România literară, octombrie-decembrie 1999 (Anul 32, nr. 40-52)

1999-10-20 / nr. 42

10 România literară 9 - Au trecut zece ani de când fiul rătăcitor... - De ce fiul? Nu fiul râtâcise! - Mă rog, m-a luat gura pe dinainte: fiu rătăcitor, cavaler rătăcitor... - Glumim să n-adormim! - Bine, bine... vroiam să spun: de când fiul s-a întors la mama rătăcită. O expresie cam prea răsucită, dar mă rog, dacă ţie îţi place... Zece ani! Au trecut parcă mai repede decât cei dinainte, din timpul exilului. Se poate face şi un bilanţ. Unul globalement positil?­­ Aşa aş fi zis până mai zilele tre­cute când am dat peste dicţionarul coordonat de amicul meu profesorul Ion Pop. Se cheamă, ca să fiu exact: Dicţionar analitic de opere literare ro­mâneşti, Editura Didactică şi Peda­gogică, Bucureşti 1998. - Bine, ştiu... Te-ai repezit să te uiţi şi ai constatat că nu eşti. Mare brânză! - M-ai întrebat de bilanţ, un dicţionar e un fel de bilanţ. Eşti de acord? - Nu erai nici în dicţionarul lui Marian Popa. - Păi nu! - N-ai noroc cu popii! Asta e! - Faci glume proaste. Marian Popa era omul lui Barbu, iar pe vremea aceea, când i-a apărut dicţionarul, cred că deja eram interzis în România. Acum Ion Pop n-a avut nevoie de aju­torul Cenzurii, adică de alibiul pe care i l-ar fi oferit aceasta instituţie folosi­toare în multe privinţe. Ăsta-i ade­vărul... - Vrei să-ţi spun eu adevărul? Dacă nu eşti în dicţionar înseamnă că Ion Pop e un om dintr-o bucată. Veţi fi simpatizat voi la Paris, dar uite că n-a fost de-ajuns ca să figurezi alături de Eminescu şi Dinescu. - Bine, dar în dicţionar figurează şi Maria Banuş, Beniuc, o grămadă: Chi­­riţa Constantin, Ilie Constantin, Da­nilov Constantin, Olareanu Constan­tin. Sunt citaţi chiar şi Hitler, Ceau­­şescu şi Ion Dodu Bălan. - Vrei să spui că nu eşti nici măcar la indice. - Da, vreau să spun că nu exist în nici un fel! - Pagubă-n ciu­perci! Nici eu nu exist şi nu fac atâta tărăboi. - Păi tu n-ai scris decât o carte şi aia în franceză. N-ai ce căuta în dicţionarul literaturii române. Nu eşti considerat român. - Bine, să zicem, dar poate ca nici tu. Gândeşte-te puţin! De-abia ai obţinut cetăţenia română pentru care a trebuit sâ-i cazi în genunchi lui Iliescu... - Exagerezi! - ...pentru câ n-ai mai avut răbdare să vină la putere Constantinescu - şi­­acum vrei să fii băgat imediat şi în dicţionar alături de români get-beget care au mâncat ani de zile... - Ce-au mâncat? - ...salam cu soia, asta au mâncat. Te cam grăbeşti. - Cum mă grăbesc? Am aşteptat 30 de ani... - Ai aşteptat la Paris. Aşa ar fi vrut şi alţii să aştepte. - Am fost exilat la Paris, mi s-a luat cetăţenia româna prin decret prezi­denţial n' 69... -69? - Da, 69, ăsta era numărul decretu­lui de care am aflat abia mult mai târ­ziu, din Cartea albă a Securităţii. - Ai nişte surse pe cinste. - Ş-apoi la Paris au mai aşteptat şi alţii. Ilie Constantin... - Ce ai, domnule cu Ilie Con­stantin? Nu e un poet bun? - Ba da e bun... Am aşteptat la Paris? Dar alţii? Vreau să spun alţii pe care-i găseşti totuşi în dicţionar. Chiar şi Chitiţă Constantin a fugit până la urma în Germania. - O fi fugit, dar după ce-a scris «primul best-seller românesc post­belic»? Ai citit Cireşarii? - N-am citit. - Pai vezi!... Trebuie să mai ţii seama şi de valoarea estetica. Nu oricine, doar pentru că a trăit câţiva ani la Paris, unde s-a destrăbălat cât a putut... Iar când nu se destrăbăla juca şah...în loc să scrie. Valoarea, unde-i valoarea? Dovada... Sau vrei sa spui că echipa profesorului universitar Ion Pop nu stie ce-i aia valoare? - Nu, nu vreau sa spun asta. - Sau poate crezi ca valoarea o sta­bileşti tu. - Nu cred. - Valoarea o stabilesc ceilalţi. Au şu n-au nevoie de tine. înţelegi? - Nu totul. - Şi probabil câ nu prea au nevoie de tine. Nu le eşti necesar. Ba chiar deloc. Au trăit treizeci de ani fără tine, pot trâi şi de-acum înainte. Să-ţi intre bine în cap! Ca sâ nu mai spun că eşti arţăgos, ţepos, «angajat în campanii de revizuire a ierarhiilor literare, în polemici interminabile (inclusiv cu pontifi ai vieţii culturale...) şi în alianţe care nu pot avea scopuri paşnice.» Pricepi? A spus bine cine a spus câ eşti «asemenea pisicii cu clopoţei care vrea sâ prindă şoareci». - Eu nu vreau sâ prind şoareci. Am oroare! - Vorba vine. E o metaforă. Şoarecii sunt critici. - A, atunci înţeleg. - Dar ia spune, Tânase Constantin e în dicţionar? - Cine? - Virgil Tânase. - Nu e. - Nici tu nici el. Interesant. - Te-ai uitat sâ vezi dacă e Cârtârescu? - Nu m-am uitat. - Ia uitâ-te. Ai sâ vezi câ nu e. - Nu e pentru câ titlurile operelor sale nu încep cu literele A,B,C,D. E simplu. - Pe când tu ai scris capodopera Călătorie neizbutită... Și i-ai atacat pe pontifii culturii... Iar tu numeşti asta literatură? - Nu, nu e vorba de pamfletul ăsta care, bineînţeles, nu e decât literatură ocazională, jurnalistică. Dar de ce nu figurează volumul meu de nuvele, Aşteptare? - Câteva biete nuvele... - N-am scris numai câteva, chiar daca, şi din cauza Cenzurii, dar şi a gustului epocii care nu prea era pregătit pentru acest gen de literatură, n-am publicat tot ce-am scris. Aceste biete nuvele, cum le numeşti tu, reprezintă un prototip în literatura română. Până la ele nu s-a mai scris aşa. - Vad ca eşti modest... - Oricum aceste câteva nuvele au fost apreciate şi de alţii, au fost traduse în franceză sub titlul Exercices d'attente încă din 1972. Iar unele au apărut în engleză, germană, italiana, olandeză, spaniolă, maghiara, etc. - Etc.? - Da, etc. Pentru că au fost şi tra­duceri în rusă şi în sârbă. Eşti mulţumit? - Sunt gelos. Pe mine nu m-a tradus nimeni. - Te-am tradus eu în română. - Aşa e. - Sau dacâ lui Ion Pop nu-i plac nuvelele mele, iar Aşteptării îi prefera Trenul de noapte al lui Groşan... - Trenul de noapte începe cu T. Le cam încurci. Şi-apoi nu înţeleg, nu-ţi mai place Trenul de noapte?Te-ai zbă­tut sâ-1 publici în Temps Modemes. - Ba da, îmi place foarte mult, de ce sâ nu-mi placă, dar... - Aşa cum te-ai străduit sâ-i traduci şi sâ-i publici pe foarte mulţi din dicţionarul ăsta, mai ales pe optzecişti. Te-ai dat de ceasul morţii ca sâ le intri sub piele. Ei bine, nu ţi-a mers. Nu fac poeţii şi nici prozatorii dicţionarele. Nu pe Groşan trebuia sâ-1 publici... - Spui prostii. - Tu spui prostii, adică nu aveaţi loc şi tu şi Groşan, alături de răposatul Nedelciu? - Umor negru... - încerc sâ temperez izbucnirea vanităţii tale. Eşti mai vanitos şi decât Breban. A propos, nuvelele lui Breban sunt analizate în dicţionar? - în loc să vezi partea bunâ a lucrurilor, sâ te bucuri ca doi critici din această faimoasa generaţie de mijloc, doi critici din ce în ce mai apreciaţi, ţi­­au consacrat două cărţi... E vorba de B. şi de B. Nu eşti mulţumit? Ai fi vrut sâ scrie despre tine M.M. sau N.M.? Ia spune! - Norman Manea nu e critic. - Eu nu mâ refer la Norman Manea. Fragmente dintr*ul între Tsepeneag șî Adnotare O­MUL inteligent întâmpină cu umor micile neplăceri ale vieţii, el face, cum se spune, haz de necaz. O mostră de asemenea comportare oferă, în textul de mai sus, prozatorul Dumitru Ţepeneag. Cititorii au văzut despre ce este vorba. Neincluderea într-un recent dicţionar, perspectiva de a nu figura nici în altele, nepublicarea unei proze propuse revistei noastre sunt accidente care i-au oferit lui D. Ţepeneag ocazia de a compune o spirituala şarja ironica şi autoiro­­nică. Am fi tiparit-o farâ nici o adnotare, desigur, dacă nu era acea referire la nepu­blicarea în România literară,care ne obliga la o explicaţie. Dumitru Ţepeneag ne-a încredinţat spre publicare, într-adevâr, un fragment din romanul la care lucrează, fâcându-ne favoarea de a alege pentru noi tocmai capi­tolul care sfârşeşte, apoteotic, cu o scena de relaţiune, sau, altfel zicând, de “amor bucal”, pentru a-l cita pe autor întocmai. Nu am fost la înălţimea aşteptărilor sale, căci n-am riscat sa-i publicam fragmentul. D. Ţepeneag pune decizia aceasta dezamăgitoare pe seama “domnişoarelor din redacţie”, dar este nedrept din necunoştinţa de cauza. Ţin să afle ca nu domnişoarele s-au opus publicării ci mai ales unul dintre domni şi anume eu. Eu sunt acela căruia scena cu pricina i s-a pârut prea deocheată pentru revista noastră şi nu am dat textul la tipar. Este drept ca duhul unor domnişoare simbolice ne dictează câteodată astfel de reţineri, mie şi colegilor mei, la fel cum odinioară con­­vorbiriştilor duhul “duducii de la Vaslui”. Se făcea haz la Convorbiri literare de Nr. 42 - 20 oct. 1999

Next