România literară, iulie-septembrie 2001 (Anul 34, nr. 26-38)
2001-07-04 / nr. 26
ACTUALITATEA lui Mircea SE ADUNĂ nori negri, ameninţători pe cerul biografiei lui Mircea Cârtârescu. Poetul din ale cârui performanţe literare o întreagă generaţie (lipsită în general de suflu) şi-a făcut un titlu de glorie începe să fie privit cu enervare de mulţi dintre tovarăşii de luptă literară de altădată. Scriitorul plin de farmec în faţa căruia fioroasa critică literara devenise o pisicuţa tandră este acum admonestat brutal pentru megalomanie, pentru egoism, pentru dorinţa maniacală de-a se afira cam în acest stil sunt formulate acuzaţiile. Cel mai tranşant a fost Dan C. Mihăilescu în Cionica din Ziarul de duminică la recentul Jurnal al lui Mircea Cârtârescu. S-au înregistrat însă şi numeroase atacuri piezişe, ca să nu mai punem la socoteală rumoarea răuvoitoare, care, din cauza laşităţii nemulţumiţilor, nu a răzbătut încă în presă. Ce anume a declanşat acest val de antipatie? La prima vedere, nu există vreo explicaţie. Mircea Cârtârescu este un exemplu de fairplay în viaţa literară. Nu denigrează pe nimeni dimpotrivă, a scris o carte despre Postmodernismul românesc, în cuprinsul căreia şi-a reinventat generaţia, într-o variantă ideală, pentru a-i face cu generozitate părtaşi pe toţi reprezentanţii ei, fie şi insignifianţi, la beţia succesului. Nu se agită ca să obţină funcţii, nu dă telefoane agasante - ca atâţia alţii - membrilor juriilor care acordă premii literare, nu îi hârţuieşte literar pe critici, nu îi asediază pe editori. Poziţia politică şi-a precizat-o - optând fără ezitare pentru “zona liberă de neocomunism” din Piaţa Universităţii -, dar n-a făcut-o ostentativ. Nu se prevalează de noncolaborarea sa dinainte de 1989 cu regimul comunist pentru a-i pune la zidul infamiei pe “colaboraţionişti”, după cum nu se erijează în moralist sever pentru a tuna şi fulgera (ca unii dintre foştii membri ai CC ai PCR) împotriva oportuniştilor de azi. Şi atunci? Vina lui, greu de iertat, este că joacă pe o miză fabuloasă, ca scriitor, că vrea de la literatură totul sau nimic. Că se ocupă exclusiv de literatură, îndeplinindu-şi corect, dar fără pasiune, celelalte obligaţii. Că intră în competiţie nu cu băutorii de iluzii literare din restaurantele bucureştene, ci cu Umberto Eco şi cu Thomas Pinchon. Şi mai ales că are succes, inclusiv în străinătate, nefiind un “neînţeles” sau un “nedreptăţit”, aşa cum se proclama, cu delicii masochiste, atâţia dintre rataţii de azi. Iritarea multora a fost stârnită acum câţiva ani de apariţia romanului Orbitor, care, ca un diapazon de argint al scrisului, i-a obligat să-şi aducă aminte cum sună marea literatură. Superbele poeme ale lui Mircea Cârtârescu, aşa superbe cum erau, nu constituiau chiar o primejdie, puteau fi privite şi ca un joc literar. Nici proza sa dinainte de Orbitor, cu toată risipa ei de frumuseţe literară, nu a provocat o invidie dramatică. Fiecare îşi putea spune că ar fi în stare şi el să scrie ceva asemănător, dacă ar vrea neapărat, dacă s-ar mobiliza, dacă n-ar avea ceva mai important de făcut etc. Dar Orbitor... Orbitor se situează în mod evident la un nivel foarte greu de atins, este o carte de Premiul Nobel, în comparaţie cu care aproape toate cărţile scriitorilor români contemporani de prin librării par o tristă maculatură. Orbitor este chiar orbitor, făcându-le pe numeroasele cârtiţe ale literaturii să clipească duşmănos. Pentru ca acum Mircea Cârtârescu să adreseze, involuntar, mediocrilor o nouă provocare, publicând un Jurnal care este aşa, de-a dreptul, fără strădania disperată de a părea astfel, fără rictusul desfigurator al neputinţei ambiţioase, jurnalul unui mare scriitor. Autorul jurnalului nu-şi pierde timpul cu consemnarea unor mondenităţi, nu povesteşte ce s-a discutat în diverse comitete şi comiţii (printre altele, şi pentru că nu face parte din aşa ceva!), nu se răzbună pe adversari portretizându-i în apărare, nu se împotmoleşte în proza vieţii de fiecare zi. El trece direct la subiect şi rămâne mereu la subiect iar subiectul este aventura interioară a celui care vrea să ajungă în literatură la nec plus ultra. Mircea Cârtărescu consideră că el a existat cu adevărat doar în momentele de iluminare, când a scris cele mai inspirate pagini ale lui, şi încearcă să retrăiască asemenea momente, îl obsedează - şi chiar îl înspăimântă, ca o imagine a neantului - gândul că nu mai poate redeveni ce-a fost, că a uitat formula magică prin care avea acces la fericirea parcă nepământeascâ a creaţiei. Culmea este că însemnările datează tocmai din perioada în care scriitorul lucra la romanul Orbitor, despre care noi ştim, acum, că reprezintă, în special prin forţa lui vizionară, printr-un multilingvism practicat, în mod curios, în interiorul limbii române şi prin splendoarea desfăşurării caleidoscopice a imaginaţiei, o capodopera a literaturii române. Din punctul nostru de vedere, aventura are happyend. Dar din punctul de vedere al autorului jurnalului, prizonier al prezentului de atunci, totul pare, în repetate rânduri, pierdut. El simte ceea ce a simţit probabil Cristofor Columb în timpul furtunilor năpraznice şi al răzvrătirii marinarilor de pe corăbiile lui, când încă nu ştia - aşa cum ştim noi azi - că va descoperi în cele din urmă America. Asistăm, cu alte cuvinte, la un impresionant spectacol al incertitudinii şi disperării trăite de cineva dornic să atingă absolutul în literatură, la tentativa eroică şi aparent absurdă a unei fiinţe nezburatoare de a zbura, în afară de aceasta intensitate paroxistică a aspiraţiei, ceea ce ne convinge imediat că avem în faţă un mare scriitor este extraordinara, aproape diabolica precizie a limbajului. Mircea Cârtârescu face din limba română - şi din alte limbi, din care împrumută fugitiv, la nevoie, diverse expresii - un instrument de o surprinzătoare eficienţă. Şi de o desăvârşită eleganţă, binecunoscuta eleganţă a stilului lui Mircea Cârtărescu, în ale cărui texte şi cuvântul mişto pare desprins din Thomas Mann. Curajul scriitorului de a juca la o miză mare, la miza maximă, fără să fi cerut în prealabil aprobarea unui C.O.M. al vieţii literare este perceput ca o sfidare. Cine se crede Mircea Cârtârescu? De ce nu rămâne aici, în terestritatea noastră, să mănânce salamul cu soia al literaturii minore, literatură uşor de scris şi uşor de uitat, şi îndrăzneşte să se plaseze la mare altitudine? Ce vrea să dovedească? De ce nu-i pasă de noi, care cheltuim atât de mult timp cu lansări de cărţi, cu discuţii, cu certuri şi împăcări, cu aderări la partide politice, cu regizarea unor succese literare? Cât egoism! Ce megalomanie! Jos Mircea Cârtârescu! Jos, cât mai jos! ...Ce greşeală facem! Ce frumos şi sănătos ar fi să ne reprimăm invidia şi să ne bucurăm că măcar unul dintre noi trăieşte ca un mare scriitor, sustrăgându-se birocraţiei existenţei şi ocupându-se, cu ardoare, numai şi numai de literatură. Nu-l vom putea ajunge. Dar îl vedem, de jos, unde ne aflăm, cum împlântă steagul nostru, al nostru, al oamenilor scrisului, pe un vârf foarte înalt. Nu ar trebui să ne bucurăm? La urma urmelor putem considera un noroc chiar şi faptul că suntem martorii unui asemenea eveniment. Alex. Ştefănescu Nr. 26 4 -10 iulie 2001-------- Gabriela GRIGORIU Peisaj cu inorog Nu mai trebuie să învăţ alt dialog. Cel pe care îl rosteam amîndoi, rostit încă este - Singurul. Aceleaşi cuvinte răsună mereu - inorog - Bătînd cu cornul său nevăzut în poartă şi în poveste... Ne întîlnim, ne căutăm poate de-a lungul răsăritului Plajei pe care n-am vizitat-o, care dispare. Regăsesc Lumina ei strînsă la piept, străpunsă în lama infinitului Undelor, în paralele reci (uneori se întîlnesc)... Nu. Nu ai plecat de tot. Ești numai plecat De cealaltă parte. Pe ruta pe care a trecut, pe urma Pe care e încă trecînd singurul nostru trecut. Peste valuri, culcat, Petrece caravelele însingurării, sarea şi spuma... Prin zăpezile electrice, luminoase ale harfei, încă nu ai trecut, încă nu ai plecat. De cealaltă parte, Mă aştepţi, cu alte cuvinte. Pe Via Appia a soartei, Trec în cohorte, alte cuvinte spre tine, de cealaltă parte... • Balneara Am plecat din fotografie, de lîngă domnul cu pălărie canotier, Abandonînd vîrsta de modă a rochiei căpșunilor, șosetele -Căutînd pe aleile parcului cavalerul rozei pierdute. Regretele Pentru trena miresei fugite din brazi, pălăria Chevalier. Au fost uitate pe parapetul fantastei Ghizele aruncate în abis... Am rîs inutil, inutil de toate şervetele-papillon, de florile Arabescate altfel pentru o "table d'hote"... Viorile Cazinoului de pluş reconstituie bastonul din vis -Valsînd lent şi mereu singure în staţiuni părăsite... Acel baston lent, al cameelor toamnei în comete ostenite... Jurămintele spulberate ale şerbetului, îngheţatei de fragi Au fost crud sfişiate de vînt la răscrucea Ghizelei - Intr-un Herculane banal cu pompeiani saxifragi, Faun rememorat din medalionul rupt al himerei... Izvorul Sissi Au fost surprinse, misterioase, penumbrite dimineţi, Fotografii în sepia, în Cişmigiu, cu liliac, cu focuri... în frunzătura nouă, matinale artificii, paietate focuri, Vibrînd, la momentul eroilor francezi, pentru eroii tineri epoleţi... Pe un memento alb de scoici şi pietriş, se regrupau răzleţi, în desuet-modernul pointillisme, arbuştii de forsitia, miozoturi... Din avangarda deja clasică a păpădiilor pe socluri, O primăvară rece scria fugare dedicaţii pe busturi de poeţi... Stîrind din insomnie iasomii şi brebenei, Vîntul cosea prin ierburi şi acosta cu lungi cercei Glicinele în semi-doliu mov, de pe spaliere... La miez de corn şi de covrigi, co repetîndu-se cu artă, Evoluau sub iederi, peşti roşii în flotile sezoniere... Prin pietre clipele cîntau la clavecin pentru o infantă moartă... România literară 3