România literară, iulie-septembrie 2001 (Anul 34, nr. 26-38)

2001-07-04 / nr. 26

ACTUALITATEA lui Mircea S­E ADUNĂ nori negri, ameninţă­tori pe cerul bio­grafiei lui Mircea Cârtâ­­rescu. Poetul din ale cârui performanţe literare o în­treagă generaţie (lipsită în general de suflu) şi-a făcut un titlu de glorie începe să fie privit cu enervare de mulţi dintre tovarăşii de luptă literară de altădată. Scriitorul plin de farmec în faţa căruia fioroasa critică literara devenise o pisicuţa tandră este acum admones­tat brutal pentru megalo­manie, pentru egoism, pen­tru dorinţa maniacală de-a se afira­­ cam în acest stil sunt formulate acuzaţiile. Cel mai tranşant a fost Dan C. Mihăilescu în C­ionica din Ziarul de duminică la recentul Jurnal al lui Mir­cea Cârtârescu. S-au înre­gistrat însă şi numeroase a­­tacuri piezişe, ca să nu mai punem la socoteală rumoa­rea răuvoitoare, care, din cauza laşităţii nemulţu­miţilor, nu a răzbătut încă în presă. Ce anume a declanşat acest val de antipatie? La prima vedere, nu există vreo explicaţie. Mircea Câr­târescu este un exemplu de fair­­play în viaţa literară. Nu deni­grează pe nimeni­­ dimpotrivă, a scris o carte despre Postmodernis­­mul românesc, în cuprinsul căreia şi-a reinventat generaţia, într-o va­riantă ideală, pentru a-i face cu ge­nerozitate părtaşi pe toţi reprezen­tanţii ei, fie şi insignifianţi, la beţia succesului. Nu se agită ca să obţină funcţii, nu dă telefoane agasante - ca atâţia alţii - mem­brilor juriilor care acordă premii literare, nu îi hârţuieşte literar pe critici, nu îi asediază pe editori. Poziţia politică şi-a precizat-o - optând fără ezitare pentru “zona liberă de neocomunism” din Piaţa Universităţii -, dar n-a făcut-o ostentativ. Nu se prevalează de noncolaborarea sa dinainte de 1989 cu regimul comunist pentru a-i pune la zidul infamiei pe “cola­boraţionişti”, după cum nu se eri­jează în moralist sever pentru a tuna şi fulgera (ca unii dintre foştii membri ai CC ai PCR) împotriva oportuniştilor de azi. Şi atunci? Vina lui, greu de ier­tat, este că joacă pe o miză fabu­loasă, ca scriitor, că vrea de la li­teratură totul sau nimic. Că se ocupă exclusiv de literatură, înde­­plinindu-şi corect, dar fără pasi­une, celelalte obligaţii. Că intră în competiţie nu cu băutorii de iluzii literare din restaurantele bucureş­­tene, ci cu Umberto Eco şi cu Thomas Pinchon. Şi mai ales că are succes, inclusiv în străinătate, nefiind un “neînţeles” sau un “nedreptăţit”, aşa cum se procla­ma, cu delicii masochiste, atâţia dintre rataţii de azi. Iritarea multora a fost stârnită acum câţiva ani de apariţia roma­nului Orbitor, care, ca un diapazon de argint al scrisului, i-a obligat să-şi aducă aminte cum sună ma­rea literatură. Superbele poeme ale lui Mircea Cârtârescu, aşa superbe cum erau, nu constituiau chiar o primejdie, puteau fi privite şi ca un joc literar. Nici proza sa dinainte de Orbitor, cu toată risipa ei de frumuseţe literară, nu a pro­vocat o invidie dramatică. Fiecare îşi putea spune că ar fi în stare şi el să scrie ceva asemănător, dacă ar vrea neapărat, dacă s-ar mobiliza, dacă n-ar avea ceva mai important de făcut etc. Dar Orbitor... Or­bitor se situează în mod evident la un nivel foarte greu de atins, este o carte de Premiul Nobel, în com­paraţie cu care aproape toate căr­ţile scriitorilor români contempo­rani de prin librării par o tristă ma­culatură. Orbitor este chiar orbitor, făcându-le pe numeroasele cârtiţe ale literaturii să clipească duş­mănos. Pentru ca acum Mircea Câr­târescu să adreseze, involuntar, mediocrilor o nouă provocare, publicând un Jurnal care este aşa, de-a dreptul, fără strădania dispe­rată de a părea astfel, fără rictusul desfigurator al neputinţei ambi­ţioase, jurnalul unui mare scriitor. Autorul jurnalului nu-şi pierde timpul cu consemnarea unor mon­denităţi, nu povesteşte ce s-a dis­cutat în diverse comitete şi comiţii (printre altele, şi pentru că nu face parte din aşa ceva!), nu se răzbună pe adversari portretizându-i în apă­rare, nu se împotmoleşte în proza vieţii de fiecare zi. El trece direct la subiect şi rămâne mereu la subiect­­ iar subiectul este aventu­ra interioară a celui care vrea să ajungă în literatură la nec plus ultra. Mircea Cârtărescu consideră că el a existat cu adevărat doar în momentele de iluminare, când a scris cele mai inspirate pagini ale lui, şi încearcă să retrăiască ase­menea momente, îl obsedează - şi chiar îl înspăimântă, ca o imagine a neantului - gândul că nu mai poate redeveni ce-a fost, că a uitat formula magică prin care avea acces la fericirea parcă nepămân­­teascâ a creaţiei. Culmea este că însemnările datează tocmai din perioada în care scriitorul lucra la romanul Orbitor, despre care noi ştim, acum, că reprezintă, în special prin forţa lui vizionară, printr-un multilingvism practicat, în mod curios, în interiorul limbii române şi prin splen­doarea desfăşurării caleido­­scopice a imaginaţiei, o capodopera a literaturii ro­mâne. Din punctul nostru de vedere, aventura are happy­­end. Dar din punctul de vedere al autorului jurnalu­lui, prizonier al prezentului de atunci, totul pare, în repetate rânduri, pierdut. El simte ceea ce a simţit proba­bil Cristofor Columb în tim­pul furtunilor năpraznice şi al răzvrătirii marinarilor de pe corăbiile lui, când încă nu ştia - aşa cum ştim noi azi - că va descoperi în cele din urmă America. Asistăm, cu alte cuvinte, la un impresionant spectacol al incertitudinii şi disperării trăite de cineva dornic să atingă absolutul în litera­tură, la tentativa eroică şi aparent absurdă a unei fiinţe nezbu­ratoare de a zbura, în afară de aceasta intensitate paroxistică a aspiraţiei, ceea ce ne convinge imediat că avem în faţă un mare scriitor este extraordi­nara, aproape diabolica precizie a limbajului. Mircea Cârtârescu face din limba română - şi din alte limbi, din care împrumută fugitiv, la nevoie, diverse expresii - un instrument de o surprinzătoare efi­cienţă. Şi de o desăvârşită ele­ganţă, binecunoscuta eleganţă a stilului lui Mircea Cârtărescu, în ale cărui texte şi cuvântul mişto pare desprins din Thomas Mann. Curajul scriitorului de a juca la o miză mare, la miza maximă, fără să fi cerut în prealabil aprobarea unui C.O.M. al vieţii literare este perceput ca o sfidare. Cine se cre­de Mircea Cârtârescu? De ce nu rămâne aici, în terestritatea noas­tră, să mănânce salamul cu soia al literaturii minore, literatură uşor de scris şi uşor de uitat, şi îndrăz­neşte să se plaseze la mare altitu­dine? Ce vrea să dovedească? De ce nu-i pasă de noi, care cheltuim atât de mult timp cu lansări de cărţi, cu discuţii, cu certuri şi îm­păcări, cu aderări la partide poli­tice, cu regizarea unor succese li­terare? Cât egoism! Ce megalo­manie! Jos Mircea Cârtârescu! Jos, cât mai jos! ...Ce greşeală facem! Ce fru­mos­­ şi sănătos­­ ar fi să ne repri­măm invidia şi să ne bucurăm că măcar unul dintre noi trăieşte ca un mare scriitor, sustrăgându-se bi­rocraţiei existenţei şi ocupându-se, cu ardoare, numai şi numai de lite­ratură. Nu-l vom putea ajunge. Dar îl vedem, de jos, unde ne aflăm, cum împlântă steagul nostru, al nostru, al oamenilor scrisului, pe un vârf foarte înalt. Nu ar trebui să ne bucurăm? La urma urmelor pu­tem considera un noroc chiar şi faptul că suntem martorii unui ase­menea eveniment. Alex. Ştefănescu Nr. 26­­ 4 -10 iulie 2001--------­ Gabriela GRIGORIU Peisaj cu inorog Nu mai trebuie să învăţ alt dialog. Cel pe care îl rosteam amîndoi, rostit încă este - Singurul. Aceleaşi cuvinte răsună mereu - inorog - Bătînd cu cornul său nevăzut în poartă şi în poveste... Ne întîlnim, ne căutăm poate de-a lungul răsăritului Plajei pe care n-am vizitat-o, care dispare. Regăsesc Lumina ei strînsă la piept, străpunsă­­ în lama infinitului Undelor, în paralele reci (uneori se întîlnesc)... Nu. Nu ai plecat de tot. Ești numai plecat De cealaltă parte. Pe ruta pe care a trecut, pe urma Pe care e încă trecînd singurul nostru trecut. Peste valuri, culcat, Petrece caravelele însingurării, sarea şi spuma... Prin zăpezile electrice, luminoase ale harfei, încă nu ai trecut, încă nu ai plecat. De cealaltă parte, Mă aştepţi, cu alte cuvinte. Pe Via Appia a soartei, Trec în cohorte, alte cuvinte spre tine, de cealaltă parte... • Balneara Am plecat din fotografie, de lîngă domnul cu pălărie canotier, Abandonînd vîrsta de modă a rochiei căpșunilor, șosetele -Căutînd pe aleile parcului cavalerul rozei pierdute. Regretele Pentru trena miresei fugite din brazi, pălăria Chevalier. Au fost uitate pe parapetul fantastei Ghizele aruncate în abis... Am rîs inutil, inutil de toate şervetele-papillon, de florile Arabescate altfel pentru o "table d'hote"... Viorile Cazinoului de pluş reconstituie bastonul din vis -Valsînd lent şi mereu singure în staţiuni părăsite... Acel baston lent, al cameelor toamnei în comete ostenite... Jurămintele spulberate ale şerbetului, îngheţatei de fragi Au fost crud sfişiate de vînt la răscrucea Ghizelei - Intr-un Herculane banal cu pompeiani saxifragi, Faun rememorat din medalionul rupt al himerei... Izvorul Sissi Au fost surprinse, misterioase, penumbrite dimineţi,­­ Fotografii în sepia, în Cişmigiu, cu liliac, cu focuri... în frunzătura nouă, matinale artificii, paietate focuri, Vibrînd, la momentul eroilor francezi, pentru eroii tineri epoleţi... Pe un memento alb de scoici şi pietriş, se regrupau răzleţi, în desuet-modernul pointillisme, arbuştii de forsitia, miozoturi... Din avangarda deja clasică a păpădiilor pe socluri, O primăvară rece scria fugare dedicaţii pe busturi de poeţi... Stîrind din insomnie iasomii şi brebenei, Vîntul cosea prin ierburi şi acosta cu lungi cercei Glicinele în semi-doliu mov, de pe spaliere... La miez de corn şi de covrigi, co­ repetîndu-se cu artă, Evoluau sub iederi, peşti roşii în flotile sezoniere... Prin pietre cli­pele cîntau la clavecin pentru o infantă moartă... România literară 3

Next