România literară, aprilie-iunie 2003 (Anul 36, nr. 13-25)
2003-06-11 / nr. 23
România literară. Cronica optimistei/pesimistei o nouă rubrică de Ioana Pârvulescu pagina Expoziţia Mihaelei Şchiopu ■ literatură pagina 21 ■ meridiane Cartea străină: Milan Kundera pagina 28 Ineditele poetului Cristian Popescu pag. 16-19 A. ■ NCA un scriitor pe trei sferturi uitat: Ion Hogârbiceanu (12 septembrie 1882 - 28 mai 1 1963). Dubla aniversare, din toamna trecută tot şi de la finele lui mai curent, n-a trezit nici cel mai mic ecou. Dificultatea receptării moderne a prodigioasei opere a scriitorului ardelean i s-a părut a fi lui G. Călinescu eticismul romanelor sale de maturitate. în ce mă priveşte, cred că dificultatea este alta, mai ales că eticismul nu se regăseşte în toate scrierile autorului şi, pînă şi acolo unde se regăseşte, el e prezentat „cu tact”, evitîndu-se predica şi făcîndu-se „doar simpatică virtutea”, după chiar aprecierea lui Călinescu. Acest fel din urmă de a proceda este şi singura sugestie a naţionalismului lui Agârbiceanu (în Istoria sa, şi Călinescu îl aşează în capitolul Tendinţa naţională, lîngă Goga şi sămănătorişti), îndeajuns de obiectiv ca observator al satului de peste munţi şi cu un idealism moral bine temperat. La debutul său, cu volumul de povestiri potrivit intitulat De la ţară (aceasta fiind Ţara Moţilor), apărut în 1905, Agârbiceanu a produs o impresie destul de puternică, pe care unii au socotit-o comparabilă cu aceea a Poeziilor lui Goga din acelaşi an. Ei erau scriitorii ardeleni cei mai promiţători din zorii noului veac, după Coşbuc şi înainte de Rebreanu. Nu este totuşi nimic în povestirile lui Agârbiceanu de pînă la marele război din palinodia naţională de la Goga, deşi ele ne aduc sub ochi scene de viaţă rurală şi personaje la fel de tipice precum cele din lirica poetului. Dacă vrem să prindem într-o formulă tematica acestor naraţiuni, realiste mai cu seamă în detalii şi în vorbirea oamenilor, doar superficial aburite de nostalgii sămănătoriste, în latura baladesca, aceasta este dureri înăbuşite. Adică, nu întîmplător, titlul volumului lui Sadoveanu din 1904. Cel mai important monografist al lui Agârbiceanu a susţinut ideea admiraţiei pe care scriitorul ardelean ar fi purtat-o moldoveanului. Insă ideea lui M. Zaciu creează o problemă: cînd Agârbiceanu începe a-şi publica povestirile „de la ţară”, cu nimic deosebite de cele care le urmează vreme de un deceniu şi jumătate, Sadoveanu nu debutase. Nu se vede nici un motiv pentru a vorbi de vreo influenţă. E destul de limpede, în schimb, faptul că există la amîndoi prozatorii preocupări asemănătoare, o aceeaşi atmosferă morală a satului, ca şi o foarte măsurată acceptare a fatalităţii care stâpîneşte destinele tragice ale unor fiinţe neînsemnate. Nu putem intra în pielea cititorilor de la 1900, este sigur însă că lor li s-au părut originale povestiri precum Lupul, Vârvoara sau Miuc. Ceea ce ne frapează pe noi astăzi este însă sadovenismul lor. E ca şi cum în ochii posterităţii, Sadoveanu l-ar fi deposedat pe Agârbiceanu de toată seva nouă şi viguroasă a prozei sale de început. La o scară mai mică, un lucru similar s-a petrecut cu Samson Bodnărescu, pe care nu-l mai putem citi altfel decît ca pe un epigon eminescian, deşi atunci cînd îşi publica poeziile muzicale şi pesimiste, Eminescu era încă acela de dinainte de 1870, un omul zglobiu al lui Alecsandri şi Bolintineanu. Iată două cazuri de epigonism paradoxal. Neşansa lui Agârbiceanu nu se opreşte aici. Întîia parte a operei sale, aceea de pînă la război, se încheie cu romanul Arhanghelii din 1913, roman solid, de pionierat realist, care este reţinut totuşi de către istoria genului doar ca o verigă între Mara (în volum abia în 1906) și Ion din 1920. Astfel de receptări insidioase sunt rare într-o literatură, dar topesc originalitatea scriitorului. Aproape nimic din ceea ce i-ar fi putut fixa identitatea artistică nu mai pare a se afla în proprietatea lui Agârbiceanu. De un anume fabulos folcloric, pe care el l-ar fi putut găsi în Serile în sat la Dicanka ale lui Gogol, l-a expropriat Galaction, cu Moara lui Călifar, pe care Agârbiceanu o citise mai mult ca sigur cînd scria Morarul. Marile lui nuvele, structural diferite de primele povestiri, care apar după 1918-Popa Man (scrisă în 1910), Puşcălierul, Jandarmul- nu sînt nici ele scutite de o vecinătate primejdioasă, aceea a lui Slavici din Moara cu noroc, după ce, tot Slavici, din naraţiunile mai scurte de la început, se poate recunoaşte în De la ţară. In sfîrşit, romanele incriminate de Călinescu, Legea trupului sau Legea minţii, sunt de-a binelea rătăcite într-o epocă străină firii lor. (continuare în pag. 3) E de D I T O R I A L Nicolae Manolescu Dureri înăbuşite Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editată de Fundaţia România literară cu sprijinul Fundaţiei Anonimul 11-17 iunie 2003 (Anul XXXVI) Biblioteca Judaean* mures