România literară, ianuarie-martie 2008 (Anul 41, nr. 1-12)
2008-01-11 / nr. 1
ai nou, posturile de televiziune au fost cu toatele invadate de o rasă umană necunoscută In trecut, aceea a comentatorilor politici, a formatorilor de pictură clasică, Pluta Meduzei, de Delacroix, cred, încerca să sugereze vârful disperării ce poate lovi un pumn de oameni cărora cerul le hărăzește cel mai crud destin: moartea de sete, în mijlocul apelor. Mărturisesc a nu fi fost atât de impresionat de aceasta pânza pe cât fuseseră contemporanii ei, în plina tempesta romantica, dar nici dezamăgit, precum Eugen Barbu, contemplând ceea ce numea pogoanele de pânza colorata ale lui Delacroix. Drept este, însă, ca şi eu îi preţuiesc mai mult scenele de interior algerian - Iser al nostru a tras, poate, un folos din lecţia lor. Nu mai puţin, recunosc dificultatea de care se izbeşte o arta bidimensională - şi fatal statica -, în faţa a ceva ce ţine ferm de domeniul a ceea ce vechii greci numeau metaboli. Dar chiar în tripla dimensionalitate sculpturile cu cel mai tragic subiect ale elenismului - sinuciderea galului înfrânt, cuprinderea de câtre şerpi a lui Laocoon dimpreună cu fiii sai, păstrează, şi tot fatal, seninătatea lucioasa a marmorei, duhul de agrement al operei de artă, fâcutâ întâi de toate sâ placă. Martorii finelui de an 2007, în covârşitoare proporţie heralzi ai noului an 2008 au înlocuit pinacoteca şi parcul cu statui cu ecranul televizorului, unde sentimentele omeneşti cele mai diverse ni se transmit prin filmari în direct, discuţii, comentarii, jurnale de ştiri mai cu seamă. Providenţiale emisiuni având darul de a ne ţine la curent cu tot ce, pe întregul mapamond, merită a fi cunoscut, memorat, mistuit. Dacâ nefericiţii naufragiaţi de pe Pluta Meduzei ne-ar fi contemporani, i-am vedea cu ultimele zvâcnituri de viaţa sau, odatâ morţi, duşi în cearceafuri de către târzii salvatori. Doar figurile ar apârea într-o ceaţă - regulamentul o pretinde. Urmareşti filme care, construite pe ficţiune şi contând pe cumulul de efecte într-un timp prestabilit sa te îngrozească, şi cum la crearea lor contribuie maeştri ai efectelor, este cu neputinţa ca, văzând ce se întâmplă unuia şi altuia, vesel şi destins cu o clipa mai înainte, un fior de gheaţa sa nu-ţi cutreiere torsul, tâmplele să nu-ţi zvâcnească. Iar daca mai eşti şi sensibil, sentimente de culpabilitate, de angoasa, depresie sâ nu te prindă între pietrele lor de moarâ. Ideea este, fireşte, că fiecare îşi alege emisiunea care îi place. Lui Stalin îi plâceau filmele cu cow-boy, mie, filmele cu Stalin. Supravieţuindu-i lui Stalin, fac ceea ce el n-a putut urmăresc filmele la televizor, însă nu doar pe ele... Mai nou, posturile de televiziune au fost cu toatele invadate de o rasa umana necunoscuta în trecut, aceea a comentatorilor politici, a formatorilor de opinie. O categorie de persoane a căror intima voluptate este inducerea în telespectatori a insatisfacţiei sociale, a neliniştei, a spaimei, dezgustului, deznâdejdei, în porţii serale bine dozate. Veştile, concluziile sunt atât de rele, încât a nu te de îndată sinucide, chiar şi fârâ a mai lâsa vreun bileţel explicativ, aratâ clară nesimţire, decizia de a supravieţui călcând pe leşuri. Pe cadavrele celor care au şi tras necesarele consecinţe. Bineînţeles, clima globului se încălzeşte, dar va mai dura măcar douâ-trei generaţii până sâ şi prăjească. Şi, oricum, ar fi preferabila o glaciaţiune de vreo zece mii de ani? Desigur, petrolul se tot scumpeşte, se cam termină, preţul alimentelor creşte, pretutindeni. Noul nostru Maserati consuma, cei trei sute de cai putere pretind, un metru pâtrat de construcţie costa o mie opt sute de euro - va trebui sa renunţam la cel de al treilea living, nu vom achiziţiona o barca nouâ nici în 2008 şi dacâ am schimbat euro pe lei, acum vom schimba lei pe euro. Cumva, o vom scoate noi la capât! Deci nu vom agăţa de lampa din pod o frânghie, nu vom da cu piciorul scaunului de bar pe care sâ ne suim. Vom bea, în schimb, o bere. Daca noi am tras chiulul, atunci de care nenorocire îşi freaca, până la aprindere, mâinile zecile de bărbaţi şi femei beneficiind de câldurica reflectoarelor, la televiziune? Pe teritoriul României, în chiar oraşul Bucureşti, anume la intersecţia dintre şoseaua Cotroceni şi strada Carol Davila s-a petrecut un fapt de o gravitate întrecând imaginaţia celor mai inspiraţi scenarişti de horror. Un bărbat, persoana însemnata, nu importa daca becher sau nu, a lovit cu maşina, pe o ninsoare cumplită, fundul altei maşini, aceasta staţionara. Bufnitura a deplasat un burlan şi a speriat o duduie care tocmai traversa strada, pe zebra. Victima a câzut, şi-a fracturat un braţ şi a capâtat un cucui. Uşa maşinii care lovise s-a deschis, o mapa cu documente de maxim secret a dispărut spontan dar asta e o altă poveste. Sunt ţări unde un adolescent tehut intră într-o clădire şi împuşca zece-douâsprezece persoane, la întâmplare, înainte de a se sinucide. Asasini în serie sunt prinşi, după douâzeci de ani, dupâ ce au violat şi ucis o sută şapte victime mărturisite, poliţia mai bănuieşte încă şaptezeci. Terorişti cu buton umplu cu bucaţi de om sfârtecaţi pieţe suprapopulate - dar o fapta atât de reprobabila ca acea ciocnire la încrucişarea de bulevard cu strada, nu s-a petrecut nicăieri, niciodată. Faptaşul avea douazeci şi patru de ore, spre a-şi mărturisi fărădelegea. Ei bine, i-au trebuit treizeci. Timp în care probe hotărâtoare s-au şters, memoria martorilor s-a voalat. Poliţiştii dau din umeri, neputincioşi. Primul ministru ezita sâ se pronunţe, preşedintele ţârii tace. însăşi ninsoarea a încetat şi se pare ca pentru îndelungata vreme. Indignarea care a pus stăpânire pe mine la aflarea incredibilei veşti, sporita de incura autorităţii, n-a fost depâşitâ decât de oroarea ce se citea pe chipul crainicei. Asemeni anticelor bocitoare, frumoasa femeie îşi smulgea smocuri de pâr, îşi dâdea pumni în piept, lacrimi de sânge îi picurau din ochi, ţipetele ei ritualice au gonit motanul de pe calorifer, sub pat. Câinele de stână, din fundul curţii, începu sâ urle, luna intra în nori. Acei aleşi ai sorţii, la dispoziţia oricărui post de televiziune ce se respecta, mai adesea în număr impar şi care, în virtutea unei imense experienţe comentează ce se şi ce nu se întâmpla, se adunarâ spre a discuta, în formaţii strânse, evenimentul. Gravul, teribilul, terifiantul act de natura sâ-l elimine pe dl. Ludovic Orbán din elita noastrâ politica, ce zic, din rândurile oamenilor liberi, ca mine şi ca dumneata. Era limpede câ vinovatul trebuia sâ demisioneze imediat din înalta lui funcţie, o demisie de necesitate, nu de onoare, de care nu mai putea fi vorba. Daune, de asemenea, urmau a fi plătite, incluzând şi tratamentul cucuiului duduiei, în clinici specializate din străinătate. Daca ezitările premierului erau de prevăzut, încetineala cu care se observa că acţionează parchetul fu socotita scandaloasă. Abolirea pedepsei capitale convenea vinovatului, care ar fi putut scăpa astfel doar cu o pedeapsa de cincisprezece ani - munca silnica, nu. Un mânios formator de opinie, în care clocotea pofta de vindictă a revoluţionarilor de la 1789, făgădui probe şi martori. Unanimitatea se instala pe întreaga ţara, odatâ cu ceaţa şi pâcla. Cu toţii simţeam câ de acum înainte nimic nu va mai fi cum a fost. Şi ne întrebam dacâ ceva s-ar mai putea face. Părea câ nu! Ieri seara, aceiaşi liberi bărbaţi apârurâ pe ecrane relaxaţi cu totul, uimiţi de ce se face atâta tapaj pentru un incident cu totul minor. Crainica, abordând o coafură de cel mai scump stil, renovata admirabil, expulza în câteva vorbe cutremurătorul caz, câindu-se câ pe mai multe drumuri naţionale stratul de zâpadâ a atins grosimea de zece centimetri. Tonul îi rămăsese dramatic, întrebarea se nâscu: oare sâ mai cutezam a ieşi din case, pe un asemenea cataclism? Viaţa pune asemenea crâncene probleme, te bate gândul câ e preferabila pacea eterna, nirvana, extincţia cosmica. Eventual, părăsirea patriei, evadarea în marile sudului, la Pago-Pago, Bali, în Haway. Aventurierii care vor opta pentru rămânere acasâ se vor târî cum vor putea în Capitala, printre un milion de automobile, în 2008, aceleaşi doua milioane de bucureşteni se vor mişca printre tot atâtea maşini, în 2009, printre patru milioane de pufoase automobile. Soluţia e una singura: evacuarea pietonilor din urbe, pentru fluidizarea circulaţiei. în acest fel, toate trotuarele ar fi folosite ca parcare, propunerea pare fârâ cusur. Aveţi ceva împotriva? Barbu CIOCULESCU opinie,actualitate Aveţi ceva împotrivă? n . Carnet Silueta de pe şevalet idei unei oarecum oculte cutume, îmi încep întîia zi a anului cu lucru în atelier. Crezînd câ gestul îmi va aduce noroc în durata. Mici stratageme strategice, în firea mai fiecărui personaj al şevaletului! înfricoşat de neantul ce-1 aşteaptă. Dar ca neantul sâ nu arate prea spăimos, pînza de-acum de pe şevalet e o ...siluetă. Din seria ce mi-a întrerupt - programat periodic - cealaltă, grava, apăsătoarea, cu suprafeţe, o data gri, în Desculţii lumii, altă data, în Strigătul convulsiilor tonale. (Silueta de pe şevalet încheie de fapt setul ce va fi şi simeza expoziţiei din primăvara, la Galena Dana din Lapuşneanu. Nestînd cuminte, la locul ei, pe calul şevaletului, silueta,în cabrare de french-cancan, îmi declanşează, finalmente, o asociaţie neaşteptata. Nu străină, realizez, de... de... Eminescu, al cărui ianuarie îi aparţine seniorial. Prin naştere. Cum iunie, prin moarte, în iunie, acum doi ani, dînd curs unui irepresibil puseu egolatru, accept o Toyota indigo şi sînt dus la Ipoteşti. Urmînd a primi acolo o medalie cu euforie total eminesciană, Teiul de aur. Pentru pictura. Spuneam în momentul primirii: Un pictor primind o distincţie în acest loc al poeziei! Ar trebui ca latinul Ut pictura poesis (cum e pictura, aşa e şi poezia) să suporte o modificare esenţială. Precum poezia, aşa şi pictura. Una din expoziţiile mele s-a numit cîndva Uşi celebre ieşene, în care, de pe faţadele ilustre ale ilustrului oraş, am decupat doar uşa, ca simbol al întregului. Ei bine, acea expoziţie nu şi-a dorit decât să confere poeziei prioritatea ce şi-a cîştigat-o aceasta într-un oraş în care s-a mişcat Eminescu. Nu voi pleca de aici, fără a mai face încă o schiţă, cea a uşii pe care poetul a închis-o pentru ultima oară, plecînd, fără întoarcere, în lumea care l-a făcut atît de fericit, atît de nefericit. Sînt atît de fericit astăzi, primind această distincţie, în chiar locul în care s-a zămislit marea poezie românească. Vă mulţumesc pentru această zi. Desprinzîndu-ne de moment, ne urcăm în limuzina şi pârâsim curtea mirifica a copilăriei poetului, cântînd... lacul. Lasînd-o pe silueta de la volan să-şi urmeze dexteritatea auto, întreb, din cînd în cînd, pe cîte cineva din sat, cum s-ajungem la... lac. Precum deambalarea sadoveniana în căutarea... hulpii, înaintăm, dar, contrar aşteptărilor reieşite din aşezarea fireasca a unei ape, urcam mereu prin pâdurea care se tot îndeasă. Un lac în vîrf? Eminescian, totul e posibil. Ajunşi în creştetul suişului, respiraţia ni se taie în faţa splendorii. Sigur, neschimbată din vremea junelui poet. Ne strîngem, eminescian, de mîna şi murmurăm: Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă. Pe adormita apă, despletitele petale fac neîntrerupta hlamida. Fascinaţia durează mai mult decît clipa uitatei deja omagieri. Ne-ntoarcem la maşină şi coborîm încet ce-am urcat. Pînâ-n nesperata poiana, adormită, şi ea, în visul poetului. Ne-ntindem unul lînga altul, sâ refacem aceeaşi veşnica ingenua scenă a dragostei. Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă, persistă sonul fără de moarte. Acum, în atelier, mă tot întreb, năuc, daca am fost într-adevar acolo. Am fost, îmi semnez pînza pe faldul de carmin al siluetei în frenchcancan, ies și străbat, ritualic, trotuarele acum paralizatului oraș. De poimîine, istericul. La Palatul telefoanelor, pe acelaşi veşnic Lupuşneanu al veşnicului poet, doua arătări, posedaţi de periculoasa figură a escaladării treptelor, doi haioşi punk, de vîrsta lui Mihai care pârâsea Ipoteştii părinteşti pentru învăţătură, exersează demenţial repetat. Deşi ştiu ce au sub tălpi, încerc bizarul pentru ei dialog, voind să-mi spunâ cum se numeşte obiectul manevrei lor, voind sâ-i aud vorbind. Atît de schizofrenic plasaţi par într-o alta lume, alta decît cea în care mâ mişc, în care s-a mişcat, iertare!, poetul. Primul fuge, pur şi simplu. Al doilea îmi satisface mica ţicneala şi pronunţă impecabil: skateboard. Skateboard, deci. Val GHEORGHIU