România literară, iulie-septembrie 2008 (Anul 41, nr. 26-38)

2008-07-04 / nr. 26

Istorie literară România literară nr. 26/4 iulie 2008 fie cîndva recunoscuta, aşa cum fusese cea a lui Tudor Vladimirescu. Se pare că premoniţia acţionează la oamenii înzestraţi cu spirit monahal mai acut decît la ceilalţi muritori. Identificarea Patriei cu Divinitatea dobîndeşte în conştiinţa autorului asemenea evidenţă, încît identificarea istoriei României cu un fel de Biblie, cu un fel de „carte sfîntâ“, decurge în chip natural. Nu ne mai mirăm că principala sa scriere istorică, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, începe cu cuvintele: deschid sfînta carte a neamului nostru unde se află înscrise...“ Cît priveşte definiţia, statutul şi întinderea acestei patrii visate, Bălcescu — spre deosebire de mulţi contemporani ai săi - n-a avut vreo îndoială: România (aşa o va numi mereu) e ţara compusă din cele trei provincii istorice, coincizînd cu hotarele vechii Dacii, în mintea lui Bălcescu, condiţia europeană a acestei ţâri pare un dat natural, analizele pe care el le închină situaţiei de la noi pleacâ întotdeauna de la situaţia din principalele ţâri europene (Franţa, Prusia, Anglia), socotind câ problemele României se pot rezolva doar în context european. Atracţia pentru istorie a fost la Bălcescu precoce şi totala. A visat sâ fie istoric încă de pe băncile şcolii şi a lucrat intens în acest scop, învâţînd limbi străine, citindu-i pe marii istorici ai Antichităţii, descifrînd cronicile româneşti. Primele sale studii pleacâ de la ideea instaurării unui nou început în istoriografia românâ: „O istorie adevărat naţională ne lipseşte. Ea zace încă supt praful hronicilor şi documentelor contimporane. Nimeni pînă acum nu s-a încercat s-o dezgroape“ (Puterea armată şi arta militară...). Predecesorii sǎi, Florian Aron şi M. Kogâlniceanu, sunt pomeniţi doar în treacăt: pare evident ca furtunosul istoric debutant concepea istoria naţionala dupâ cu totul alt model decît cel de pînă atunci. Mai decis decît Kogâlniceanu, Bălcescu se îndreaptă, teoretic, spre Michelet şi spre romantici creştini, punînd la contribuţie viziunea acestora asupra istoriei (vezi modul în care priveşte el apariţia proprietăţii private, prin „colonizare“ sau prin „concuista“, în Despre starea soţială...). Mai mult, la curent cu economia politică engleza, el reia viziunea acesteia asupra regimului proprietăţii şi transfera, în chip original, ideea de plusvaloare în lumea agrară. Drepturile ţăranilor asupra pâmîntului vor fi revendicate tocmai în virtutea „prisosului de valoare“, cum spune el, însuşit de proprietarii moşiilor, secole la rînd. „Aşadar, daca voi, ca proprietari, aveţi un drept asupra pămlnturilor voastre, noi, ca vechi lucrători, avem să preţuim munca noastră şi a părinţilor noştri, care nu ne-a fost plătită; avem dar şi ca şi voi un drept asupra pămînturilor voastre, acel prisos de valoare care este numai rodul muncei noastre, care nu poate fi atribuit decît numai braţelor noastre şi braţelor părinţilor noştri“ (Despre împroprietărirea ţăranilor). Dacă teoreticianul Bălcescu pare a fi la curent cu noua viziune asupra istoriei din epoca lui, misticul Bălcescu subordonează explicaţiile de natură materială unei explicaţii divine. Remarcabilul elogiu închinat micii proprietăţi rurale şi clasei medii în formare îl întreprinde Bălcescu tocmai în numele principiilor creştine; în textul din care am citat mai sus, scris în chiar zilele fierbinţi ale Revoluţiei, în august-septembrie 1848, istoricul nu ezită să se transforme în purtător de cuvînt al tuturor ţăranilor români care au existat şi au suferit, din noaptea timpurilor şi pînâ în anul 1848, cînd se punea problema împroprietăririi lor. Adoptînd formula peroraţiei, a adresării directe, Bălcescu vorbeşte ca un profet care interpretează voinţa divină: „Iată limbagiul ce ţăranii şi revoluţia ar fi putut să fie proprietarilor şi, vorbind astfel, revoluţia ar fi fost dreaptă, s-ar fi ridicat la înălţimea cerului, ar fi ţinut un limbagiu pe care chiar Dumnezeu cel nesfîrşit bun, cel nesfirşit drept, ară ţinut“ (Despre împroprietărirea ţăranilor). înrudirea de substanţa dintre Bălcescu şi istoriografia franceza a Restauraţiei rezida nu doar în ideile teoretice împrumutate de istoricul român, ci mai ales în vizarea, prin istorie, a literaturii - şi asta încă de la primele sale studii. Aplecarea lui Bălcescu spre efectul potenţial literar al naraţiunii istorice s-a arătat încă de la schiţele compuse, în 1845, pentru Magazin istoric..., portrete ale unor personalităţi din istoria noastră (Miron Costin, Ioan Cantacuzino, Constantin Cantacuzino). Din mărturiile documentare despre cei portretizaţi, automl nostru a ales, cu mîna sigura, cele mai „literare“ episoade şi documente, relevante prin încărcătură lor stilistica. Bâlcescu a învăţat, de la început, sâ decupeze literatura din documentul non-literar. Sâ observăm că paginile selectate de el din Miron Costin, de exemplu, aveau sâ se impună cu forţă canonică, să fie reluate cu conştiinciozitate de analiştii ulteriori ai operei cronicarului moldovean. In monografia consacrată lui Mihai Viteazul, autorul se apropie cel mai mult de literatură Perceperea domnitorului muntean de la finele secolului al XVT-lea drept un erou mai degrabă literar, construirea biografiei lui după o schema aproape romanescâ, mijloacele stilistice variate puse în joc - totul a făcut ca Românii supt Mihai-Voievod Viteazul să fie considerata drept probă a îmbinării istoriei cu literatura. Cînd este însâ vorba de precizarea modelului literar ori istoric aflat la baza scrierii, lucrurile par mai puţin clare. Analiştii monografiei au invocat mijloacele retorismului romantic, vestigiile evidente ale oratoriei clasice, fraza şi paragraful cu subtile alterari ale timpurilor verbale („basorelieful gramatical“), stereotipia figurativa, mai ales în cazul epitetelor. Definirea specificului stilistic al acestei insolite opere a rămas însă, pînâ acum, incertă, iar pomenirea unui nume-sursa a fost mereu ocolită. Deși se bazează pe o impunătoare bibliografie de sorginte mai ales franceza și italiană, cartea despre Mihai Viteazul nu seamănă cu cele ale marilor istorici francezi contemporani, nici măcar cu Michelet, maestrul generaţiei. Modelul naraţiunii istorice a lui Bâlcescu este, cred, mult mai vechi şi ne duce la originile istoriografiei europene. Dintre toţi marii istorici ai Antichităţii, stilul lui Bâlcescu îşi gâseşte cele mai adînci afinităţi cu acela al lui Tacitus: acelaşi uimitor talent de portretist care populează naraţiunea cu zeci de figuri variate şi pitoreşti, surprinse, fiecare, sub semnul unei trăsături dominante; aceleaşi discursuri apocrife puse în gura personajelor principale, gata sâ-şi exercite talentul oratoric în ajunul bătăliilor ori al confruntărilor decisive; dar, mai ales, aceeaşi artă superioara în descrierea încleştărilor de mari mase umane, artă ce- i da cititorului impresia ca autorul s-a aflat de faţa la evenimentul narat, dupâ un secol de la petrecerea lui sau, în cazul lui Bâlcescu, dupâ două secole şi jumătate: „în sfîrşit soarele veni sâ lumineze această mare zi de miercuri 13/23 august, menită a fi briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei române. înaintea zorilor încă, Mihai-Vodă trimise o seamă de pedestrime cu puşti de se aşăza la intrarea pâdurei. Sfîrşindu-şi pregătirile, Mihai înălţă împreună cu ostaşii săi rugăciuni către Dumnezeu. Apoi, îndreptîndu-se cătră dînşii, le zise: să-şi aducă aminte de vechea lor vitejie, căci ocazia de acum este frumoasă şi de o vor pierde, anevoie o vor mai căpăta. Turcii, le zicea el, sunt uimiţi de atîtea pierderi, cetăţile lor din toate părţile sunt coprinse; din cite capete au avut armatele lor, numai unul a rămas care mai îndrăzneşte a ţine frunte creştinilor, că cu dînsul au a se lupta şi gloria d-a-i birui vag foarte mare. Astfel vorbi Mihai, neînspăimîntatul voievod, şi ostaşii, mnimaţi foarte împotriva turcilor, învăpăiaţi de aceste cuvinte, răspund învîrtind în mîini paloşele şi lăncile şi, prin strigări mari de o războinică veselie, cer de la domnul lor ca să-i ducă îndată către duşman. Atunci Mihai, plin de încredere în energia armatei sale, trece podul în capul a 8000 ostaşi şi se lasă cu furie asupra osmanliilor. Turcii, spun analiştii contimporani, se luptau ajutoraţi de mulţime şi de număr, românii de tărie şi îndrăzneală“ (Cartea a II-a). Evocarea lui Tacitus are valoare unei embleme: numeroşi alţi istorici latini s-au ilustrat în cadrele aceluiaşi tipar narativ, dar Tacitus este cel care l-a dus la strălucire, la începutul erei noastre. Romanticul Bâlcescu nu a adaptat integral schema tacitiană - şi nici n-o putea face. Intervenţiile directe şi sentimentale sunt la el numeroase, cartea, în ansamblul ei, poseda o vizibilă structură, pe principiul „măririi şi decăderii“ unui personaj ilustru. Dar consonanţa adîncâ cu „proza lumii“, cu modelul latin îndepărtat, râmîne la Bâlcescu decisivă, în celebra sa scrisoare Nicu Bălcescu, Ion Ghica ne spune, despre prietenul său, câ „din copilărie citise cu atenţie, citise şi recitise pe Tacit“. Intr-adevâr! Tot astfel cum istoricului Jules Michelet i s-a închinat un capitol distinct în oricare tratat de istorie a literaturii franceze, şi Nicolae Balcescu a dobîndit, în mod natural, acelaşi privilegiu. Nu atît pentru calităţile pur literare ale stilului sau (cum e cazul lui Michelet), cît pentru modul în care a reuşit sa transforme patriotismul în stil de existenţa şi, în cele din urmă, în stil scriptic pur şi simplu. Asemenea concordanţă perfectă între ideile profesate de gînditor şi modul în care acesta şi-a dus existenţa mai poate fi întîlnit, în romantismul nostru, doar în cazul lui Eminescu. Pe măsură ce anii au trecut peste acel noiembrie 1852, cînd istoricul se stingea la Palermo părăsit de toţi, mitul şi personajul literar Bălcescu aveau sâ pună în umbră existenţa terestra reala a lui Nicolae Bâlcescu, conferindu-i celui ce propovâduise martirajul statutul de martir oficial al naţiunii române, cu toate consecinţele culturale ce decurg de aici. Iar cea mai evidenta dintre ele o reprezintă semnul hiperbolic sub care, pînâ şi astâzi, dupâ un secol şi jumătate, îl contemplam pe autor. Mihai ZAMFIR Nicolae Bălcescu - portret de Gh. Tattarescu Fragment dintr-o scrisoare trimisă lui Alecu G. Golescu, încheiată cu vorbele „Salutare şi frăţie, N. Bălcescu".