România literară, octombrie-decembrie 2010 (Anul 42, nr. 37-48)

2010-10-01 / nr. 37

■ editorial­­e nicolae manolescu L Foşnetul literaturii la Ateneu dii 27 septembrie, la Ateneul român, a avut loc o întâlnire cu Herta Müller, scriitoarea germană de origine românâ, laureatâ a Premiului Nobel in 2009. N-am văzut de mult o salâ atât de plinâ. Am fost foarte mândru de intelectualii români care au dorit să participe la dialogul dintre cunoscuta scriitoare şi Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, care i-a publicat ultimele romane, în pagina de „Ochi magic" din acest număr puteţi citi o notă referitoare la comentariile consacrate Hertei Müller de către revista „Observator cultural", iar în numărul de săptămâna viitoare al revistei noastre veţi afla cum s-a desfăşurat seara de 28 septembrie, precum şi o cronică la cel mai recent roman al scriitoarei tradus în limba română. Herta Müller a citit câteva pagini din romanul Leagănul respiraţiei, care ar fi trebuit să fie scris în colaborare cu Oskar Pastior ca o evocare a lagărului sovietic în care au fost internaţi în ianuarie 1945 numeroşi germani din România. După moartea lui Pastior, romanul a fost scris de Herta Müller, care a strâns cu grijă documentele necesare şi le-a prezentat sub forma unei ficţiuni. Lectura a fost în germană. Publicul din sală avea tipărită o versiune în română (datorată lui Alexandru Al. Şahighian), pe nişte foi volante. De câte ori se schimba pagina, fâşâitul hârtiei umplea sala Romanul este excepţional. Fragmentele citite, aşijderea. Tăcerea impresionată nu era întreruptă decât de foşnetul literaturii. Discuţia dintre Herta Müller şi Gabriel Liiceanu a fost, pe cât de pasionantă, pe atât de tensionată. Se confruntau puncte de vedere opuse cel puţin în trei privinţe. Herta Müller a părăsit România la sfârşitul anilor 80, când avea puţin peste 30 de ani, stabilindu-se în Germania. Gabriel liiceanu a trăit în România până în 1989 şi, fireşte, şi după aceea. Prima diferenţă dintre cei doi s-a ivit în clipa în care Liiceanu a întrebat-o pe conlocutoarea lui despre patria scriitorului. Herta Müller a dat un răspun extraordinar: patria scrii­torului nu este limba lui, ci conţinutul acestei limbi, în Germania, ea şi-a pierdut acest conţinut. Patria i-a fost răpită. Liiceanu a remarcat că şi scriitorilor rămaşi în ţară le-a fost răpit acest conţinut, obligaţi să-şi însuşească limba de lemn a ideologiei comuniste. Şi ei au fost nişte minoritari în propria ţară. Herta Müller n-a acceptat paralela. Minoratul îşi are orgoliul lui. De aici a decurs a doua neînţelegere. După părerea Hertei Müller, în România, minoritarii, etnici sau politici, n-au găsit niciun sprijin. Opinia literară ar fi fost pasivă şi supusă. Sala a aplaudat. Am privit înjur. Erau foarte puţini intelectuali care să fi dovedit curaj în anii comunismului. Cei mai mulţi au tăcut. De ce acest masochism? Şi mai curios este că Herta Müller însăşi a recunoscut că s-a comportat exact ca ei. Literatura ei critică a fost scrisă exclusiv în Germania. Dictatura ceauşistă nu a permis decât o singură formă de disidenţă şi anume aceea a unei literaturi apolitice, înainte de a releva cea de a treia deosebire dintre cei doi, o precizare: e destul să răsfoieşti dosarul de Securitate al lui Dorin Tudoran, recent apărut la Polirom, ca să vezi că, printre măsurile pe care le adopta Securitatea contra disidenţilor, era şi aceea a anihilării scriitorilor care formau grupul de sprijin al celor urmăriţi şi periclitaţi. Niciunul dintre disidenţi n-a fost lăsat cu adevărat singur. Consiliul USR a reprezentat un organism public extrem de activ în protecţia scriitorilor scoşi de regim în afara legii. Herta Müller nu avea, poate, de unde să ştie aceste lucruri. Ar fi fost de datoria lui Liiceanu să i le spună. A treia diferenţă de punct de vedere a constat în aceea că, dacă, pentru Liiceanu, o carte bună este o carte bună, indiferent de caracterul ei politic sau apolitic (şi sunt de acord cu el că apolitismul poate fi o formă de politică în regimurile autoritare), pentru Herta Müller, apolitismul scriitorilor români din anii de comunism ar fi fost, spre deosebire de ce s-a întâmplat în alte ţări comuniste, o formă de laşitate. Inverosimilă simplificare din partea unei scriitoare care a trăit pe pielea ei comunismul! în această simplificare, se vede cu ochiul liber o sechelă de gândire stângistă, cu atât mai ciudată cu cât Herta Müller însăși i-a criticat, în memorabila seară de 28 septembrie, pe colegii ei occidentali care nutresc și astăzi nostalgii după un comunism pe care nu l-au trăit. ■­­ Ne-am întrebat care sunt centrele de influenţă şi cum acţionează ele. S-ar fi cuvenit, poate, să schimbăm ordinea, să fi pus mai întâi altă întrebare: câtă influenţă, câtă pondere, câtă autoritate, cât prestigiu au literatura şi scriitorii în societatea românească? Iar dacă răspunsul la această a doua întrebare ar fi fost unul anume, atunci discuţia despre centrele de influenţă s-ar fi dovedit fără rost. Am anticipat zicând dacă răspunsul ar fi fost unul anume. Care anume? Acesta pe care caut să-l formulez aici cât mai tranşant şi care reprezintă convingerea mea fermă: în preo­cupările publice, pe scara de valori din societatea românească a mo­mentului, literatura ocupă un loc din ce în ce mai modest, iar scriitorii contemporani se află într-un vădit deficit de autoritate. Punţile dintre publicul potenţial şi lumea literară (care-i cuprinde pe scriitori şi cărţile lor) se dovedesc din ce în ce mai firave, din ce în ce mai compromise. Şi din vina cui s-a produs această izolare a micii comunităţi literare de marea comunitate naţională căreia, în mod normal, literatura ar trebui să i se adreseze şi căreia ar trebui să-i trezească interesul? Opinia mea este că din vina ambelor părţi, şi lumea literară a transmis mesaje ce puţin confuze spre public, şi publicul şi-a întors privirea de la literatură spre alte preocupări, astfel încât nu mai avea cum să vadă şi să înregistreze ce se petrecea aici, oricât de valoros ar fi fost. Cauzele acestei despărţiri sunt în mare măsură ştiute, obiective şi de înţeles: ele ţin de istorie, de mersul vremurilor, de evoluţia tehnologiilor, de ieşirea din Galaxia Gutenberg şi de intrarea într-o dominaţie a vizualului etc. Dar chiar şi aşa, rămân extrem de grave consecinţele acestei pierderi de teren a lecturii, a literaturii şi a scriitorului. (într-o paranteză măcar să notăm, a propos de pierderea de teren: ce drum lung s-a străbătut de la rolul iniţial al poetului, acela de profet, de deţinător al adevărurilor, de mijlocitor între oameni şi zei, de taumaturg chiar şi până la mărunta figuraţie actuală, până la devalorizarea actuală, când poetul e privit adeseori ca o persoană cu o îndeletnicire bizar-periferică, ceva precum dezlegarea de cuvinte încrucişate ori colecţionarea de timbre!) Iar aceste consecinţe extrem de grave se manifestă la nivelul configuraţiei mentale şi sufleteşti a neamului românesc, cum ar fi numit cu cincizeci-şaizeci de ani în urmă Mircea Eliade marea comunitate naţională: anemierea intelectuală ne modifică configuraţia mentală şi sufletească - suntem mai săraci pe dinăuntru, mai precam­, mai improvizaţi, mai vulnerabili. Dacă ar fi să rezum printr-o imagine raporturile actuale dintre comunitatea literară şi comunitatea naţională aş folosi metafora rezervaţiei (vai, o rezervaţie de inşi uşor absenţi, rupţi de ce se întâmplă în jur, ca nişte zimbri arhaici). Comunitatea noastră literară s-a închis într-o iluzie ca într-un cub de sticlă şi de acolo mimează fiinţarea firească, în vreme ce canalele de comunicare dintre ea şi ceilalţi sunt din ce în ce mai ameninţate. Şi atunci când apare o carte foarte bună, ea nu stârneşte curiozitatea publicului şi nu reprezintă pentru acesta „un balsam" - din simplul motiv că el, publicul potenţial, nu mai păşeşte pe această cale a lecturii îmbogăţitoare, nu mai caută, nu mai aşteaptă de aici „o vindecare" şi nu mai e pregătit să perceapă literatura ca fiind o cheie pentru existenţa lui. Iar notorietatea când, foarte rar, e obţinută de către un scriitor, are explicaţii absolut colaterale, aleatorii şi nu se datorează, cum ar fi logic, scrisului acelui autor, calităţii literare a cărţilor sale. Dar nu ne foloseşte la nimic să ne plângem, oricât de expresiv ar suna lamentaţia noastră. înţelept este să recunoaştem onest situaţia jalnică şi să încercăm s-o schimbăm. Cum? Propunând cărţi şi, mai larg, proiecte culturale coerente, vizionare dacă se poate, care să atragă atenţia publicului, de care el să aibă nevoie. Sigur, apare o problemă: ce ne facem dacă publicul are nevoie, dar nu ştie că are nevoie? Cu alte cuvinte: ce ne facem dacă transmitem o muzică fie şi extraordinară, dar ascultătorul e lipsit de simţul auzului? Ei, dar să ajungem acolo, adică, să ne achităm noi, cei care scriem, de partea noastră de datorie şi să rămână de rezolvat doar ce este în sarcina publicului. Oricum, în cele din urmă, publicul va fi pe măsura scriitorilor săi. ■ ■ puzzle it pbriel chifu Rezervaţia de scriitori a vorbit luna trecută despre centrele de influență din litera­tura românâ de astăzi (căci să fi spus centre de putere era prea mult)). România literară numărul 37 /1 octombrie 2010. %

Next