România literară, aprilie-iunie 2011 (Anul 43, nr. 13-25)

2011-04-01 / nr. 13

■ editorial , nicolae manolescu , bate gândul de câtăva vreme să reiau în R.l.ideea unei rubrici din „Jurnalul literar" al lui G.Călinescu şi anume aceea intitulată precum editorialul de faţă. Rubrica era o colecţie de prostii din presa scrisă, cum spunem noi astăzi, ca s-o deosebim de mass-media şi de internet. Am tot amânat s-o reiau din două motive. Primul este respectul faţă de hârtie, care suportă greu insanităţile izvorâte de pe net şi de pe ecranele televizoarelor ca dintr-un corn al abundenţei. Al doilea este faptul că prostia însăşi şi-a schimbat caracterul în timpul din urmă, în 1939, când Pnostologhikon apărea în săptămânalul lui G. Călinescu, prostia avea o naturaleţe pe care în 2011 a pierdut-o. Colecţia de prostii riscă să se transforme într-una de dejecţii. Sau, de ce nu, de turnătorii. Se vede că ne-a rămas ceva de pe urma Securităţii, voluptatea de a face răul la comandă şi cu adresă. Exemplele de mai jos sunt grăitoare. Un oarecare Vlad Neagoe, membru al USR, de ajutorul lunar al căreia beneficiază, a propus spre publicare revistei noastre un grupaj de poezii. Refuzat fiind, pentru lipsa de valoare a textelor, a expediat pe adresa lui Gabriel Chifu, care nu era informat că e neconstituţional să-i interzici lui V.N. să-şi publice opera, şi pe adresa mea, care nu eram informat de nimic, un e-mail în care ne înjura ca la uşa cortului. Ireproductibil pe hârtie, cum zicem despre suportul cu pricina de la Gutenberg citire. Nu ştiu dacă va fi contat pe decenţa noastră, dar ştiu că îşi merită locul în acest Prostologhikon de tip nou pe care îl inaugurăm în numărul de astăzi. Un ziarist atât de obscur, încât, căutat fiind de tribunal în urma unei plângeri pentru calomnie, s-a dovedit a nu avea nici adresă, nici ziar. Victor Roncea, pe numele lui, mă reclamă la Agenţia Naţională de Integritate pe motiv că nu mi-aş fi pus pe site veniturile ca să nu se bage de seamă că iau şi pensie, şi leafă de la facultate, şi altele, câtă frunză, câtă iarbă. Ca ziarist de investigaţii, ar fi trebuit să ştie că pensia îmi e suspendată, câtă vreme sunt bugetar la MAE, că ambasadorii nu au limită de vârstă, că, de cinci ani, îmi ţin orele la facultate fără bani (nici măcar plata cu ora), că am refuzat indemnizaţia de merit de la USR (înainte de a şti că o voi primi automat ca membru al Academiei Române), că am condus R.I. din 1990, cea mai mare parte a timpului fără să solicit indemnizaţie şi, în fine, că declaraţia mea de venituri poate fi citită pe site-ul MAE. Ce-l va fi mânând pe Roncea în luptele lui cu adevărul nu e un secret chiar atât de mare. Şi s-ar putea ca, până la urmă, cineva să-l găsească pe ipochimen şi să-l depună la tribunal, pentru calomnii repetate. în ce mă priveşte, îi garantez un loc pe viaţă în Prostologhikon. Al treilea client al rubricii este un talentat, deşi minor, romancier, Ştefan Agopian, dacă vă amintiţi de candidatura lui la preşedinţia USR, care, în loc să-şi încheie un promiţător român, intitulat Fric, şi-a făcut din persoana mea o preocupare constantă, pe care nu cutez s-o numesc obsesie. Prostologhikon îi este deschis pentru destule dintre minunatele sale tablete săptămânale din Academia Caţavencu, pe care mi le consacră cu devotament şi admiraţie. Mă opresc deocamdată la aceea în care mă consideră vinovat de colaborarea cu Securitatea a lui Ioan Groşan. îl rog respectuos să-mi permită a-mi exprima o nedumerire: ce aş fi putut face eu, peste cele două angajamente şi peste numeroasele denunţuri olografe ale nevinovatului prozator, ca să merit onoarea de fi responsabil de glorioasele lui fapte de arme în slujba binecunoscutei instituţii? Aş dori un răspuns, nu din alt motiv decât acela că sunt prea modest ca să accept să mi se atribuie merite pe care eu însumi nu mi le recunosc. ■ M­ i Pmtol ou ikon sS Mircea Diaconu -1978. Foto: Ion Cucu România literară numărul 13/1 aprilie 2011 u­ l puzzle ii­obriel chiiu ntr-o recenzie din „Cultura" con­sacrată revistei noastre, dl C. Stă­­nescu compara echipa critică a României literare de astăzi cu cea din anii '60 - '80, pe care o numea „echipa solidară de stră­luciţi critici literari". Două feţe ale aceleiaşi reviste In reprezentarea sa, apare limpede ideea că prezentul este umbrit de trecut. Nu credem că o comparaţie corectă e posibilă fără o precizare: contextul este total schimbat. Iar condiţiilele (istorice, politice, culturale, tehnologice chiar!) diferite vor genera entităţi diferite, într-o propoziţie, diferenţele dintre cele două perioade sunt diferenţele de la pământ la cer, dintre un sistem închis şi unul deschis. Iar dacă ne propunem să intrăm în detalii, sunt mai multe lucruri de remarcat. Epoca anilor '60-'80 era o epocă foarte marcată ideologic, structurată piramidal, centralist, iar controlul statului comunist se exercita la tot pasul, uniformizând, anulând iniţiativele de grup restrâns sau individuale. Aşa încât, numărul publicaţiilor fiind redus şi înfiinţarea altor reviste fiind exclusă, era logic ca toate numele mari din critică să dorească să se adune la cea mai valoroasă publicaţie literară existentă, România literară, şi astfel, făcând corp comun, să reziste, să întărească poziţia revistei, poziţia tuturor şi, deopotrivă, a fiecăruia în parte. Or, astăzi aşa ceva este greu de crezut că se mai poate întâmpla. Libertatea de expresie, libertatea de asociere sunt, slavă Domnului, asigurate. Fiecare se manifestă cum voieşte. Fiecare aderă la grupuri după afinităţi intelectuale şi după simpatii umane (antipatiile contribuie şi ele decisiv la facerea şi desfacerea diverselor echipe literare!). Oamenii nu mai sunt obligaţi să trăiască în chip colectivist, de teama monstrului, abstract sau concret. Această situaţie a dus la apariţia unei puzderii de publicaţii, de grup sau chiar de persoană. Şi a dus la o teribilă dispersie, în repetate rânduri avem senzaţia că mediul literar şi-a pierdut coerenţa (ceea ce, evident, ne displace) şi că nu mai ascultă de un centru (ceea ce nici nu e rău). în lumea nouă, autorul nu mai este „legat de glie". El îşi mută semnătura de la o publicaţie la alta, dacă aşa binevoieşte. Arareori mai găseşti un critic literar important care să stea sub culorile unei singure reviste. La unii, dorinţa de expansiune este formidabilă şi îi întâlneşti (impresionanţi prin energie intelectuală, unii, doar inflaţionişti, alţii) peste tot. Este dreptul lor­ dreptul să se impună şi prin cantitate sau, doar, să se rateze prin gonflare de sine, fără substanţă. întorcându-ne la chestiune, nu mi se pare normal să avem, de la România literară a anului 2011 aşteptările pe care le aveam de la această publicaţie în anii '70, '80 ai secolului trecut. Să observăm că doi dintre membrii echipei de aur de care vorbea dl C. Stănescu sunt încă prezenţi prin rubrici fixe în revistă: Nicolae Manolescu şi Gabriel Dimisianu. Nici chiar ei nu mai interpretează partiturile pe care le interpretau altădată, în condiţii schimbate, rolurile aceloraşi persoane (personalităţi admirabile!) sunt schimbate. Nicolae Manolescu este chiar directorul săptămânalului nostru şi, cu competenţa sa, ajută în mod determinant la o justă aşezare pe terenul din ce în ce mai părăsit de reguli al literaturii contemporane, ajută, în fond, la apărarea acelui spirit critic fără de care o literatură este de neimaginat. Exerciţiul critic se face altfel acum, mai difuz: instanţa critică nu mai contează atât de mult în stabilirea ordinii literare. Mutarea atenţiei pe vizual, pe internet, a contribuit la o diminuare a rolului criticului. Bloggerii nu mai recunosc autoritatea criticilor clasici, de revistă, şi îşi constituie propria scară de valori. (Nu e bine, dar asta se petrece!) Adeseori, criticii se abat ei înşişi tocmai de la ceea ce-i definea, spiritul critic, şi se transformă în altceva: angajaţi de trusturi editoriale, ei devin promotori ai produselor (autori­­cărţi) lansate pe piaţă de respectivele trusturi. Dar şi alte voci sonore ale criticii româneşti semnează permanent în România literarii: Mihai Zamfir, Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu, Mircea Mihăieş, Irina Petraş. Faptul că scriu altceva decât ne-am aştepta noi să scrie şi că nu se (mai) ang­ajază (unii dintre ei) la salahoria reprezentată de practicarea strictă a criticii de întâmpinare nu trebuie să ne împiedice să vedem că acţiunea critică a revistei noastre este o sumă ce conţine şi contribuţiile lor preţioase. în rest, într-adevăr, Cosmin Ciotloş înseamnă pariul lui Nicolae Manolescu pentru cronica literară. Cunoscându-l în aceşti ani, spun şi eu că mizarea pe el mi se pare îndreptăţită. Cosmin Ciotloş este înzestrat pentru performanţă intelectuală - inteligenţa, foamea de carte şi devotamentul faţă de literatură sunt la el izbitoare. Lui i se adaugă alţi cronicari tineri de valoare, pe zone specializate: Sorin Lavric, Răzvan Voncu, Simona Vasilache sau cei care semnează recenziile scurte ori, de curând, cronicile pe genuri: Raluca Dună, Luminiţa Corneanu, Gabriela Gheorghişor, Radu Vancu, Iulia Iarca, Gabriel Coşoveanu, Antonio Patraş. Nu sunt toţi cei buni regăsibili sub acoperişul R.I., nici nu ar fi posibil să-i reunim atingând unanimităţi, dar sunt dintre cei mai promiţători. Altfel, pentru a mări capacitatea de receptare, am invitat nume consolidate ale criticii noastre literare, din toată ţara şi din diverse generaţii, să-şi expună punctele de vedere în cea mai prestigioasă (şi astăzi!) revistă literară românească. în opinia noastră, e o deschidere necesară și firească. Făcută sub semnul dezideratului niciodată trădat: păstrarea spiritului critic. ■

Next