România literară, ianuarie-martie 2012 (Anul 44, nr. 1-13)

2012-02-03 / nr. 5

31.01.1952- s-a născut Ludmila Sobiețchi 31.01.1987- a murit Nicolae Velea (n. 1936) 31.01.2003 - a murit Nicolae Fulga (n. 1935) 31.01.2011-a murit Valeriu Anania (n. 1921) 1.02.1838-s-a născut Niculae Gane (m. 1916) 1.02.1907 - s-a născut Oscar Lemnaru (m. 1968) 1.02.1912 - s-a născut Vasile Netea (m. 1991) 1.02.1922 -s-a născut I.M. Ștefan (m.1992) 1.02.1932 - s-a născut Anatolie Paniș (m.2007) 1.02.1934 - s-a născut Nicolae Breban 1.02.1935- s-a născut Nicolae Motoc 1.02.1942- s-a născut Ileana Corbea 1.02.1944- s-a născut Petru Popescu 1.02.1945- a murit Ion Șiugariu (n. 1914) 1.02.1949 - a murit N.D. Cocea (n. 1880) 1.02.1951- s-a născut Elena Indrieș 1.02.1951- s-a născut Rodian Drăgoi 1.02.1952- s-a născut Ioan Suciu Moisa 1.02.1954 - s-a născut Tudor Dumitru Savu (m.2000) 1.02.1982- a murit Radu Petrescu (n. 1927) 1.02.1986 a murit Iulian Vesper (n. 1908) 1.02.1999- a murit Dimitrie Rachici (n. 1934) 1.02.2007 - a murit Anatolie Paniș (n. 1932) 2.02.1821 - a murit Petru Maior (n. 1760) 2.02.1879-s-a născut I.C. Vissarion (m. 1951) 2.02.1914- s-a născut Nicolae Tatomir (m. 1996) 2.02.1916-s-a născut George Dan (m. 1972) 2.02.1916 -s-a născut Irina Eliade (m. 1998) 2.02.1940 - s-a născut Adrian Anghelescu 2.02.1942- s-a născut Anthonia Amatt 2.02.1944 - s-a născut Violeta Lăcătușu 2.02.1944- s-a născut Lidia Hlib 2.02.1949 - s-a născut Andrei Moldovan 2.02.1950- s-a născut Lucian Alexiu 2.02.1952- s-a născut Mircea Petean 2.02.1958 - s-a născut George Grigore 2.02.1964 - a murit Ion Marin Sadoveanu (n. 1893) 2.02.1981 s-a născut Elena Vlădăreanu 2.02.2005 - a murit Dragoș Morărescu (n. 1923) ■ Rubrică realizată de Nicolae Oprea scripta manent de ales ştefănescu „Afarâ-i toamnă, frunză-mprăştiata’ Aşa începe primul dintre cele trei sonete fără titlu sau, mai exact, cu titluri constând în cifrele romane I, II şi III. Eminescu le-a legat unul de altul pentru că evocă, toate, o iubire pierdută în trecut. Avea 29 de ani, dar i se părea că în spatele său s-a adunat deja mult timp, o negură de vremi, din care încerca să salveze un chip de femeie. Primul dintre sonete este singurul care se referă la interiorul unei locuinţe, la acel spaţiu intim descris de Valeriu Cristea în studiul său Spaţiul în literatură, în opoziţie cu spaţiul deschis, nesfârşit, care nu oferă protecţie. Poezia lui Eminescu, în general, este una a spaţiului deschis. Sonetul acesta se numără printre foarte puţinele sale texte care vizualizează interiorul unei locuinţe. „Afară-i toamnă..." Numai afară-i toamnă, în casă nu e nici un anotimp. Vrăjmăşia vremii de afară face şi mai intensă voluptatea refugierii într-un adăpost. Iar voluptatea este ritualizată: „Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,/ N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;/ Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri." Simţim nostalgia, rareori divulgată de Eminescu, a unei vieţi de mic burghez. El vorbeşte, în primele două strofe ale sonetului, în catrene, la persoana a doua, ca să creeze o atmosferă şi să definească un stil de viaţă, ca să facă uşor de recunoscut situaţia de către cititor. Apoi, în terţine, trece la persoana întâi; se descrie pe sine stând într-un jeţ şi visând în faţa focului din cămin. Foarte repede atmosfera de viaţă mic-burgheză se spulberă, în locuinţa până atunci protectoare se revarsă ca apa de mare într-o corabie spartă - misterul metafizic al existenţei: „în juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri." Ceea ce urmează este o năzărire, un vis fulgurant, o revanşă luată de poet împotriva realităţii: „deodată aud foşnirea unei rochii,/ Un moale pas abia atins de scânduri.../ iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii." Când se întâmplă toate acestea, noi, cititorii, nu uităm: poetul stă singur în jeţul lui. Iar „Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată". Cu câtă artă foloseşte Eminescu cuvântul „frunză", la singular! Nimeni nu reuşeşte ca el să obţină maximum de efect din cele mai obişnuite cuvinte ale limbii române. In cazul acesta singularul cuvântului „frunză" devine surprinzător de expresiv. „Frunze-mprăştiate" near fi făcut să ne gândim la serviciul de salubritate. „Frunză-mprăştiată" ne ridică imediat în cerul poeziei. „Cobori in jos, luceafăr blând" Unii simt o plăcere să identifice un pleonasm în opera lui Eminescu. „Cobori în jos luceafăr blând, alunecând pe-o rază"... Nu se poate coborî altfel decât în jos. Ceea ce înseamnă că precizarea „în jos" este inutilă. Iată, exclamă el, cu o satisfacţie secretă, chiar şi Eminescu greşea. De fapt, nu greşea. Numai dacă îl citim noi greşit putem avea impresia că am găsit o eroare în poemul Luceafărul. Nu este vorba de o simplă rugăminte, „cobori, vino la mine", ci de o rugăminte ritualizată, de o incantaţie, repetată, de altfel, pe parcursul poemului. „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!" „Cobori luceafăr blând" ar fi fost mai concis, dar verbul la imperativ n-ar fi avut timp să reverbereze în conştiinţa cititorului. Poetul prelungeşte de fapt verbul scriind „cobori în jos", îl adaptează la ritmul unei ceremonii a implorării. Concizia nu este în poezie un scop în sine. în general, Eminescu scrie concis, ca şi cum şi-ar săpa cuvintele în piatră. Dar în destul de multe cazuri, în special atunci când evocă jocul dragostei, desface cuvintele ca pe un evantai. Operativitatea noastră, a oamenilor de azi, inspirată probabil de stilul de viaţă american, ne face să preţuim fără discernământ tot ceea ce se desfăşoară repede şi eficient, tot ceea ce ocupă puţin loc şi consumă puţin timp. Principiul este valabil, poate, în viaţa practică, dar n-are legătură cu frumuseţea. Cum ar arăta o creangă de măr înflorit comprimată drastic pentru a încăpea într-o geantă-diplomat? Cum ar arăta poemul Luceafărul povestit pe scurt? Un rezumat al lui ar fi, fără îndoială, grotesc. în cadrul unui asemenea rezumat, fata de împărat ar putea, într-adevăr, să nu mai adauge „în jos" pe lângă „cobori", iar luceafărul ar putea răspunde şi el concis: „OK". De altfel, există şi o dovadă materială că Eminescu a folosit deliberat, şi nu din neglijenţă, formula „cobori în jos". Intr-unul din manuscrisele poemului Luceafărul scrie clar, cu cerneală neagră, „Cobori din cer luceafăr blând". Poetul a tăiat, cu creionul, „din cer" şi a „Alunecând pe-o rază" Invitaţia adresată luceafărului de fata de împărat de a coborî în iatacul ei este o incantaţie. O incantaţie compusă parcă nu din cuvinte, ci din aşteptări şi năzăriri. Cătălina o rosteşte în somn, iar în somn cuvintele nu sunt decât intenţii de cuvinte. Nu întâmplător, Eminescu înlocuieşte verbul „a spune" cu verbul „a suspina", care înseamnă un mod nelingvistic de a vorbi: „Iar ea vorbind cu el în somn,/ Oftând din greu suspină". Ceea ce rămâne în mintea noastră după ce citim textul incantaţiei improvizate şi murmurate de fata de împărat în somn este altceva decât un text, este o nălucire: „ O, dulce-al nopţii mele Domn,/ De ce nu vii tu? Vină!// Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!" în timp ce-1 cheamă pe luceafăr, fata de împărat îl vede deja cum coboară „alunecând pe-o rază". Această reprezentare a coborârii luceafărului, „alunecând pe-o rază" este, cum ar spune Emil Brumaru, de o infinită delicateţe. Iubitul himeric al Cătălinei nu cade din cer, nici nu se înfăţişează instantaneu, ci descinde, alunecând pe o rază emisă de el însuşi. Noi, oamenii de azi, cu sensibilitatea dată la minimum sau extirpată şi cu imaginaţia educată de filmele de acţiune, trebuie să facem un efort ca să vedem în mintea noastră luceafărul trimiţând întâi o rază în iatacul fetei de împărat şi alunecând apoi pe această frânghie de lumină. în natură există păianjenul care coboară astfel uneori, pe un fir foarte subţire produs de el însuşi. Dar la păianjen nu mai suntem în stare de multă vreme să ne uităm cu admiraţie, vedem în el doar o insectă terifiantă care trebuie strivită. în iatacul unei fete de azi bărbatul din visurile ei erotice vine probabil nu ca un luceafăr care alunecă pe-o rază, ci ca un luptător cu vestă antiglonţ adus din cer de un helicopter. Vremea când îşi scria Eminescu Luceafărul era vremea fetelor de pension, ironizate azi, retrospectiv, în urmă cu mai bine de o sută de ani nimeni, nici măcar Caragiale, nu le ironiza. în O noapte furtunoasă apare, dimpotrivă, ideea că cv-ul unei fete de măritat devine mai convingător dacă se precizează că fata s-a format la un pension. Eminescu, care este specialist nu numai în măreţie, ci şi în delicateţe, îşi imaginează foarte bine ce este în mintea unei asemenea fete. Intră cu artă în rolul ei, însă modelul de fată de la care pleca era cel din epocă. Fata de împărat din poemul lui nu era cu totul și cu totul imaginară. ■ Trei versuri de Eminescu România literară numărul 5/3 februarie 2012 actualitatea r ............................., scris deasupra, tot cu creionul, „în jos". Modificarea a făcut-o, în mod evident, la o recitire a poemului (când nu mai avea la îndemână tocul cu cerneală, ci un creion). Ca să-l înţelegem pe Eminescu nu trebuie neapărat să-l studiem în prealabil pe Schopenhauer, așa cum cred unii. Trebuie doar atât: să nu căutăm în opera lui pleonasme.