România literară, ianuarie-martie 2012 (Anul 44, nr. 1-13)

2012-01-06 / nr. 1

România literară numărul 1 / 6 ianuarie 2012 3 actualitatea editorial­ă nicolae manolescu a aproape douăzeci de ani în urmă. Eugen Coşeriu a ţinut la taţi câteva lecţii, publicate apoi în Prelegeri şi conferinţe, un supli­ment al „Anuarului de Lingvistică şi Istorie Literară" editat de Institutil „AL Phippide". Am comentat-o pe cea intitulată Limbajul poetic în România literară nr. 41 din 1994. Nu îmi amintesc să mai fi citit alte comentarii despre conferinţele marelui lingvist, emigrat după război în Germania, unde l-am întâlnit în 1967 prin intermediul lui Paul Miron. Lipsa de ecou a unor astfel de lucruri nu e la noi neapărat excepţională. Aş spune că, din contra, e cât se poate de obişnuită. Toate conferinţele lui Eugen Coşeriu de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din anii 1992-1993 meritau atenţie şi o reeditare într-un tiraj care să le facă accesibile celor interesaţi de limbă şi de literatură. Pe mine mă reţinuse conferinţa despre limba poeziei, deoarece tema îmi era familiară de pe vremea când scrisesem micul studiu Despre poezie. Am dat recent peste broşura tipărită de filologii ieşeni şi m-am gândit că n-ar fi rău să scriu încă o dată despre acest articol. în Despre poezie susţineam ideea că, dacă nu există nimic în poezie care să nu fi existat înainte în limbă, nu există nimic în limbă care să dea naştere de la sine poeziei. Eugen Coşeriu are o idee mai simplă şi mai atrăgătoare şi, chiar dacă nu mă simt pregătit să renunţ la a mea, vreau s-o „popularizez" pe a lui, poate şi fiindcă n-o cred neapărat opusă ideii mele. Premisa lui Coşeriu este că un cuvânt întreţine în actul lingvistic nenumărate relaţii, unele evidente, altele ascunse. Şi Roman Jakobson le identificase, dar Coşeriu preferă s-o facă oarecum empiric. In jargonul lingviştilor, cuvântul e denumit semn. Aşadar, orice semn funcţionează prin raport cu alte semne, fie în plan formal, fie ca sens, în raport cu alte microsisteme de semne, cu lucrurile înseşi şi cu cunoştinţele noastre despre lucruri. Să luăm un cuvânt ca liliac, în română el înseamnă (lingviştii spun denotă) pasărea, floarea sau arbustul cu acest nume. Denotaţii multiple are şi în franceză (unde i se spune şoarece chel) sau în germană, nu şi în engleză unde bat înseamnă doar bat. Şi mai interesante sunt consecinţele relaţiilor pe care un cuvânt sau o expresie le stabileşte în interiorul textelor literare. Noi, românii, recunoaştem imediat un cuvânt sau o expresie care au fost folosite de Eminescu sau de Arghezi. Parfumul lor nu ne înşală niciodată. Cuvintele au apoi un substrat mitologic sau, pur şi simplu, cultural. Miază-Noapte, care e cuvântul popular pentru Nordul geografilor, ne evocă întunericul cel mai teribil, ora strigoilor sau un personaj din basme. Coşeriu e de părere că, în actul vorbirii, aceste relaţii (conotaţii, le spun lingviştii celor mai multe dintre ele) nu sunt de obicei prezente în mintea vorbitorului. Ele sunt latente, neactualizate decât rareori în vorbirea uzuală. Poezia este acea formă de vorbire în care aceste relaţii se actualizează în permanenţă. Scrie Coşeriu: „Limbajul poetic, în care se actualizează tot ceea ce ţine de semn, este limbajul cu toate funcţiunile lui, este, adică, plenitudinea funcţională a limbajului". Nu selecţie, nu deviere, nu opoziţie faţă de limbajul uzual sau de limbajele ştiinţifice (al matematicii, de exemplu, în Poetica matematică a lui Solomon Marcus), aşa cum au încercat să-l definească poeticienii de toate culorile: limbajul poetic este limbajul în deplinătatea funcţiilor sale. Doar în poezie instrumentul posedă toate clapele, corzile, gamele, bemolii şi diezii. Orice alt act de vorbire e limitat. Avea dreptate poetul german Joseph von Eichendorff, contemporanul lui Goethe, citat de G. Călinescu în eseul lui despre poezie din Principii de estetică: dacă nimerești cuvântul magic, universul începe să cânte. Cuvântul poetului e magic pentru că este, ca într-un fel de unitate primordială, o sonoritate care trezeşte alte sonorităţi, un înţeles care evocă alte înţelesuri, un semnal simplu şi o expresie complexă, un lucru în sine şi un lucru în relaţie, o identitate şi o alteritate, un fapt natural şi un fapt cultural, şi toate în acelaşi timp, ca muzica unei orgi. ■­ ­ Despre poezie puzzle it obriel rhifu tau pe masa mea, de curând primite­­ sau cumpărate, o sumedenie de apariţii editoriale din anul care tocmai s-a încheiat. Le numesc aici: Ion Vianu - Apropieri, Mircea Mihăieş - Ultimul Judt, Alex Goldiş - Critica în tranşee, Marta Petreu - De la Junimea la Noica, Bianca Burţa-Cernat - Fotografie de grup cu scriitoare uitate, Ion Vartic - Cioran naiv şi sentimental (ediţie nouă, revăzută şi adăugită), Lucian Boia - Capcanele istoriei, Ion Mircea - Manuscrisul din insula elefantina, Eugen Suciu - Motanul, Ion Cocora - Intr-o elegie cu obloanele trase, Nichita Danilov - Imagini de pe strada Kanta, Mihail Gălăţanu - România aproximativă, Matei Vişniec - La masă cu Marx (versuri), dar şi Dezordinea preventivă (roman), Eugen Uricaru - Plan de rezervă, Mihail Vakulovski - Tovarăşi de cameră, Radu Aldulescu - îngerul încălecat (reeditare), Lucian Dan Teodorovici — Matei Brunul, Nora Iuga - Blogstory (ediţie nouă) şi un volum cu mai mulţi autori, Noua poezie nouă, antologia coor­donată de Dumitru Chioaru. Pe unele dintre aceste cărţi le-am citit, altele îşi aşteaptă rândul. Insă toate aceste titluri, atât de diferite unul de altul, au în ochii mei o trăsătură comună: autorii lor sunt scriitori de la care aşteptările mele de cititor sunt mari. Le doresc tuturor ceea ce doresc pentru propriile mele cărţi: să aibă parte de o lectură critică atentă şi nepărtinitoare. Acţiunea criticii literare este decisivă, ea transformă o sumă de cărţi oarecare într-o literatură, ea aduce ordinea, cerne, ierarhizează, ea dă sens şi geometrie nenumăratelor încercări literare care, altfel, ar rămâne ceva inform, în totul negrăitor. De aceea, întrebându-mă ce aşteptări am de la noul an, spun: mi-aş dori ca anul 2012 să fie un an al criticii literare. Triumful spiritului critic ar aduce beneficii uriaşe, mediul literar s-ar limpezi considerabil, în acest moment mi se pare că ne ducem existenţa într-un mediu literar ce nu stă sub semnul normalităţii. Normalitate ar fi, de pildă, dacă s-ar respecta o regulă elementară şi anume: ceea ce contează în receptarea critică este textul strict, iar nu persoana. Pe când, în atâtea dintre cronici, apare transparent relaţia umană dintre critic şi autorul comentat, aceasta, fie ea de aversiune sau, dimpotrivă, de amiciţie, viciază lectura şi modifică verdictul. Comunitatea literară este fracturată în grupări create pe criterii de vârstă, de geografie sau prin poziţionarea sub vreo umbrelă instituţională puternică din domeniu (revistă, editură, asociaţie de scriitori etc.). Dialogul dintre aceste „citadele" este minim. Reacţiile celor dintr-o tabără la cărţile celor din altă tabără sunt previzibile. Cei cât de cât iniţiaţi asistă la un film cu final de la început cunoscut. Dar să nu vorbim în abstract, ci să dăm exemple. Astfel, ştim foarte bine, fără greş, ce va scrie, „Contemporanul. Ideea europeană" despre cei de la România literară (reciproca îmi doresc să nu fie valabilă!). Fiindcă am adus în discuţie revista noastră, îmi îngădui o precizare. Vor fi mirat pe unii paginile pe care le-am consacrat lui Norman Manea sau articolele recente despre Paul Goma ori Daniel Cristea-Enache. Eu, unul, m-am bucurat să le putem găzdui în România literară. Ele sunt gesturi deliberate şi ţin tocmai de dorinţa de a sparge cercul vicios, de a sluji acea normalitate în care textul, prezenţa literară sunt aşezate în balanţă, fără ca relaţiile dintre persoane să afecteze actul critic. Când vorbim despre legătura dintre calitatea mediului literar şi calitatea criticii literare, firesc, trebuie să ne preocupe cine sunt cei care practică acest exerciţiu al criticii imediate, de întâmpinare şi cum îl practică ei, cu ce mijloace. E de observat că vocile s-au înmulţit enorm, într-un vacarm asurzitor. Iar diferenţele dintre opiniile exprimate sunt atât de mari încât mesajul final care ajunge la cititor (presupunând că bietul de el ar lua în serios întreaga desfăşurare!) este absolut descurajant, năucitor. Urmărind puzderia de comentatori literari ce umplu paginile revistelor din provincie, dar şi din Bucureşti, apare limpede faptul că mulţi dintre cei care şi-au luat rolul acesta de judecători nu sunt în măsură să judece, nu au autoritatea intelectuală necesară. Citind atâtea dintre recenziile momentului, te simţi, iarăşi, ca la un spectacol, unul care-ţi stârneşte zâmbetul trist şi consternarea, fiindcă ochiul critic al comentatorilor priveşte, să zicem, un cerc şi vede altceva, descrie cu seninătate o piramidă sau, şi mai şi, o ambarcaţiune cu pânze sau un baobab. De unde provine acest aberant factor de deformare? Nu mă hazardez să răspund. Ideea de valoare are altă reprezentare de la comentator la comentator. De fapt, un succces literar nici nu se mai clădeşte neapărat pe ideea de valoare a textului. Succesul depinde de tot soiul de însuşiri colaterale, de tot soiul de circumstanţe favorizante. Scriitorul şi cartea sa sunt o marfă, un produs, şi operaţia de marketing este hotărâtoare în impunerea lor. Nu contează ce este efectiv înăuntru, ci ce credem că este, ce aşteptări ne sunt induse etc. Aşadar, dacă ne gândim la un aer mai respirabil în mediul literar, trebuie obligatoriu să aibă loc şi o limpezire a criticii literare. Ceea ce, aşa cum stau lucrurile, e greu de crezut şi greu de făcut. Şi atunci ce se alege de dorinţa mea ca anul 2012 să fie anul criticii literare? Totuşi, de Anul Nou îţi poţi permite cele mai îndrăzneţe / năstruşnice dorinţe. Şi apoi, nu e bine să începi anul ucigându-ţi speranţele.P­ ­in an al criticii literare

Next