România literară, aprilie-iunie 2012 (Anul 44, nr. 14-26)

2012-04-06 / nr. 14

România literară numărul 14/6 aprilie 2012 actualitatea i ■ editorial de nicolae manolesru aportul dintre povestirea veche şi roman mă preocupă de vreme îndelungată. Pe la începutul anilor 1980, când Umberto Eco a venit prima oară în România, invitat de Solomon Marcus, am avut cu el o discuţie pe această temă, pe drumul către hotel, după o seară petrecută la Capşa împreună cu Solomon Marcus şi Radu Cezar. Am pus pe hârtie în aceeaşi noapte tot ce-i spusesem şi mi-am prezentat ideile în cuvântul meu de a doua zi de la Institutul „N. Iorga". (Cum şi de ce întâlnirea noastră cu Eco a avut loc la Institutul de Istorie şi nu la Uniunea Scriitorilor, unde fusese anunţată, am relatat altădată pe larg şi nu ţin să reiau). Textul l-am publicat ulterior intr-un volum de Teme, sub titlul editorialului de azi. Nu mi-am modificat între timp decât foarte puţin părerea, mai exact, nu mai cred că romancierului contemporan (postmodern, mai bine zis) nu-i rămâne decât să „povestească" în loc de a „înscena", contrar, aşadar, chemării pe care i-o adresa Henry James cu mai bine de un secol în urmă, ci,, mai degrabă, că el poate face, în acelaşi timp, şi una, şi alta. In seria de conferinţe adunate în Romanul naiv şi sentimental (tradus de Rebeca Turcuş pentru Polirom, 2012), Orhan Pamuk vorbeşte la un moment dat despre roman ca „ficţiune tridimensională", în sensul că oferă cititorului: 1) experienţe personale; 2) cunoştinţe despre realitatea înconjurătoare dobândite prin propriile simţuri şi 3) o anume intuiţie despre „sensul vieţii", cum o numea Tolstoi. Conferinţele scriitorului turc, strânse în volumul amintit al cărui titlu se inspiră din eseul clasic al lui Schiller despre poezie, scris în 1795-1796, mi-au readus în memorie articolul meu de odinioară. Mi-am dat seama că n-am insistat de-ajuns pe ideea că romanul modern, de la acela realist şi naturalist încoace, n-a făcut de obicei altceva decât să adauge „bidimensionalei" povestiri o a treia dimensiune. Cu alte cuvinte, personajele şi acţiunile nu mai sunt povestite, ci puse în scenă. Dramatis personae ale romanului sunt, spre deosebire de personajele simple şi exemplare ale povestirii, apariţii vii, complexe, dotate cu psihologie şi personalitate, pe scurt, tridimensionale. Ele se reprezintă, adică, se povestesc, aşa-zicând, singure, fără a mai fi nevoite să recurgă la vocea unui povestitor. S-a remarcat, nu o dată, că în roman nu ne interesează consideraţiile ca atare despre viaţă ale lui, să zicem, Ivan Karamazov, ci vocea acestuia ca fiinţă în carne şi oase care se face auzită, umanitatea concretă , care se află în spatele vocii. în povestire, în schimb, ne interesează povestitorul, nu personajele, capacitatea lui de a le pune în mișcare și de a le da cuvântul. Fără „suportul" vocii lui, ele nu există. Povestirea e la origine orală, spre deosebire de roman, care e de la început scris. Vocea povestitorului, ca şi a aedului antic, conţine în ea toate celelalte voci. Doar în roman există regula subînţeleasă din justiţie audiatur et altera pars. In povestire, partea cealaltă este întotdeauna mută. în roman, acceptăm opinii diferite şi adesea contradictorii. De asemenea limbaje particulare, Maiorescu, adversar al romanului realist, de tip flaubertian, îi reproşa lui Duiliu Zamfirescu limbajul grobian al lui Tănase Scatiu şi neglijenţa cu care lăsa mătreaţa să-i păteze reverele hainei. E vorba de limbajul şi de mătreaţa personajului, îi replica, pe drept cuvânt, romancierul, nicidecum de ale autorului. Această diversitate contradictorie permite romanului să dea viaţă inacceptabilului, imoralului sau, în general, răului. Acesta a fost, de exemplu, argumentul lui Eco, atunci când, de curând, criticii i-au reproşat felul simpatic de a fi al unui personaj din romanul său Cimitirul din Praga care propaga idei antisemite scandaloase. Reproşul se putea face unei povestiri, nu însă unui roman. într-o proză despre Averroes, la care m-am referit nu o dată, Borges descrie neînţelegerea de către arabii de acum o mie de ani a părerilor despre tragedie ale lui Aristotel, pentru că nu aveau idee de genul dramatic. Pretindeau că nu are nici un rost să spui, bunăoară, legenda Adormiţilor din Efes, folosindu-te de câteva zeci de persoane aflate pe o scenă, în loc să-i dai glas unui singur povestitor. Aşa se explică de ce majoritatea capodoperelor epice arabe sunt dintotdeauna povestiri, de la 1001 de nopţi încoace. Abia influenţa occidentală i-a determinat pe arabi, ca, de altfel, pe japonezi, să scrie romane în manieră europeană. Povestirea e autoritară, în măsura în care adevărul faptelor e garantat de autoritatea povestitorului, şi chiar totalitară, dacă ne gândim că nu-i permite să se exprime decât unei unice voci. Romanul este, el, democratic. Apariţia lui în istoria literaturii e legată de democraţia politică. Povestirea fiind monologică, romanul este dialogic. Bahtin îl numea polifonic. In romanul modern, vocile pot fi individualizate şi prin construcţie, cum a procedat primul Camil Petrescu, în Patul lui Procust, şi apoi Dana Dumitriu în întoarcerea lui Pascal sau J.M. Coetzee în Jurnalul unui an prost, ca să rămân la aceste exemple din nenumăratele existente. Invers au stat lucrurile în Noul Roman francez, în care ochiul şi vocea personajului au fost înlocuite de o cameră neutră de luat vederi, dar și în romanele „personale" din anii 1930, Heiban, Şuluţiu, Bonciu şi restul, reduse la monolog interior, ca şi, patruzeci de ani mai târziu, Absenţii lui Aug. Buzura, în definitiv, în acestea din urmă, nu de o abandonare a polifoniei este cu adevărat vorba, ci de o radicalizare a perspectivei subiective: nu susţinea Camil Petrescu că nu e cinstit să vorbeşti decât la persoana întâi? Cel care ne convinge o dată în plus, şi paradoxal, că polifonia face romanul este Proust în uriaşul lui monolog în care reconstituie timpul pierdut, deşi momentele polifonice par rare (capitolul despre Swann, acela despre moartea lui Bergotte), întreg romanul nu e altceva decât exprimarea unui cor imens prin intermediul unei singure voci. Are dreptate Pamuk: „Arta romanului reprezintă îndemânarea de a vorbi despre tine însuţi ca şi cum ai fi altul şi despre altul ca şi cum ai fi în pielea lui". ■ revista „România literară" a ajuns la o anumită stabilitate financiară de neimaginat altădată. (Sigur, se cade să fac neîntârziat o rectificare: când ne referim la o publcaţie iterară este riscant să vorbim de stabilitate, mai potrivit este să nuanţăm oximoronic: aşadar, nu soliditate pur şi simplu, ci soliditate fragilă...) Ecourile care vin de la cititori sunt şi ele încurajatoare, autorii nu ne ocolesc, dimpotrivă, ne asaltează cu manuscrise, iar numărul de anul acesta al abonamentelor este şi el mulţumitor. Această stare de decentă fiinţare a revistei noastre mă sileşte să-mi întorc gândul spre instituţia care editează România literară, şi anume Uniunea Scriitorilor, al cărei sprijin este determinant pentru normalitatea sub semnul căreia stă actualmente revista. Cum, în cazul de faţă, am o „dublă natură", sunt şi redactor la România literară, dar sunt şi implicat în activitatea USR, pe care o cunosc în amănunt, aş vrea să mă opresc în aceste rânduri asupra a ceea ce înseamnă astăzi pentru literatura noastră Uniunea Scriitorilor, recapitulând câteva dintre principalele sale direcţii de acţiune şi câteva dintre proiectele sale culturale ori sociale. Aşa cum tocmai aminteam, USR editează România literară. Dar nu e singura revistă care-i datorează apariţia, alte opt publicaţii din întreaga ţară se află în proprietatea USR şi sunt editate de aceasta: „Luceafărul de dimineaţă" şi „Viaţa Românească" (Bucureşti), „Steaua", „Apostrof" şi „Helikon" (Cluj), „Orizont" (Timişoara), „Ramuri" (Craiova), „Convorbiri Literare" (Iaşi). De asemenea, există încă o categorie de reviste ce beneficiază de sprijin parţial din partea USR: „Memoria" şi „Secolul 21", „Euphorion" şi „Vatra". Astfel, USR se adevereşte a fi, la propriu, nu la figurat, unul dintre cele mai mari trusturi de presă de la noi, un trust de presă care rezistă când atâtea altele sucombă, şi aceasta intr-un domeniu cu atâtea vulnerabilităţi şi riscuri, cum este cel cultural, departe de a atrage mulţimi de cititori precum, de exemplu, tabloidele, publicaţiile sportive ori revistele glossy. Dintre proiectele permanente ale USR se cuvine să numim Premiile anuale ale USR (care sunt cele mai importante distincţii literare româneşti), Festivalul internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură" de la Neptun (unde se acordă, între altele, Premiul Ovidius unor scriitori prestigioşi, atâţia dintre laureaţi fiind şi deţinători ai Premiului Nobel), Gala Poeziei române contemporane de la Ateneul Român şi Turnirul de poezie (o întrecere între poeţi desfăşurată la fiecare ediţie intr-un alt spaţiu de recunoscută tradiţie culturală). Colocviul romanului românesc contemporan (ce va avea loc anul acesta la Călimăneşti şi Alba Iulia, cu o participare impresionantă), programul de lecturi publice care-i cuprinde pe membri ai Uniunii Scriitorilor din întreaga ţară, ca şi programele destinate tinerilor autori. Concursul de volume în manuscris (în colaborare cu Editura Cartea Românească), Colocviul tinerilor scriitori, ce îi va reuni pe unii dintre cei mai promiţători autori tineri tot la Alba Iulia. Uniunea Scriitorilor susţine financiar şi organizatoric activitatea curentă şi iniţiativele literare ale celor 15 filiale ale sale din ţară şi de la Chişinău. Ajunşi la acest capitol, trebuie să subliniem că sunt foarte preţioase acele numeroase proiecte culturale neimpuse de la „centru", ci pornite de la înşişi membrii USR, care astfel devin ei un centru şi creează nuclee de efervescenţă literară. O asemenea descentralizare benefică (centrul este pretutindeni, iar periferia, marginea şi marginalitatea - nicăieri) reprezintă modalitatea prin care o organizaţie cum este USR îşi poate dovedi viabilitatea funcţională. In acest sens este remarcabil ce întreprind Irina Petraş la Cluj, Aurel Pantea la Alba Iulia, un cristian, Horia Gârbea şi Dan Mircea Cipariu la Bucureşti, Cornel Ungureanu împreună cu echipa sa la Timişoara şi exemplele se pot înmulţi, cu alte şi alte nume: George Vulturescu, Vasile Dan, Gabriel Coşoveanu, Nicolae Oprea, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, Ion Radu Văcărescu, Calistrat Costin, Corneliu Antoniu. Să menţionăm în această rapidă trecere în revistă şi programele sociale ale USR: ajutorarea unor colegi aflaţi în dificultate financiară (şi, din nefericire, atât de mulţi membri ai USR sunt într-o asemenea siuuaţie!) sau care au probleme de sănătate. După cum nu putem uita demersurile Uniunii, în cadrul ANUC, care, transformate în legi, constituie considerabile contribuţii în recunoaşterea meritelor scriitorilor contemporani de către societatea românească şi în definirea statutului lor public (legea indemnizaţiei de merit şi a pensiilor pentru oamenii de cultură, legea timbrului cultural). O precizare necesară: pentru toate aceste activităţi, ca şi pentru atâtea altele, USR, care este ONG, nu are finanţarea asigurată. Trebuie să convingă, trebuie să atragă fonduri din diverse surse, în ultima perioadă, este un accent neapărat de pus, USR s-a bucurat de sprijinul Ministerului Culturii, al ICR, al Primăriei Sectorului 2 din Bucureşti, al Consiliului Judeţean Alba, al altor instituţii publice ori private. Dar, pentru ca să se întâmple acest lucru, s-a depus un efort uriaş, care uzează teribil. Din păcate, în fapt, doar o mână de oameni au dus şi duc povara. Beneficiile sunt ale tuturor, probabil şi truda ar trebui să fie mai echitabil împărţită. Sunt convins că o solidaritate mai mare, a tuturor membrilor USR, în jurul unor cauze majore comune, ne-ar face mult mai puternici şi mai respectaţi. Pe noi toţi cei care compunem Uniunea Scriitorilor şi pe fiecare în parte. Şi cum să se afirme concret această solidaritate? în lupta pentru păstrarea sediului actual, de pildă. Sau în plata timbrului cultural de către colegii editori. (în fond, în felul acesta, ei doar s-ar achita de o obligaţie elementară să respecte o lege în vigoare). Cu paşi mici făcuţi de noi toţi, doar aşa se poate străbate acest drum. ■ R Povestirea isi romanul ■ puzzle it gabriel chifu ' În comparaţie cu anii trecuţi, 1 Bilanţ de etapă