România literară, octombrie-decembrie 2012 (Anul 44, nr. 40-52)

2012-10-05 / nr. 40

■ editorial de nicolae manolescu Şcoala, pepinieră de bătăuşi coala a devenit o pepinieră de bătăuşi. Nu numai în România, dar şi în Franţa, SUA şi în alte ţări. Elevii sar la gâtul profesorilor, iar părinţii le urmează exemplul. Insulte, unele pe telefonul mobil, pumni, picioare, crose şi altele aşijderea alcătuiesc un veritabil arsenal de mijloace contondente. Recent, într-o şcoală pariziană, trei poliţişti n-au reuşit să-l potolească pe un elev de 14 ani, care era gata-gata să-l strângă de gât pe directorul adjunct, şi au chemat în sprijin alţi cinci colegi. Motivul furiei bătăuşului era că o profesoară pe care o înjurase în faţa întregii clase îi ceruse să iasă afară. în România, tatăl unui elev penalizat de diriginte pentru cine ştie ce prostioară, poliţist de meserie, a dat buzna în şcoală şi le-a tras o papară straşnică dascălilor înfricoşaţi de reprezentantul autorităţii. Acesta e, de altfel, cuvântul care le-a venit cel mai des pe buze participanţilor la mai multe dezbateri pe tema violenţei din şcoli găzduite de presa scrisă şi de mass-media din Franţa la începutul noului an şcolar: aproape toţi s-au referit la lipsa de autoritate care a devenit cronică, îndeosebi în gimnaziu şi în liceu, ca urmare, conform părerii generale, a revoltelor studenţeşti din mai 1968. Până şi Cohn-Bendit, unul din protagoniştii revoltelor de ieri, a trebuit să recunoască în lipsa de autoritate cauza principală a violenţelor de azi. Un alt participant la evenimentele din 1968, Alain Finkielkraut, a mers mai departe, afirmând că educaţia presupune că autoritatea instituţiei de învăţământ nu trebuie ştirbită de nici un principiu ideologic sau de orice altă natură. La noi, astfel de dezbateri n-au avut loc, nici măcar cu ocazia repetatelor legi ale învăţământului, adoptate prin votul unei majorităţi parlamentare care s-a cruţat singură de obligaţia firească de a asculta părerea oamenilor şcolii. Autoritate nu înseamnă, pur şi simplu, acea disciplină pe care intelectualitatea franceză a anilor 1960-1970 o ura din tot sufletul ei de stânga, ca pe o formă de supunere oarbă în faţa represiunii sistemului, conform teoriei lui Bourdieu, idolul încă al multor sociologi şi pedagogi. Deşi nu e greu de văzut că indisciplina joacă un rol enorm în destructurarea şcolii. Autoritatea şcolii presupune independenţa ei faţă de factori externi, politici, în primul rând, administrativi, apoi, şi, nu în ultimul rând, legaţi de părinţi. A lăsa şcoala pe mâna oficialităţilor locale, primari şi părinţi, cum prevede legea în vigoare, sub blagoslovirea sfintei descentralizări, reprezintă ultima măciucă la carul cu oale. Am mai spus-o şi nu văd de ce aş retrage-o: părinţii sunt un pericol major pentru buna desfăşurare a procesului de învăţământ din clasele mici şi mijlocii. Ei n-au ce căuta în incinta şcolii spre a cere socoteală dascălilor. Cu atât mai puţin, spre a-i ameninţa sau, cum s-a întâmplat, spre a-i lua la bătaie. Există căi simple de comunicare, care nu presupun contact direct şi fizic, chiar dacă nici ele scutite cu totul de riscuri pentru dascăli, dovadă s.m.s.-urile insultătoare pe care aceştia le primesc. E drept şi că nivelul general de pregătire a dascălilor înşişi a scăzut treptat, dar alarmant, urmare a laxismului aceleiaşi şcoli, în deceniile din urmă, când diplomele s-au obţinut deseori cu o iresponsabilă uşurinţă. Scuza unei salarizări modice nu reprezintă o justificare, dar o explicaţie, da. Ca şi modicitatea resurselor financiare pentru învăţământ, în general, mai ales în condiţiile unei infrastructuri, de când lumea, foarte precare, în fine, cred că la originea situaţiei se află o concepţie greşită despre ce înseamnă a învăţa şi a educa. Nu atrag prima oară atenţia (am făcut-o încă din anii 1990, în Senat, când s-a votat prima lege a învăţământului, şi nu mi se pare nerelevant că titulatura ministerului de resort este şi în prezent Ministerul Educaţiei, şi nu al învăţământului, ca odinioară asupra ezitării legislatorului în privinţa termenilor adecvaţi: înainte de a educa, şcoala instruieşte; educaţie fără instruire înseamnă manipulare, lucru ştiut de pe vremea comunismului; în ce o priveşte, educaţia nu e nici, pur şi simplu, ştiinţifică, nici, pur şi simplu, literară, ea e general-umanistă, adică formatoare de valori morale şi civice. Valorile nu trebuie confundate, cum se întâmplă de obicei astăzi, cu însuşirea unor specialităţi sau deprinderi. Şi ele nu trebuie excluse din filierele profesionale. Valorile se clădesc pe cunoştinţe. Nu poţi educa, de exemplu, dragostea de neam şi ţară, dacă nu dai elevului cunoştinţe de istoria şi de cultura naţională, un argument în plus pentru a nu începe să educi înainte de a instrui. Neglijat complet, aspectul cultural şi lingvistic reprezintă o problemă de care ne izbim zilnic: oamenii au uitat să vorbească româneşte corect şi nu au cunoştinţe culturale elementare, învăţământul fiind laic prin excelenţă în ţara noastră, presiunea bisericii falsifică, legal, aş zice, predarea religiei, în loc de cultură religioasă sau de istoria bisericii şi a credinţelor, preoţiidascăli fac prozelitism pentru cultul ortodox (aruncaţi o privire pe manualele de religie, autorizate de MECT, de la clasele mici!), încălcând Constituţia, în virtutea faptului că e cultul majoritar și că e aproape imposibil, dat fiind numărul mic de solicitări, să creezi clase în care să se studieze alte culte. Insuficient e studiul limbilor, începând cu limba română, a cărei gramatică e abandonată în majoritatea filierelor în ultima clasă de gimnaziu, ca să nu mă refer la limba latină, care e sublimă, dar lipseşte (aproape) cu desăvârşire, sau la retorică, disciplina care te învaţă să vorbeşti, despre care nu s-a mai auzit de multă vreme. De la elevi-bătăuşi am plecat, să închei cu ei: ceea ce mă uimeşte de câte ori aud despre asemenea comportări în şcoală este faptul că nu se ia nici o măsură. Poate greşesc, dar nu ştiu să fi fost exmatriculaţi şi chiar supuşi rigorilor legii mulţi elevi care şi-au agresat dascălul, fie şi numai verbal, nici ca un părinte care a pătruns în incinta şcolii şi a insultat sau a lovit un profesor să fi fost amendat sau reţinut pentru ultraj. Când autorităţile, şi şcolare, închid ochii la astfel de grave abateri, despre ce fel de autoritate a şcolii mai putem să vorbim? Iată-ne din nou în faţa problemei autorităţii: câtă vreme vom continua, în cunoştinţă de cauză sau nu, să ne prevalăm de stupiditatea tezelor unor Bourdieu et comp. referitoare la disciplină ca formă de represiune sau de imbecila formulă, e interzis să interzici, şi vom continua să-l punem pe elev pe picior de egalitate cu profesorul, separând drepturile elevului de responsabilităţile lui şi îngăduindu-i libertatea opiniilor înainte de a-l învăţa carte, nu putem nutri nici cea mai mică speranţă ca şcoala să redevină acel templu al învăţăturii şi educaţiei pe care civilizaţia europeană l-a moştenit de la academia elină a lui Platon şi Aristotel. ■ România literară numărul 40/5 octombrie 2012. actualitatea ■ poemul săptămânii de gheorghe gripriu O mare-ntreagă bătută cu ciocanul pe nicovală laminată potcovită deșelată porcăind ca o tablă de metal răsucită cu ură fremătînd nechezînd cabrată ca un cal pur sînge abia strunit de-un braț de jocheu înfoiată ca o pasăre de pradă lăsînd să-i scape din cioc tărîmul celălalt.