România literară, octombrie-decembrie 2014 (Anul 46, nr. 41-52)

2014-10-03 / nr. 41

România literară numărul 41/3 octombrie 2014. 3 ■ editorial nicolae manolescu emarcile care urmează au mai multe, şi întâm­plătoare, puncte de plecare între care unul reprezintă o experienţă personală. lată-le, pe scurt, ca să-mi rămână spaţiu şi pentru ce vreau să spun: conferinţele lui George Steiner din 1971 de la Universitatea Kent din Cambridge, strânse în Castelul lui Barbă-Albastră. Note pentru rede­finirea culturii, în traducerea Lucernei Lotringer de la Gallimard, care m-au trimis, într­­un anumit context, la versul lui Milton din titlul editorialului, dar şi la Mutaţia valorilor estetice a lui Lovinescu; o nedumerire a unui dascăl de română privitoare la dificultatea de a-i face pe copii să-l citească pe Creangă, date fiind numeroasele cuvinte necunoscute lor şi explicate în subsolul paginii de manual; în sfârşit, evoluţia propriului meu fel de a citi poezia, de la Metamorfozele poeziei din 1968 la Istoria critică din 2008, în conferinţele lui, Steiner încearcă să explice cum a fost posibil ca o educaţie umanist-liberală, precum aceea occidentală dintre 1815 şi 1914, bazată pe literatura clasică, să conducă la „depăşirea graniţelor umanului" într-un secol XX al holocaustului şi gulagului (şi, aş adăuga eu, într-un secol XXI al islamismului radical). Despre delicata formulă de mai sus şi explicaţiile, extrem de serioase, ale lui Steiner, voi vorbi altădată. Deocamdată vreau să mă refer la una din concluziile cărţii sale. Fiind în discuţie „mutaţia valorilor estetice", Steiner e de părerea lui Lovinescu: „Aceste mutaţii, scrie el, au sunat glasul culturii clasice. O să mă refer la un fenomen precis. Mare parte din cultura occidentală a fost deschisă deliberat, vreme de două mii de ani, tuturor influenţelor, fiecare text reluând, reflectând, repercutând texte care l-au precedat. O astfel de situaţie nu ne mai este evidentă astăzi, înrădăcinată în corpul profund şi multiplu al referinţelor clasice şi biblice, scăldată într-o sintaxă şi un vocabular impecabil, arta desăvârşită a poeziei engleze, în care Chaucer şi Spenser dialoghează cu Tennyson şi Eliot, scapă lecturii noastre". Numai exemplele diferă la Lovinescu şi, respectiv, Steiner. Ca să biruim o astfel de greutate, ar trebui, crede Steiner, să recurgem la ceea ce teoria informaţiei numeşte „regresiune la infinit": „Contextul global al unor opere precum Lycidas, Divina Comedie, Fedra, Faust înglobează tot despre ce e vorba, presupunând amestecul ansamblului de cunoştinţe literare anterioare şi ulterioare." Steiner conchide: „Ceea ce este irealizabil". în bună logică, nici Lovinescu, nici Steiner nu se referă de fapt la mutaţia literaturii, ci la aceea a lecturii. Lectura constituie o cale de acces la opere, care, în forma ei profesională, se numeşte critică literară. Spre deosebire de lectura, să-i spunem, privată, critica este o lectură publică și principala ei preocupare este să permită accesul la opere a cât mai multor cititori. Nu sunt atât de naiv, încât să cred că ea poate contribui la un acces general. Mai întâi, e nevoie să existe acei cititori de care critica să se îngrijească în mod pedagogic. Literatura suferă de pe urma schimbării contextului istoric, cultural, social sau intelectual într-o măsură mai mică, deşi nu neglijabilă, decât lectura. Literatura e, în linii mari, aceeaşi, unghiul din care o privim e altul. Nu e bine spus mutaţia „valorilor", dacă prin asta înţelegem operele. Care, se „mută" şi ele, dar mai lent, şi nu radical. Dar dacă avem în vedere criteriile în funcţie de care citim, atunci, da, „valorile" prin care se defineşte lectura noastră se schimbă de la epocă la epocă şi câteodată în mod radical. Acest fel de a interpreta schimbările atenuează într-o oarecare măsură pesimismul lui Lovinescu şi Steiner. El ne conduce la ideea că o bună cunoaştere a literaturii şi a istoriei ei, menţinându­­ne prudent în sfera culturii europene, poate folosi luminile lecturii spre a pătrunde în întunericul, dacă e să-i credem pe Lovinescu şi Steiner, trecutului îndepărtat, în care se află „galaxiile coborâte sub pragul nostru de vizibilitate", cum spune Steiner. Dacă au reuşit astronomii să vadă originile universului de acum 13,7 miliarde de ani lumină, de ce n-am reuşi noi să vedem în adâncul de numai câteva mii de ani al literaturii europene? Desigur, nu vom putea reface, şi, în orice caz, nu pentru toate epocile, întregul ansamblu de reciproce reflectări de care scriitorii erau, mai mult sau mai puţin, conştienţi, dialogând de la distanţă. Unele din ele nu scapă totuşi auzului nostru, de exemplu reluarea după o jumătate de secol de către Alexander Pope a versului miltonian din titlul articolului meu: „Ce muză poate refuza să cânte pentru Granville?" Exemplul îl dă Steiner însuşi. Cred însă că el exagerează dificultatea cu pricina. Nu e absolut necesar să refacem întreaga topologie a interconexiunilor ca să înţelegem despre ce e vorba. Şi nicidecum tot. Ecuaţia lecturii are de obicei tot atâtea necunoscute câţi termeni. Aşa că e rezolvabilă, în majoritatea cazurilor, fără artificii de calcul. In plus, ne putem foarte bine propune noi înşine numărul de termeni, în funcţie de cititorul pe care dorim să-l capacităm. Nici schimbările temelor, formulelor, nici chiar ale limbii operelor nu sunt un obstacol de netrecut. Evident că nu avem un acces direct la limba lui Homer, cum spune Lovinescu, sau a poeziei vechi engleze, cum spune Steiner. Am încercat să-l citesc pe Montaigne în limba lui de secol XVI şi n-am reuşit, deşi îl ştiam binişor din lecturi anterioare ale unor ediţii „aduse la zi". Toţi îl citesc azi în astfel de ediţii, ceea ce nu l-a lipsit de lectori pasionaţi, precum S. Cioculescu, nici de fani printre francezii actuali, care îl redescoperă la 426 de ani de la prima ediţie a Eseurilor. în definitiv, problema e în altă parte. Societatea din ultima sută de ani nu mai ştie să citească. S-a instalat treptat un confort intelectual, bine tolerat de şcoala de toate gradele şi de pretutindeni, care-i face pe contemporanii noştri nu numai să citească puţin, iar în multe cazuri, deloc, dar să citească, pur şi simplu, prost. Lectura proastă este urmarea literaturii proaste, consumate în proporţie de masă. Şi ea nu se constată doar când e vorba de opere din trecut, atunci când din obligaţii şcolare, pe unde mai sunt, se impune lectura unor opere de care ne despart secole, dar şi când e vorba de opere contemporane. Cine îşi închipuie că Ion Creangă e citit prost, iar Cărtărescu, bine, se înşală. Şi fiindcă a venit vorba de Creangă, un dascăl mi s-a plâns că elevii de la primară care dau prima oară cu ochii de Amintiri din copilărie sunt stânjeniţi de numeroasele cuvinte explicate la subsolul paginii. I-am atras atenţia că ceva nu e în regulă, nu cu copiii, nici cu Creangă, ci cu manualul şi cu dascălul însuşi. După părerea mea, Amintirile trebuie lăsate pentru mai târziu. Poveştile sunt mult mai accesibile. Şi, apoi, înainte de a-i pune pe copii să citească, le-aş citi eu câteva pagini. Fără explicaţii. Nu i-aş întreba dacă au înţeles totul, ci dacă le-a plăcut, înţelegerea e ulterioară.­­O poveste chinezească reluată de Jean- Claude Carriere spune că un maestru zeu l-a întrebat pe discipolul său cum i se pare pepenele din care acesta tocmai mânca. „Are un gust minunat", i-a răspuns discipolul. „Şi unde crezi că se află gustul acesta minunat, în pepene sau pe limba ta?", a întrebat maestrul. „în legătura strânsă dintre pepene şi limbă", a răspuns discipolul, nu fără oarecare ezitare. „Prostule, de ce-ţi frămânţi mintea. Pepenele e gustos. Ajunge!"­ Limba lui Creangă e gustoasă. E imposibil să nu-i cazi pradă. La început, contează povestea spusă de Creangă, într-o limbă, atenţie!, extrem de simplă şi de clară, indiferent de vocabular. Cine afirmă că nu-l înţelege pe Creangă, nu l-a citit. Miracolul limbii humuleşteanului constă în uluitoarea ei simplitate. Iată: „Nu ştiu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat.. .Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? - îl păştea păcatul şi-l mânca spinarea, sărăcuţul! - Să-ţi fie de bine, nănaşule! -A!...ghidi! ghidi! ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost?" O limbă ca Ozana „cea frumos curgătoare" (nu e un pic banal?). Ce nevoie are dascălul să explice ce înseamnă chersin şi mai ales să facă hermeneutică pe seama strănutului nănaşului, deşi bănuiesc că pe copii i-ar amuza? Creangă se copilăreşte cu atâta candoare, încât îmi vine greu să cred că elevii de la primară îl resping. Mărturisirea lui Sadoveanu din Anii de ucenicie, cum că a citit din Creangă la un cămin cultural şi ţăranii nu l-au înţeles, venea pe fondul încercării comentatorilor de a vedea în humuleştean un autor cult. Reală sau nu (eu cred că nu!), întâmplarea relatată de Sadoveanu le întindea o mână de ajutor lui Călinescu şi Vianu. Postmodernismul constituie dovada peremptorie că lectura însăşi e responsabilă de faptul că orice operă poate fi făcută să prindă glas din nou. După ce modernismul s-a complăcut în ideea că artiştii clasici sunt contemporanii noştri, graţie unei lecturi asimilaţioniste, postmodernismul ne spune că ceea ce ne place nu trebuie să fie neapărat pe măsura standardelor noastre estetice, diferenţa contează mai mult decât asemănarea. Astăzi nu se mai scriu fabule ca pe vremea lui Grigore Alexandrescu. Dar nici nu se mai citesc cum le citea Ion Pillat în interbelic, pentru câte un vers liric, pe gustul poeziei moderne. Astăzi le citim exact în spiritul epocii în care le-a scris poetul. Şi ce minunate sunt! Când am alcătuit antologia cu bucluc a poeziei moderne, în 1968, eram ferm convins că poezia clasică îşi trăise traiul şi îşi mâncase mălaiul. îmi plăcea Ion Barbu, nu Ion Pillat, şi Arghezi din poemele lirice, nu din Hori de mucegai. Sigur, eram conştient de valoarea tuturor poeziei lor, dar gustul meu înclina către lirica modernă. Patru decenii mai târziu, recitind totul, l-am găsit pe Ion Pillat absolut minunat în Pe Argeş în sus şi pe Barbu mai interesant în Isarlâk decât în catrenele din ciclul Joc secund sau decât în Uvedenrode, pe care mă străduisem atâta să le descifrez studenţilor. Trebuie să spun încă o dată în încheiere că nu literatura e de vină că n-o mai citim cu interes, nemaiavând antene pentru tematica, formula sau limba ei, ci lectura tendenţioasă şi supusă spiritului vremii încă mai abitir decât literatura. Cu puţin efort de cunoaştere, ne putem îndrăgosti de opere foarte îndepărtate de acest spirit. Mă simt capabil să vă fac să ascultaţi cu atenţie o lectură din Milton (vă promit că va fi scurtă) şi abia pe urmă să vă povestesc câte ceva despre religiosul autor al ultimelor mari epopei clasice şi despre întâlnirile lui de peste timp cu alţi scriitori din trecutul întunecat al lui George Steiner şi E. Lovinescu. Numai să aveţi puţintică răbdare. E nevoie chem un topolog ca să vă spună din cine am citat fără ghilimele? ■ R „Cine i va refuza lui Lyddas cântecele” I­ iteratura e, în linii mari, aceeaşi, unghiul din care o privim e altul. Nu e bine spus mutaţia „valorilor", dacă prin asta înţelegem operele. actualitatea

Next