România literară, aprilie-iunie 2015 (Anul 47, nr. 14-27)

2015-04-03 / nr. 14

Scrisoare deschisă adresată acelor editori care au iniţiat şi susţin petiţia împotriva „timbrului literar“ Am intrat zilele acestea într-o librărie în care un afiş chema cumpărătorii la semnarea unei petiţii împotriva „timbrului literar", adică la semnarea unei petiţii împotriva scriitorilor. Un librar încerca să îl convingă pe un client, vorbindu-i cu o stranie înverşunare împotriva Uniunii Scriitorilor, de ce trebuie să semneze petiţia. Pentru prima dată în viaţă am simţit că ar fi bine să nu-şi dea seama cineva că sunt scriitor şi, întrucât am o anumită notorietate, mi-am ascuns faţa în gulerul canadienei. Am retrăit experienţa intelectualilor care, în timpul mineriadei, provocau ura minerilor dacă dădeau prin ceva de înţeles că sunt intelectuali. Nu-mi vine să cred că aţi declanşat această campanie mizerabilă, chemând lumea la luptă, în mod demagogic, împoriva „taxei pe citit". Nu-mi vine să cred că aveţi asemenea resentimente faţă de scriitorii pe seama cărora trăiţi. în această atmosferă de ostilitate pe care aţi instaurat-o renunţ să mai aduc argumente împotriva acţiunii dv. ruşinoase. Nu mai sunteţi sensibili la argumente. Vreau doar să vă fac cunoscute următoarele: 1 .Nu mai sunt dispus să aştept la nesfârşit sumele pe care unii dintre dv. mi le datoraţi de multă vreme ca drepturi de autor. Am să vă acţionez în judecată. 2. Nu mai sunt dispus să vorbesc neplătit la lansările pe care le organizaţi pentru a vă vinde cărţile. Am participat până acum la sute de asemenea lansări, iar o lansare pentru mine înseamnă: să citesc o carte care poate nu mă interesează, să-mi fac însemnări, să mă deplasez la locul lansării şi să ţin un mic discurs gândit astfel încât să atrag publicul. Nici biletul de autobuz cu care vin la asemenea manifestări nu mi-a fost plătit vreodată. 3. Corect ar fi să-mi restituiţi acum toţi banii pe care i-aţi economisit pe baza bunăvoinţei şi generozităţii mele. Am crezut cu candoare că între noi există o solidaritate intelectuală şi, în naivitatea mea, vă şi iubeam. Mare greşeală am făcut. ■ Alex. Ştefănescu ■ poemul săptămânii de simona pzia-dima E nevoie-ntre stânci de poduri uriaşe de miere, mai aprigă decât fiarele, mai pătrunzătoare ca smirna, întrecând în strălucire zăpada şi prăvălită-n adâncimi, cu un răcnet mai presus de mugetul apelor - dar cât de împăcată. De-o savoare peste preţul victoriei. Miere din plin se cere, o să afli, ajuns pe tărâmul unde o piatră măruntă, fumurie, cu feţe şlefuite, se bucură la soare de milenii, imobilă, fără a şti că este chintesenţa dulceţii (totuşi negustată!) Miere România literară numărul 14/3 aprilie 2015 T ■ întoarcerea la cărţi de mihai Zamfir e ce anumite personaje, altfel onorabile, au avut prin definiţie vocaţia ridicolului? Ce genă ciudată au posedat ele pentru a fi percepute instantaneu de majoritatea oamenilor drept nişte caraghioşi - şi asta indiferent de vîrsta, ţinuta şi pregătirea culturală a apreciatorilor? E greu de răspuns: poţi doar să constaţi o realitate tot mai inexplicabilă pe măsură ce anii s-au îngrămădit peste existenţa terestră a personajului. Mihail Dragomirescu, filosof şi teoretician literar de formaţie maioresciană, om extrem de cultivat, a beneficiat de tristul privilegiu al ridicolului încă de la primele apariţii publice. Renumele său de mangala a mers crescînd, pe măsura sporirii notorietăţii, pe măsura acumulării titlurilor academice, pe măsura avansării într-o carieră glorioasă, terminată (nici nu se putea altfel!) în Academia Română. Totuşi, profesorul Dragomirescu - numit, într-o suspectă unanimitate a contemporanilor, Mihalache şi nu altcumva — nu era nici pe departe un inept. Scria continuu studii peste studii, volum după volum şi, printre miile de pagini, se strecurau uneori comentarii foarte interesante. N-are importanţă! Lumea literară românească l-a catalogat o dată pentru totdeauna şi aşa a rămas. Ceea ce Mihalache a încercat toată viaţa să facă nu reprezenta nici pe departe o absurditate; de ce nu s-ar putea, credea el, ca valoarea estetică (valoare supremă a literaturii, de la Maiorescu citire) să fie demonstrată raţional, cantitativ, prin secţionări succesive ale capodoperelor (profesorul doar de asta se ocupa, de capodopere!). Sistemul iscălit Dragomirescu de cercetare a operelor de primă mărime era însă atît abstrus, de naiv şi de ticăit, încît adversarii lui au declarat de la început că totul e o prostie şi că Mihalache nu poate fi luat în serios. Faima negativă s-a răspîndit rapid mai ales printre studenţii care, deşi nu citiseră pînă atunci mare lucru, nu aşteptau altceva decît să găsească motive de amuzament. Iar cînd printre studenţii aflaţi în anul întîi al Facultăţii de Litere, imediat după încheierea Marelui Război, se aflau cîţiva numiţi G.Călinescu, Şerban Cioculescu sau Al.Claudian, toţi plini de ei şi dispreţuitori faţă de autoritate, ne imaginăm uşor proporţiile contestării. Cursul de Literatură română modernă al lui Mihalache a părut astfel special inventat pentru a se transforma în subiect de ironii şi de persiflări studenţeşti. S-a întîmplat ca şefa de lucrări de la acea catedră să fie o doamnă de mediocritate extremă, pe nume Constanţa Marinescu, ce ţinea (biata de ea!) un fel de curs seminar. Cuplul Dragomirescu- Marinescu a devenit pentru hiper-criticii studenţi ţinta ideală de exercitare a sarcasmelor, în romanul Cartea nunţii, peste un deceniu şi ceva, Călinescu îşi amintea atmosfera instaurată de profesor la Catedră şi o introducea, fără mare discreţie, în opera de ficţiune. Capitolul Lola, Dora şi Medy îl înfăţişa pe Mihalache punînd următoarea întrebare: „Cum este avîntul în poezia Somnoroase păsărele din punctul de vedere al intensităţii!". Studentele trebuiau să aleagă răspunsul corect dintre următoarele calificări dragomiresciene, expuse de teoretician cu toată seriozitatea: sublim, umoristic, naiv, patetic, optimist, retoric, primitiv, imaginativ, incisiv, fantastic, exploziv, calm, vibrant, chinuit, stăpînit, viguros, domol. Cam aşa arăta deci scheletul Ştiinţei literaturii, opera de căpătâi a lui Mihalache, baza lecţiilor sale. Călinescu îşi mai aminteşte că „prietenul meu Alexandru (Claudian) a făcut atunci o epigramă, devenită anonimă şi universală, ca toate lucrurile mari". Epigrama suna astfel: „La cursul doamnei Marinescu Atenţia nu e prea mare. Căci cele spuse pe catedră le ştiu din clasele primare". N-o fi fost chiar aşa, dar ce frumos sună epigrama! Romancierul nu-şi mai amintea probabil (notaţiile lui sunt tardive) că prietenul Alexandru Claudian își făcuse o specialitate din ridiculizarea lui Mihail Dragomirescu. Mai ales opiniile acestuia despre literatura contemporană excitau cu deosebire spiritul studentului din anul întîi. Părerile dragomiresciene despre criticii din jurul său, negative, puteau fi caricaturizate cu uşurinţă. Sentinţele acolo date sunt toate fără drept de apel: „Evreul Gherea nu e critic, Ibrăileanu nu-i nici el. Cît despre domnul Lovinescu Nu-i nici măcar intelectual. Răspunde numai la senzaţii. E feminist şi sensorial", în sala unde Dragomirescu perora, se afla, atîrnat pe perete, şi un portret al lui Caragiale, prilej unic pentru Claudian de a-i administra profesorului lovitura de graţie: „Doar zîmbetul lui Caragiale Pluteşte peste Seminar, îl vede acum pe Trahanache Profesor universitar". După asemenea execuţie, ce mai contau laurii academici ai lui Mihalache, celebritatea lui prăfuită! Totul se vedea redus la zero dintr-o întorsătură de vers. Poezia a anulat mai totdeauna teoria brodată pe marginea ei, iar poezia lui Alexandru Claudian nu făcea excepţie. ■ .................................J D Hache i. actualitatea