România literară, aprilie-iunie 2016 (Anul 48, nr. 13-26)

2016-04-08 / nr. 14

(1870), unde se vede o clară aplecare asupra filosofiei lui Leibniz şi a lui Spinoza, doi filosofi amintiţi aici (p. 359) împreună cu observaţiile criticii herderiene. Pe această cale istoriografică trebuie să-l fi descoperit şi studentul Eminescu pe Herder. Zimmermann a fost şi profesorul de metafizică al lui Rudolf Steiner, care recunoaşte într-o prelegere că a luat numele antroposofiei sale dintr-o carte a profesorului vienez, citită de el în tinereţe şi intitulată: Anthroposophie... (1882)8. Steiner a fost unul dintre filosofii care a continuat tratarea awbours a binomului antagonist Ahriman Ormuz şi a succedantului său creştin Lucifer-Dumnezeu. Şi e suficient să ne amintim revista pe care antroposoful a botezat-o Lucifer, mai târziu Lucifer-Gnosis, apărută între 1903 şi 1908. Episodul Steiner ne arată că, din romantism, cariera răului care este bun şi a binelui care devine rău s-a răspândit în toată filosofia ocultă a sfârşitului de secol XIX. Nu aş aminti aici decât Gânduri despre Ormuz şi Ahriman, editorialul publicat de H. P. Blavatsky în propriul „Lucifer" (martie, 1891), sau de strigătul blasfemic al unuia din capii masoneriei americane, poetul Albert Pike: „Da, Lucifer este Dumnezeu!"9. Un Lucifer care apare la Eminescu sub forma Luceafărului, cel ce „alunecă-n odaie" şi „ţine-n mână un toiag încununat cu trestii". Este caduceul hermetic, simbolul cunoașterii luciferice, o filosofie profund ancorată în universul omului romantic. ■ Note: Plotin, Enn. II, 3, 18. 2 cf. Augustin, Enchiridion de fide, spe et caritate, IV, 12-13. 3 J. G. Herder, Über die dem Menschen angeborene Lüge (1777), IX, 539. 4 J. G. Herder, Briefe zur Beförderung der Humanität (1797), X, 123. 5 e.g., J. G. Herder, Gott. Einige Gespräche, Gotha, bey K. W. Ettinger, 1787, îndeosebi p. 226. 6 Fr. Schlegel, Scrisoarea către L. Tieck, 15 septembrie 1803, în L. Tieck und die Brüder Schlegel. Briefe, în Ed. Winkler Verlag, München, 1972, p. 135. 7 v. R. Steiner, Die Psychologie der Künste (1921), în GA 271, Dörnach, 1985, p. 206. 8 R. Zimmerman, Anthroposophie im Umriss: Entwurf eines Systems idealer Weltansicht auf realistischer Grundlage, Wien, 1882. 9 A. Pike, apud A. C. de la Rive, La Femme et 1'enfant dans la Francmagonnerie universelle, Delhomme & Briguet, Éditeurs, Paris-Lyon, 1894, p. 588. ■ monica pillat Ion Pillat şi ferestrei« timpului Pe bunicul meu nu l-am cunoscut, dar casa in care am copilărit era incă plină de ecourile prezenţei lui. Il regăseam In portretul făcut de bunica mea In ultima vară la Miorcani, In mica bibliotecă unde se păstrau ediţiile princeps ale volumelor de poeme, când mă aşezam la biroul său. îmi închipuiam că mâna mea reia firul întrerupt al scrisului lui. El continua să existe în lectura tatălui meu care, seara, ne citea mamei şi mie cu voce tare din cărţile iubite, aşa cum părintele său o făcuse altădată pentru familia sa; îl descopeream în povestirile bunicii, în ochii ei puţin înceţoşaţi care îi păstraseră fiinţa nevăzută pentru mine; dăinuia în amintirile prietenilor de odinioară, deveniţi în timp apropiaţii noştri precum: Vasile Voiculescu, Ştefan Neniţescu, Ion Zamfirescu, Şerban Cioculescu, Cella Delavrancea, Lili Teodoreanu. Glasurile acestora, când îmi vorbeau despre el, căpătau o gravitate luminoasă, o îngândurare tainică, plină de reverberaţiile rămase din omul dispărut. Cercetându-i chipul din fotografiile înrămate, încercam să-l recunosc în fiul şi în fiica lui şi îmi imaginam cu înfiorare că prin privirile lor, ca printr-un culoar de ferestre ale timpului, bunicul se uita la mine. Dar dincolo de ecourile răspândite astfel în ambianţa familiei mele, încă din copilărie, mă simţeam adesea cuprinsă de puterea unei melodii, a unei cadenţe care creştea lăuntric, cerându-se exprimată, şi aşa am pornit să pun pe acea muzică interioară primele versuri. Uimită de ceea ce mi se întâmpla, îi mărturiseam tatei că ştiam dinainte anume ziua când urma o poezie, după semnalul muzicii care o preceda. După atâţia ani de atunci, înclin să cred că ceea ce aud în sinea mea şi acum, înainte să scriu, e un dar al bunicului meu. Ca şi cum aş fi o cutie de rezonanţă, în care s-ar auzi marea eului său îndepărtat. Ca şi cum mie mi se adresase în poemul Scoica: Dar ce copil de veghe la geamul alb de stele Va fi, purtându-mi versul în suflet încrustat. Misterioasa scoică a nemuririi mele? Aplecându-mă asupra cărţilor sale, mi-am dat seama că muzica, pe care o captez de atâta vreme, nu e alcătuită din fragmentele unei partituri iniţiale, ci vine dintr-un ecou al ecourilor auzite şi transmise mai departe de Ion Pillat în poezii ca „Toamnă la Miorcani": Paşii tinereţii mele mă urmează în ecou, Umbra mea de altădată umblă-n miezul umbrei mele. Sau în A doua moarte: Urmăm cărarea noastră în liniştea mai mare... Acei ce ne lăsară doar dorul lor în piept Mai mor a doua oară cu noi în înserare Sau ne măresc trecutul cu ochiul înţelept? Ori în Aci sosi pe vremuri: Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete Te vezi aievea numai în ştersele Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita... Dacă ar fi să adâncesc tema acestor oglindiri, în lirica bunicului meu, ar trebui să umplu volume întregi de comentarii legate mai întâi de ecourile lăsate în scrisul lui de casa bunicilor de la Florica, apoi de reacţiile la cărţile citite, la tablourile, frescele, sculpturile, templele, catedralele vizitate în călătorii, pentru a reveni în final la amintirea locurilor natale, îmbogăţite de experienţa asimilării departelui în aproape. Ar trebui să recunosc că anotimpul meu predilect este - cum era şi al lui - toamna, ce poartă în ea urma celor de dinainte, ca în poemul în vie. Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul nia. Prin foi lumina zboară cu viespi de chihlimbar. O ghionoaie toacă într-un agud şi rar Ca un ecou al toamnei răspunde tocăiia... S-a dus Şi iarăşi sună.. .şi tace. — Ecou ce adormise şi-a tresărit deodatăîn inimă cum prinde o toacă-ncet să bată Lovind în amintire ca pasărea-n agud. Aşa cum melancolia, indusă de „umbra timpului", îşi găseşte vindecarea în versurile poeziei Adio la Florica: Pe ochii mei lăsa-voi să cadă grele pleoape Şi voi găsi în mine Florica de demult, tot astfel şi dorul meu după bunicul, pe care nu l-am cunoscut, îşi găseşte alinarea în gândul că îl întâlnesc în muzica firii, ca în poemul Mănăstire: Şi-n mine şi-n poiană şi pe drum Deodată s-a întins atâta pace Că Dumnezeu plutea ca un parfum De fân cosit, când claia se desface... ■ portrete. Dar aud Ion Pillat la Prada al România literară numărul 14/8 aprilie 2016 .