România literară, iulie-septembrie 2017 (Anul 49, nr. 29-42)

2017-07-07 / nr. 29

Micle nu poate fi adusă aici în discuţie.­ xistă prieteni d­intre scriitori? Din propria experienţă, aş fi înclinat să cred că există. Dar imediat apare îndoiala. Despre prietenia dintre scriitori? Şi asta datorită unei triste experienţe recente, despre care, totuşi, nu voi vorbi aici. Am considerat de la început, de cînd mi-am dat seama de acest sentiment, care are carată de valoare fundamentală, printre puţinele care au dăinuit peste timp, că „prietenia este sufletul pereche", după o spusă atribuită lui Aristotel. Nu ştiu dacă ea, prietenia, vine din educaţie sau este un datus nascendi, aşa cum este talentul. Dar ca şi talentul, dacă prietenia nu se cultivă cu consecvenţă şi nu i se recunoaşte de la început valoarea fundamentală, atunci ea nu se poate numi prietenie, ci cel mult amiciţie, chestiune care ţine de un interes de moment, fie reciproc, fie unilateral, în prietenie trebuie să fie pereche sau grup sudat. Chiar dacă nu este de scriitori, o pereche exemplară în literatura lumii, fie ea şi mitologică, este cea dintre Ghilgameş şi Enkidu. Şi ca să întăresc ideea, mă întorc la Aristotel, care l-a educat, printre alţii, şi pe Alexandru Macedon şi în acest spirit, al prieteniei. Toată adolescenţa lui şi campania de cucerire a Orientului Mijlociu a fost însoţit de un prieten adevărat, Hephaestion, despre care se spunea că ar fi avut altă înclinaţie pentru prietenul său, contrazisă de timp prin heterosexualitatea dovedită a lui Alexandru cel Mare. Că prietenia a fost „pereche", după definiţia dată de Aristotel, s-a dovedit pînă la urmă a fi aşa, atunci cînd medicului care i-a greşit îngrijirea prietenului său sau nu a avut suficientă grijă de el, Alexandru i-a tăiat capul, cerînd disperat să-i fie salvat prietenul. Acesta i-a fost alături pînă la moarte, cultivînd o prietenie exemplară. A­m putea oare da exemple de prietenie exemplară și în literatură, între scriitori? Și mă gîndesc doar la scriitorii români care alcătuiesc cele aproape două secole de literatură română, clasică şi modernă. Gîndul m-ar duce, cam pe mai toţi, la prietenia dintre Creangă şi Eminescu. Dar oare i-a răspuns Eminescu cu aceleaşi sentimente curate, fie ele şi exprimate banal, dar sincer de prietenul de la Iaşi? I-ar fi răspuns, dacă l-ar fi ascultat să părăsească Bucureştii, loc de pierzanie pentru poet, unde şi cei mai apropiaţi, ca Slavici sau Maiorescu, poate chiar şi Caragiale şi Delavrancea nu i-au oferit pe tavă aceleaşi sentimente de prietenie sinceră ca ale humu­­leştianului, care la doar şase luni de la moartea prematură a poetului se stinge şi el, nu numai de boală, ci şi de tristeţe. Prietenia Veronicăi Dragostea nu intră în categoria de valori fundamentale, în dragoste poţi trăda şi reveni, şi s-a dovedit şi în acest caz, în prietenie, în schimb, nu este loc de trădare. Dacă aceasta apare, înseamnă că nu a fost vorba de prietenie, de suflet pereche. Breasla scriitorilor, de cînd există ea organizată, în „societate" - de o sută nouă ani! - sau în „uniune" - de șaizeci și opt de ani -, nu poate oferi exemple de prietenii demne de urmat. Poate, în schimb oferi exemple de „victime", de la cele de tip Dimitrie Anghel-Şt.O. Iosif, datorate unei iubiri nefericite faţă de o frumoasă şi mai puţin talentată poetă, ori la cele de factură duşmănoasă, de fond ideologico-bolşevic, de tip Lucian Blaga-Mihai Beniuc. Iar în această categorie exemplele pot curge gîrlă. Dar nu despre duşmănie vorbim aici, o ţară iscată din vanităţi şi orgolii, că am înnegri multe pagini, ci despre prietenii între scriitori, prietenii exemplare, demne de a fi puse în valoare, ilustrative pentru aceste timpuri, cînd breasla scriitorilor, compusă din peste 2 500 de scriitori, dar şi din încă pe atîţia pretendenţi, care, din frustrare, ajung să arunce gaz pe focul pe care unii nemulţumiţi, din invidie şi prostie, îl aprind din cînd în cînd, este scoasă în arenă nu pentru faptele sale culturale, pentru menirea pe care o are conform statutului de organizare şi funcţionare, ci pentru nişte bănuieli ivite în capul înceţoşat al unora, deteriorînd imaginea scriito­rului în faţa opiniei publice, care îşi arată oprobriul prin ignorarea scrierilor acestuia. Şi atunci, cum să mai putem vorbi noi despre prietenia dintre scriitori, chiar dacă, nu aparent, ci în fond, prietenii au existat şi există în rîndul celor peste 2 500 de scriitori români în viaţă? A­ş putea începe cu un exemplu de „prietenie creativă" - dar din păcate dintre cei care au constituit­­o nu mai trăieşte nici unul­­, cum ar fi prietenia dintre membrii Cercului de la Sibiu, înaintea lor ar fi putut fi daţi ca exemple bune cei din cercul de la Albatros sau cei de la Kriterion. Insă acestea au fost mai mult „prietenii literare", de cerc profesional, care se doreau rotiţele care să pună în mişcare noi paradigme în literatura română modernă şi mai puţin prietenii în sensul celei de „suflet pereche", fără de care nu se poate concepe cu adevărat o prietenie durabilă, cu convieţuire socială, de grup, de pereche: prietenia este obligatoriu cu dus-întors, cu participarea dezinteresată a ambelor părţi, nu poate fi unilaterală, doar dintr-o singură parte! Cultivarea acestui sentiment nu se poate observa în aceste cercuri. Poate pînă la un moment dat unele prietenii păreau consolidate şi demne de dat exemplu, dar odată cu apariţia Jurnalului lui Mihail Sebastian, o sumă de astfel de prietenii încetăţenite s-a demontat şi ne-am trezit într-o lume scriitoricească schismatică, urîndu-se, trăind într­­o falsitate, care a devenit de la impunerea ideologiei comuniste terenul fertil al vînătorului şi al vînatului, al călăului şi al victimei. Şi de unde să poţi privi, prin ce unghi, prieteniile între scriitorii români din acea perioadă? D­oar un exemplu de cum a distrus prietenii consolidate ideologia comunistă de tipologie bolşevică este cazul lui Ştefan Aug. Doinaş, condamnat politic şi scos din închisoare cu angajament la Securitate, activitate în urma căreia cîţiva buni prieteni, printre care Dinu Pillat şi B. Grămescu, au suportat consecinţele şi şi-au ratat destinele. La reabilitarea lui Ştefan Aug. Doinaş de la Clubul Prometeus, imediat după moartea lui, l-am văzut plîngînd şi implorînd iertare pe Nicolae Balotă şi am trăit pe viu sentimentul de prietenie ratată din cauza unui sistem care a cangrenat toată România acelor ani, cangrenă care nu se mai vindecă nici azi, şi nici mîine nu se va vindeca. Dar astea au fost blestemele acelor vremuri. Poate că suferinţele au consolidat altfel de prietenii despre care trebuie scrise studii aplicate. Ceea ce scoate la iveală acum Ioana Diaconescu din arhivele CNSAS, cît pun şi acestea la dispoziţie, poate aşeza pe tavă măcinarea acestui sentiment şi transformarea lui din prietenie în duşmănie, boală care, în subliminal, lucrează şi acum în minţile şi sufletele unora care fac ravagii într-un sistem de valori consolidat, cu dorinţa de a distruge prietenii şi a crea duşmănii devastatoare. E actualitatea­ xperienţa mea, de care pomeneam la începutul acestui articol, mă face să cred că o prietenie între scriitorii români, nu toţi la un loc, asta nu se poate, ci poate fi numită doar solidaritate de breaslă, ar putea exista. Timp de peste douăzeci şi cinci de ani am trăit o prietenie între scriitori, cea a Grupului de la Durău, în care prietenia adevărată, de familie, a ţinut vie o relaţie pe care nu o vedeam irosită nici într-un fel. Şase scriitori - nu voi da nume, pentru că unii dintre ei s-au retras, fie din voinţă unilaterală, fie din plictiseală sau frondă - au durat o prietenie, exemplară pot spune, în spaţiul literaturii române vii (cei rămaşi în grup dau semne că prietenia va continua mult timp de aici înainte!). Subţierea grupului de bază mă face să cred acum că, totuşi, prietenia, cea a „sufletului pereche", nu poate exista pînă la capăt decît în mintea, sufletul şi inima celor care cred cu adevărat în acest sentiment fundamental al omului, celor care nu cîntăresc în fiece clipă fapte, gesturi, nu sunt atenţi la bîrfe şi gloriolele pe care alţii le au pe moment şi la care vrei şi tu să ajungi, dînd cu piciorul la ceea ce ai clădit dimpreună un sfert de secol... Ca să-l parafrazez pe B. Franklin, spun că cine renunţă la prietenie pentru glorie nu merită să aibă parte nici de prietenie, nici de glorie! Dacă un astfel de sentiment nu se trăieşte tot timpul ca la început, înseamnă că ai pierdut îndemînarea cultivării lui şi sufletul tău, unde acest sentiment trăieşte, se usucă, înţeleneşte. Că nu-i aşa, „prietenia se cultivă mai greu decît pămîntul!" Ceea ce mi se pare firesc să se întîmple acum, cînd duşmăniile par a fi cîştigat mai mult teren decît prieteniile, în conglomeratul pe care-1 constituie în prezent breasla scriitorilor români, care, pentru unii este gata să se scindeze şi este nevoie de o reformă, dar idei nu sunt, ci doar interese, iar pentru alţii, care sunt în interiorul ei, cunoscînd bine situaţia, nu există nici un pericol şi uniunea merge bine, ar trebui să se ajungă la o reconciliere, la o aşezare a breslei în ochii lumii. Iar dacă nu este posibil, în urma deciziilor judecătoreşti definitive, soluţia de protecţie este ignorarea atacurilor, pînă la epuizarea forţelor celor care, greşind ţinta, au tras asupra lor. ■ Gellu Dorian C­red că o prietenie între scriitorii români - nu toți la un loc, asta nu se poate, ci poate fi numită doar solidaritate de breaslă - ar putea exista. România literară numărul 29/7 iulie 2017

Next