România literară, octombrie-decembrie 2017 (Anul 49, nr. 43-52)
2017-10-11 / 43-44. numărul
l -am întrebat pe Rareş Bogdan dacă, atunci când a ales pentru emisiunea lui de la RealitateaTV denumirea Jocuri de putere, s-a gândit că ea se va potrivi atât de bine cu situaţia actuală din politica românească. Mi-a răspuns că nicio clipă nu i-a dat prin gând o atare potrivire. Ce e drept, nimeni n-ar fi prevăzut ce se întâmplă astăzi. Şi, mă rog, ce se întâmplă atât de important încât să nu mă lase să-mi reiau şirul cronicilor literare? Aş spune, pe scurt, că se întâmplă un lucru pe care toţi optimiştii şi l-ar fi dorit şi altul, pe care nici cel mai pesimist nu şi l-ar fi închipuit. Primul este transparenţa activităţii instituţiilor statului. Mai ţineţi minte de câte ori am reclamat-o? O avem, iată, din plin. Doar că e vorba de o transparenţă cinică şi bazată deseori pe minciuni gogonate. întrebat de ce încasează anticipat, acum, redevenţele companiilor cu capital majoritar de stat, premierul răspunde: „Fiindcă acum ne trebuie”. Banii, desigur. Asta, deşi, cu numeroase ocazii înainte, tot el declara că banii nu reprezintă o problemă. Ministresa Muncii recunoaşte, în fine, candid, ceea ce analiştii au observat mai demult, şi anume că la 1 ianuarie 2018 (vorba ministresei: sau, devansat, la 1 martie!), salariile medicilor şi profesorilor nu vor creşte cu 25%, ci cu 3,8%. Iar prin trecerea unor plăţi de la angajator la angajat, mărirea anunţată cu surle şi tobe va fi, ca şi recenta rectificare bugetară, negativă. La finele lui septembrie, se aflau în stradă medicii şi asistenţii de la Ambulanţă, care nici măcar nu cereau măriri de salarii, ci doar să li se plătească în continuare sporurile de risc şi bonurile de masă. Sincera (într-un târziu) ministresă a muncii, a cărei lege a salarizării a bulversat întreaga societate, absenţa de la manifestaţie, refugiindu-se în sânul protector al PSD, tocmai, căt departe de masele de salariaţi, la Suceviţa, unde în Consiliul Executiv s-a făcut descoperirea epocală că există un conflict între parlament şi guvern. I-a zburat păsărică din gură preşedintelui, de parcă nu acelaşi parlament a buşit cu câteva luni înainte guvernul aceluiaşi PSD! Adevărul e că nici atunci, nici acum, n-a existat un conflict instituţional, ci o răfuială personală a lui Dragnea cu Grindeanu, respectiv a lui Dragnea cu Teodorovici. Transparenţă deplină a motivaţiilor: cine nu e cu mine, e împotriva noastră. elălalt lucru este negarea evidenţei. Omul doi în Stat declară că preţul benzinei şi motorinei la pompă n-a crescut. Că ratele la bănci nu reprezintă un atentat la buzunarele cetăţenilor, deşi indicele ROBOR a crescut enorm, fiindcă... el nu are rate. Iar primul ministru mărturiseşte pe acelaşi post de televiziune (corupt până în măduvă!) că îşi ţine puţinii (sic!) bani la saltea, fiindcă nu are încredere în bănci, dar obligă guvernul să se împrumute la bănci, ca să poată plăti salariile şi pensiile şi, încă, cu o dobândă tot mai mare, pe măsură ce indicele ROBOR aruncă în aer dobânzile. Şi mai inventează un conflict: între Guvern şi BNR. Cât despre preţul benzinei, de vină sunt... uraganele din SUA. La televizor se perindă o mulţime de condamnaţi penal, strigându-şi, nu, pur şi simplu, nevinovăţia, ceea ce e deja un clişeu, dar pretinzând că sunt victime politice. Primarul sectorului 3 Bucureşti, acuzat de o fraudă de câteva milioane, rezultată din neplata impozitelor, şi căruia, în consecinţă, i s-au confiscat numeroase imobile, vrea să ne facă să credem că e „politic”. Patronul Antenelor, cu zece ani de condamnare şi ieşit după trei, ar fi şi el politic. Un fost ministru ieşean declară cu tupeu, la uşa puşcăriei din care abia a ieşit, că jocuri de putere nu va restitui un ban din cei imputaţi de o justiţie, vezi bine, politică. De altfel, nici patronul Antenelor n-a restituit decât un procent infim din ce a furat. Şi totuşi instanţele de judecată au considerat că ambii pot fi eliberaţi anticipat, unul nu se ştie pentru ce, altul fiindcă a scris o groază de cărţi în puşcărie, deşi tribunalul nu le poate aprecia valoarea! Se pare că tribunalul cu pricina n-a auzit de experţi. Ca să nu spun că, eliberându-i pentru a fi scris cărţi, tribunalul le apreciază în felul său. Evidenţa e sfidată şi de liderii PSD-ALDE, când continuă să-şi susţină programul din decembrie (deşi modificat de două ori, ba chiar întors pe dos), în pofida dezastrului produs: întârzieri ale salariilor, şomaj „tehnic”, dublarea normelor, creşterea preţurilor. Aceiaşi miniştri din guvernul Grindeanu, care au rămas în funcţie după o demisie cvasicolectivă, nu mai sunt socotiţi remaniabili, deşi este evident, din nou, că li se datorează catastrofa actuală. Fie şi numai din obedienţă şi nepricepere. Ministrul Educaţiei dă peste cap şcoala şi face de ruşine, prin exprimările incorecte, o întreagă breaslă. Ministrul Energiei recunoaşte că habar n-are de creşterea costurilor electricităţii sau ale gazului, implicit ale carburanţilor, fiindcă... nu are carnet de conducere auto. Ca o încoronare a negării evidenţei, iată, în plin dezmăţ al preţurilor, preşedintele PSD se declară satisfăcut de activitatea noului şi totodată vechiului Executiv. De ce nu cere şi părerea cetăţenilor? Probabil fiindcă e convins de valabilitatea sondajelor pe care le-a comandat? Evidenţa e nesocotită şi când acelaşi sondeur dă 54% nemulţumiţi de starea lucrurilor sub domnia coaliţiei, dar aproape 50% voturi pentru PSD. (Stai să vezi cum ne va explica Avangarde contradicţia, când PSD va fi în opoziţie. Căci va fi. Şi asta e o evidenţă.) ultimă şi îngrozitoare evidenţă este politica de trecere în proprietatea statului a activităţilor PMR sau a editării de manuale şcolare de către Editura Ministerului Educaţiei. Despre măsura adoptată de Liviu Pop, am tot scris. Iat-o acum pe primăriţa generală înfiinţând 22 de companii menite să ia, ne comunică ea, locul fostelor direcţii administrative şi regii. Şi cu ce salarii! Nu era oare mai firesc să construieşti parcări în loc de a crea o companie care să le administreze pe cele existente în număr insuficient. Etatizare pe toată linia. Mă întreb de unde provine mentalitatea cu pricina după 28 de ani de la căderea regimului comunist, când promotorii proprietăţii de stat erau nişte copii. Şi de ce această flagrantă încălcare a regulilor economiei de piaţă nu numai că nu e condamnată de guvernanţi, dar e acceptată fără rezerve. Cum de n-au aflat aceşti oameni că statul s-a dovedit de-a lungul anilor de comunism cel mai prost administrator, acesta fiind şi cauza care a condus regimurile comuniste la pieire. Şi se urmează unii pe alţii în prăpastie, ca orbii din caricaturile lui Mihai Stănescu. De la o vreme, îmi revine deseori în minte romanul lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lunga decât veacul. E vorba acolo de nişte tineri cărora li se aplica pe cap o băşică de cămilă, care, uscându-se, strângea atât de tare, încât îi transforma în mancurţi, oameni lipsiţi de creier, gata de orice li se ordona. Că mancurţii sunt deja printre noi, asta e cât se poate de evident. Ceea ce mă alarmează este numărul lor în creştere, ca al rinocerilor (tip Mirel Palada!) dintr-o piesă de teatru la fel cunoscută ca şi romanul lui Ahmatov, aceea a lui E. Ionesco. Să ne pască pe toţi o mancurtizare sau o rinocerizare? De la o vreme, îmi revine deseori în minte romanul lui Cinghiz Aimatov. O fi mai lungă decât veacul. E vorba acolo de nişte tineri cărora li se aplica pe cap o băşică de cămilă, care, uscându-se, strângea atât de tare, încât îi transforma în mancurţi, oameni lipsiţi de creier, gata de orice li se ordona. Ci mancurţii sunt deja printre noi, asta e cât se poate de evident. O annnnrrTiT • c/UorLa/t'/i’ nicolae manolescu3 30 O 3 fi» fi»« 3c CUC H£ 4^ OJ14^4^ ON Oni-ho 3cri-metoo