România literară, iulie-septembrie 2018 (Anul 50, nr. 30-43)

2018-07-06 / 30-31. numărul

un fals filologic şi o impietate La adresa vechii culturi româneşti S­­­ub titlul Pravila de la Govora, Editura Fortuna din Râmnicu Vâlcea a publicat în anul 2006 un straniu artefact editorial care nu poate fi calificat drept o ediţie de text românesc vechi. Animaţi, probabil, de bune intenţii, dar total nepregătiţi pentru această sarcină, „autorii” par să vină din altă lume, o lume unde cei peste 150 de ani de tradiţie filologică românească, începută în secolul al XIX-lea de cărturari precum Timotei Cipariu şi B.P. Hasdeu şi continuată profesionist în cele trei mari institute de profil ale Academiei Române (Bucureşti, Iaşi şi Cluj), sau în universităţile mari din această ţară, este ignorată total. Dezastrul este atât de mare, încât rândurile care urmează nu sunt şi nu pot fi o recenzie propriu-zisă, ci doar un avertisment şi un semnal de alarmă. Pamfletul ar fi, poate, formula cea mai potrivită pentru combaterea acestei forme de impostură. Îl asigur pe cititorul de bună-credinţă, care nu are timp să verifice afirmaţiile mele, că mi-am strunit indignarea legitimă şi am evitat folosirea termenilor adecvaţi: inconştienţă, neruşinare, incompetenţă crasă, suficienţă provincială, impietate, iresponsabilitate, fraudă intelectuală... Dacă ar fi avut intenţia sinceră să pună în circulaţie un text vechi românesc de mare importanţă, editorul şi sprijinitorii săi ar fi putut apela la unul sau mai mulţi specialişti de la unul din centrele de cercetare filologică menţionate mai sus. în locul acestei decizii corecte, neavând studii de specialitate şi nici experienţa necesară, iniţiatorii afacerii au pus la cale un regretabil sabat pseudo­-intelectual! Articolul nr. 240 din Codul Penal, referitor la uzurparea de calităţi oficiale, spune că „folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”. Ceea ce este încă şi mai grav şi mai îngrijorător este faptul că, de multe ori, asemenea sub-produse culturale se bucură de „binecuvântarea” ierarhului locului! în cazul de faţă, binecuvântătorul este ÎPS Varsanufie (Gogescu), ale cărui cunoscute calificări cărturăreşti şi pastorale te obligă să îţi pui întrebarea retorică: Doamne, pe mâinile cui ai dat tronul episcopal al Râmnicului, pe care au şezut cu cinste marii episcopi cărturari Antim Ivireanu, Damaschin, Chesarie şi Filaret, adică întocmai aceia care au desăvârşit introducerea definitivă a limbii române în Biserică, tipărind, de la psaltiri şi evangheliare, până la liturghiere, trioduri şi minee, întregul corpus de cărţi bisericeşti, retipărite apoi în zeci de ediţii, peste tot, la Bucureşti, Iaşi, Blaj sau Alba Iulia şi care sunt în uz şi astăzi?! O, tempora, o mores! Mai mult încă, mângâindu-ne, generaţii după generaţii, minţile şi sufletele, textele acestea au alcătuit fundamentul normativ al românei literare moderne, reperul la care Ion Heliade Rădulescu îşi îndruma contemporanii, pe la 1830, să apeleze pentru fixarea normelor literare unice la nivel fonetic şi morfologic. Mai simplu spus, dacă noi rostim astăzi cuvintele limbii noastre literare aşa cum le rostim, dacă respectăm paradigmele de declinare şi de conjugare pe care le respectăm, fiindcă le învăţăm în şcoală, toate acestea le datorăm cărţilor bisericeşti tipărite în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, la Râmnic, în raport cu o asemenea glorioasă tradiţie a locului, ce vedem că fac nedemnii urmaşi de astăzi? Să luăm pe rând faptele, fără prea multe comentarii, în locul unui studiu introductiv sau al unei prefeţe în care cititorului să i se ofere date privitoare la textul editat (iniţiatori, traducători, tipografi, circulaţie, contextul istoric în care a fost produs, locul Pravilei în istoria culturii româneşti şi a dreptului în România etc.), ni se prezintă, sub semnătura „Conf. univ. dr. Gabriela Rusu-Păsărin, Universitatea din Craiova” şi sub titlul rebarbativ „Pravila de la Govora"-corpus al legii bisericeşti şi al credinţei populare. Convergenţe şi divergenţe, un fel de „eseu" plin de truisme „interdisciplinare”, poncife şi incongruenţe, expuse cu suficienţă, într-un stil pompos şi cu o (tehno) redactare defectuoasă. Primul paragraf este ilustrativ: „Viaţa în context intra şi extrafamilial s-a derulat ab initio după rigori impuse şi autoimpuse. Conformarea s-a produs după receptarea referenţială şi receptarea critică. Referenţialul este liber asumat prin cunoaştere şi impus de comunitate (familie sau, in extenso, societate). Este cunoaştere şi conformare în consecinţă, sau supunere (acceptare a normei ca o lege scrisă sau nescrisă a mediului social” (p. 33). Trecem cu vederea „nevinovatul” truc „academic” că „studiul” reprezintă prima parte, întreruptă abrupt, al unui material publicat de autoare anterior, cu un alt titlu (Receptarea Pravilei de la Govora, perspectivă comparativă), într-o publicaţie editată de Editura Universităţii din Bucureşti fără indicarea anului de apariţie (textul este disponibil on-line). Trecem acum la opţiunile, să le spunem aşa, strategice. Standardele filologice minimale actuale impun dispunerea „în oglindă” a facsimilului originalului chirilic, dacă se poate cu dimensiunile tupoarea noastră atinge culmea când ajungem la secţiunea intitulată „Pra­vila de la Govora diorto­­siti de către preotul Petre Mateiescu, profesor al Seminarului Teo­logic «Sfântul Nicolae» din Râmnicul Vâlcea”, şi coloritul originale, însoţit, în stânga, de acelaşi text, transcris în alfabetul românesc actual, pe baze latine, cu ortografia şi punctuaţia actuale. Transcrierea interpretativă reclamă păstrarea intactă a formei originale a cuvintelor, din punct de vedere fonetic şi morfologic. Orice modificare, cât de neînsemnată, echivalează cu o mutilare gravă a textului. Pentru a efectua ştiinţific şi corect această operaţie, transcriptorul trebuie să deţină solide cunoştinţe nu doar de paleografie chirilică, dar şi de fonetică şi morfologie istorică, dialectologie, etimologie, lexicografie etc. Mi loc de transcrierea fonetică interpretativă corectă, „editorii” au inventat o procedură stranie. Facsimilul originalului este însoţit, pe partea dreaptă, de reproducerea ediţiei cu litere latine publicate de Academia Română (fără menţionarea editorului) în anul 1884. Redactată în ortografia etimologizantă tranzitorie a epocii, transliterarea de la 1884 este, pentru cititorul de astăzi, o caricatură ilizibilă. Corespunzând, probabil, imaginii pe care „autorii” ediţiei de la Râmnicu-Vâlcea o au despre erudiţie, această reproducere nu foloseşte nimănui, nici cititorului obişnuit nici, cu atât mai puţin, specialistului, care preferă originalul chirilic. Stupoarea noastră atinge culmea când ajungem la secţiunea intitulată „Pravila de la Govora diortosită de către preotul Petre Mateiescu, profesor al Seminarului Teologic «Sfântul Nicolae» din Râmnicul Vâlcea”. Metoda „diortositorului” seamănă cu o operaţie de amputare practicată de un felcer de odinioară, folosind toporişca şi fierăstrăul din ograda „pacientului”. El „îndreaptă” textul de la 1640, preluând arbitrar fragmente de acolo, modernizate la nivel fonetic şi morfologic, pe care le „asezonează” cu inserţii personale, inclusiv neologisme neavenite, totul, desigur, pentru a veni în ajutorul bietului cititor de astăzi. „Principiile” după care păr. Mateiescu a lucrat sunt expuse, de altfel, într-un chinuit Cuvântul diortositorului (p. 23-26), în care nu ştii ce să admiri mai degrabă: citările alandala (expresia întune­rec de cuvinte neînţelese, curentă în vechile tipărituri din secolul al XVI-lea, este atribuită „Dr. Antonie Plămădeală”), accentele protocroniste penibile C.Eminescu, luceafărul poeziei româneşti", „limba aceasta, străromână”, „legea strămoşească”, „incursiunele puhoaielor care au trecut pe aici” etc.), sau titlurile aproximate într-o bibliografie sumară şi defectuos redactată. Pentru ca cititorul să îşi facă singur o părere, voi reproduce un fragment mai consistent din Pravila de la Govora (p. 403), mai întâi într-o transcriere interpretativă, conformă cu normele filologice curente în paleografia chirilică actuală și apoi în cele două variante propuse de „editorii” de la Râmnicu Vâlcea (textele sunt reproduse cu atenţie, păstrând întocmai grafia şi punctuaţia din volum). Din raţiuni publicistice, am transliterat cele două sintagme slavoneşti, potrivit normelor internaţionale curente. Transcrierea noastră: Fu zis la sfin­tul al patrul săbor, ce au fost în Halibidon, că se cade şi se dostoiaşte în fieşce parhie să se facă săbor de 2 ori în mitropolie, întru să adune mitropolitul toţi episcopii cu toată eparhia lor de doao ori într-un an, în nedele mitarii fariseja [Duminica vameşului şi a fariseului] şi la văzdvizenije cismnago krusta [înălţarea Sfintei Cruci], ce iaste în septemvrie, în 14 zile. Şi la acest săbor de toate lucrurile Bisearecii şi de ale oamenilor a se întreba şi a se înderepta de toate; şi ca se nu zăbovească săborul şi întrebările şi neşte ispite ca aceastea. Transliterarea etimologizantă de la 1884: „Fu­rise la sfântul al patrul săboru, ce au fostu înHalkidon, că se cade şi se dostoiasce în fieşce parhie să se facâ săbor de 2 ori în mitropolie, întrusâ adune mitropolitulu toţi episcopii cu toatâ eparhia loru de doao ori întrun anu, în Dumineca vameşului şi fariseului şi la înălţarea sântei cruci. Ceia ste în septemvrie, în 14 dile, şi la ace­stu săboru de toate lucrurile bisére­ci­i şi de ale oameniloru a se întreba şi a se înderepta de toate, şi ca se nu zăborască săborulu şi întrebările şi nesce ispite ca acéste.” Prelucrarea păr. Petre Mateiescu: „A fost zis la sfântul sobor al patrulea (care) a fost la Chalcedon, (că) (se cuvine) şi se dostoieşte (ca) în fiecare eparhie să se facă sobor de două ori în mitropolie. Să adune mitropolitul toţi episcopii (din) toată eparhia lui de două ori în an: în Duminica vameşului şi fariseului şi la înălţarea Sfintei Cruci, (care) este în septembrie în 14 zile. La acest sobor (să se dezbată toate problemele) Bisericii şi ale oamenilor (şi) să se îndrepte toate. Să nu zăbovească soborul în dezbateri şi în nişte ispite ca acestea.” D­losarul de la sfârşitul cărţii este şi el plin de erori de toate felurile. Dacă avem în vedere câteva ciudăţenii culese la întâmplare, precum substituirea de zeci de ori a arhaismului list, substantiv neutru, un împrumut din slavonă folosit în vechiul jargon bisericesc cu sensul ‘pagină’, cu modernul listă, ori explicaţii fanteziste precum tătăni (s.m) - tatăl sau fraţinescu (s. m.)-fratele său [două frumoase relicve lexicale, şi anume forma arhaică, moştenită de la formele oblice ale latinescului rara, tatanis, respectiv forma creată prin analogie frăţâne], vedindu- văzând, vare carea (pron.) - oarecum [de fapt, un adverb], tratarea drept unităţi distincte a lui soţie şi socie, atunci ne putem imagina nivelul şi calitatea „limbilor clasice” pe care păr. Petre Mateiescu le predă elevilor săi de la seminar. N-ar fi, poate, nepotrivit ca pe unii din cei mai isteţi dintre ucenici părintele să îi cheme să-l ajute la alte viitoare binecuvântate „opere” precum aceasta de aici. (continuare în pag. 9) •• Eugen Munteanu I S K Kii­­$OORH I r i % « i j nimn Pravla de la Govora Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2016 3 73 O 3#»· 3 v› £ &‡› w01O1 ON M* C, i—*. rc N­­OI—1­00

Next