România literară, aprilie-iunie 2019 (Anul 51, nr. 15-28)

2019-06-14 / nr. 26

50 O 3QIC 3 QIC 3 e 3Cat NION O apariţie editorială inedită pe piaţa românească (cu o prezenţă de doi ani în spaţiul publicistic francez) o reprezintă ciclul de volume - pentru că mi se pare absolut îndreptăţit în a le considera împreună - referitor la corespondenţa sculptorului Constantin Brâncuşi cu artistul Marcel Duchamp şi cu dansatoarea elveţiană Marthe Lebhertz. Iniţiativa de a studia scrisorile rămase dintre protagonişti îi aparţine Doinei Lemny (cercetător în cadrul Muzeului Naţional de Artă Modernă de la Centrul Pompidou din Paris), ea însăşi autoare a mai multor volume referitoare la viaţa şi opera sculptorului, iar pentru traducerea şi publicarea în limba română - într-o excelentă prezentare grafică - meritul revine Editurii Vremea. Cele două volume, intitulate Brâncuşi & Duchamp sau povestea unei prietenii şi respectiv Brâncuşi & Marthe sau povestea de iubire dintre Tantan şi Tonton reprezintă în primul rând o altfel de viziune legată de această dată pe de o parte de intimitatea artistului, de felul său de a se lega de un om, de a relaţiona în proximitatea cuiva şi de a rezona afectiv la provocările unei relaţii, şi, nu în ultimul rând, o scanare a avangardei artistice europene şi americane de la începutul secolului XX. Ambele volume conţin referinţe despre aceleaşi persoane din viaţa lui Brâncuşi (mai mult chiar, se completează şi se susţin reciproc) şi tratează din perspective diferite - anumite momente legate de vânzările operelor sale sau despre expoziţiile de pe continentul american, în sine, stilul epistolar sau reconstituirea unei corespondenţe - reprezintă, alături de publicarea jurnalului, redarea particularului, a quintesenţei trăsăturilor unui individ. Cui foloseşte această reconstituire a corespondenţei? - fireşte, în primul rând exegeţilor lui Brâncuşi, istoricilor de artă, celor preocupaţi de cotele de vânzare şi fluctuaţiile de pe piaţa artistică, pasionaţilor de aspecte ale boemei din perioada interbelică şi, de ce nu, publicului larg. Corespondenţa dintre Brâncuşi şi Duchamp este păstrată integral la Biblioteca Kandinsky de la Centrul Pompidou din Paris şi toate scrisorile - telegramele, vederile, cablogramele - precum şi ciornele pe care sculptorul român obişnuia să le scrie, au rămas în atelierul acestuia. Interesant este faptul că în absenţa acestor scrisori, prietenia dintre cei doi ar fi fost imposibil de demonstrat şi de reconstituit, cu atât mai mult cu cât ambii au păstrat o discreţie suspectă asupra relaţiei dintre ei. Nu s-a speculat niciodată altceva decât o prietenie pură, însă atât Duchamp - un dialectician în esenţa sa, ins care frecventa cu entuziasm lumea mondenă pariziană, cât şi Brâncuşi - un izolat, un contemplativ, un om mai degrabă retras, care prefera să îşi primească apropiaţii în atelier, nu au făcut publică apropierea lor, în pofida ajutorului pe care Duchamp (fireşte, motivat la rândul său de comisioanele pe care le primea) i-l oferă sculptorului român prin prezentarea acestuia pe piaţa americană a galeriilor, Brâncuşi se arată mai degrabă în scrisori rezervat şi laconic, în faţa entuziasmului cu care Duchamp îi scrie întotdeauna prietenului său, reacţia partenerului său de dialog este prin excelenţă prudenţa. Brâncuşi nu face confesiuni, nu se plânge şi, mai ales, nu se arată încântat în faţa succesului. Este preocupat de reuşita expoziţiilor sale la galeriile lui Brummer sau, pur şi simplu, negociază direct preţurile prin intermediul scrisorilor. Nu reiese din corespondenţa celor doi nimic referitor la modul cum aprecia Brâncuşi arta lui Duchamp, deşi avem motive să credem că nu era străin de inovaţiile acestuia {Le Grande Verre) în contextul artei dadaiste şi suprarealiste şi, mai ales, că nu ar fi ignorat naturaleţea, spontaneitatea şi deschiderea umanistă a prietenului său. Duchamp însă, este de o căldură impresionantă şi se arată preocupat inclusiv de starea de sănătate a românului. El manifestă o mare afecţiune pentru „bătrân", îi dă sfaturi în legătură cu sănătatea şi îl încurajează să profite de diverse avantaje ale unei călătorii. Ca un adevărat prieten, el o tratează pe Marthe, partenera de viaţă a lui Brâncuşi ca pe un membru al familiei „Marthe-Maurice, mica zână cu cosiţe blonde care domnea în atelierul maestrului.“ Foarte discret, Marcel Duchamp nu şi-a dezvăluit niciodată motivele devotamentului său faţă de sculptor şi nici nu l-a criticat niciodată. Anul 1926 marchează începutul colaborării dintre cei doi artişti, iar Marcel Duchamp devine organizatorul ideal al unei retrospective Brâncuşi la New York în prestigioasa Brummer Gallery. Atât Brâncuşi, Duchamp dar şi Marthe, fac parte dintr-un grup original care se autointitulează „grupul Maurice“. Toţi se apelau şi se identificau unul pe altul ca fiind un „Maurice“, ba chiar se şi semnau în scrisori - „Nu oricine era Maurice! Trebuia să te dăruieşti cu trup şi suflet, un suflet foarte curat, ca să fii un Maurice.(...) Maurice ăştia, a declarat el într-o zi cu un aer grav, sunt o specie foarte aparte de oameni. Nu-i poţi defini. Există în lume şi se recunosc atunci când se întâlnesc (...) Duchamp i-a găsit.“ După anul 1934, corespondenţa între Duchamp şi Brâncuşi devine sporadică. Lunga întrerupere a comunicării lor prin scrisori şi frecventele călătorii ale lui Duchamp în Statele Unite coincid, probabil, cu o pauză în relaţiile lor de prietenie. Cum a făcut-o şi în timpul Primului Război Mondial, Brâncuşi se retrage în atelierul său şi-şi continuă munca la adăpost de grijile financiare. „..aşă cu adevărat încântat să retrăiesc împreună cu tine orele plăcute din 1927 şi 1933■ Cu afecţiune Marcel Duchamp Maurice.“ Interesant este că toţi cei care l-au cunoscut pe Brâncuşi şi care au vorbit despre el în memorii sau în interviuri, îl evocă foarte rar pe Duchamp. Brâncuşi îşi amintea cu plăcere şi nostalgie de unii prieteni ca Satie, Modigliani, Pound şi Rousseau Vameşul în schimb, el nu vorbea niciodată despre Duchamp şi relaţiile dintre ei. Rămân însă documentele care evocă această prietenie. Pe Marthe Lebherz Brâncuşi o cunoaşte la începutul lui 1925- Marthe, care nu împlinise încă 20 de ani, este o fată blondă, înaltă şi delicată. Cozile sale împletite pe care le purta adesea ca o coroană în jurul capului precum ţărăncile tinere din ţara natală a lui Brâncuşi, sau poate aerul ei de tânără timidă şi reţinută, se pare că l-au fascinat pe sculptor şi, între ei aflat la vârsta maturităţii - şi tânăra ingenuă, a fost un adevărat coup de foudre. Având nevoie de o secretară care să se ocupe de afacerile sale artistice în timpul absenţei, Brâncuşi profită, împreună cu Marthe, de ocazia de a „disimula“ această iubire pe care prietenii sculptorului o cunosc dar de care familia Marthei nu ştie încă nimic. De altfel, Marthe îşi ia în serios munca de secretară a marelui sculptor şi îşi face un titlu de glorie din îndeplinirea cât mai temeinică a îndatoririlor care îi revin, între pregătirea expoziţiei şi administrarea atelierului în timpul absenţei sculptorului. Plecarea lui Brâncuşi la New York, pe 1 septembrie 1926, marchează începutul unei intense corespondenţe cu Marthe, rămasă la Paris, îşi trimit în fiecare zi lungi scrisori de dragoste. Pun chiar la punct un sistem de nume de îndrăgostiţi, apropiate ca sonoritate, pe care nu le cunosc decât ei doi: Tanton pentru Marthe şi Tantan pentru Constantin. Relaţia lor cunoaşte un crescendo în decursul anului 1926 (Marthe i se adresează cu formulele Dragule drag, Dulcele meu, te-am căutat toată viaţa şi abia te-am găsit...), însă către 1928 intensitatea iubirii scade, ea nu mai este sub aceeaşi vrajă fii scrie doar te îmbrăţişez la sfârşitul scrisorilor), ajungându-se către începutul anilor 30, la impersonalul dumneavoastră şi la o politeţe rece. Ineditul acestor cărţi rezidă tocmai în abordarea altfel, diferită, din jurul personalităţii lui Brâncuşi. Corespondenţa deschide o fereastră către partea mai puţin cunoscută a artistului şi este interesant să îi surprinzi mici fragmente de viaţă reconstituite din propriile sale mărturii şi complicităţi cu apropiaţii care îl frecventau. Vedem aşadar un Brâncuşi taciturn şi rezervat în scrisorile către magneticul Duchamp şi, în acelaşi timp, un Brâncuşi tandru şi îndrăgostit în raport cu blonda dansatoare elveţiană, singura femeie - aşa cum specifica Doina Lemny - cu care sculptorul a dorit într-adevăr să se casatoreasca. • • Simona Preda său faţă de sculptor şi niciodată. Brâncuşi & Marthe sau povestea de iubire dintre Tantan şi Tonton Editura Vremea, Bucureşti, 2019, 130 pag. arcei Duchamp nu şi-a dezvăluit niciodată motivele devotamentului nici nu l-a criticat ", Brâncuși & Duchamp. Povestea unei prietenii. Editura Vremea, București, 2019, 104 pag. m £' 3 n KJ OI-» NO