România literară, iulie-septembrie 2019 (Anul 51, nr. 29-42)

2019-07-05 / 29-30. numărul

t noaptea de după decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor printre nominalizări aflându-se şi prima monografie despre el, Pavel Chihaia, în vârstă de 97 de ani, se retrăgea definitiv în istoria culturii române. Dramaturgul şi romancierul, traducătorul de poezie din tinereţe, actorul din vremurile de restrişte, când o figuraţie la unul dintre teatrele bucureştene te salva de inaniţie, se remodelase, silit de împrejurările cumplite ale stalinismului, devenind istoric al artei şi, de fapt, istoric pur şi simplu. în numai câţiva ani, vocaţia lui literară întâlnea o pasiune pentru redescoperirea trecutului din care s-au revelat vaduri anterior neștiute ale istoriei noastre. Pavel Chihaia avea darul rar al intuirii ansamblurilor din urme incomplete şi disparate, uneori nici măcar din atât. Urmărind reprezentarea domnilor de pe primele monede ale Ţării Româneşti, el a putut reconstitui nu doar mode vestimentare sau opţiuni politice, ci şi influenţe culturale venite dinafară, de la curţi princiare mai vestite. în pagini ca acelea, talentul prozatorului îşi descoperea noi valenţe, descrierile tehnic impecabile ale costumelor dobândind o strălucire stilistică aparte şi creând efecte estetice memorabile. în timp, studierea curţilor voievodale de la Târgovişte şi Câmpulung, a bisericilor şi mănăstirilor statului de la sud de Carpaţi sau descoperirea unor simboluri heraldice regăsite pe pietre încastrate odinioară la intrarea în incinte domneşti a închegat o imagine coerentă, plauzibilă, nefardată a unui ev mediu românesc în care trăsături comune cu cultura occidentală se împleteau armonic cu altele, bizantine şi slave. Pentru a obţine asemenea rezultate, Pavel Chihaia a depăşit arealul iniţial al specialităţii sale, practicând meseria istorică la scară amplă. El a făcut numeroase descinderi pe teren, căutând să nu afirme nimic fără acoperire, dar a şi studiat, în marile biblioteci bucureştene, cronicile şi hrisoavele din colecţii publicate ori inedite. Discutarea straturilor din care sunt alcătuite marile letopiseţe ale statului sud­­carpatin şi încercările temerare de a elucida miturile originilor noastre statale (legenda lui Negru Vodă) rămân exemplare până astăzi, pline de sugestii şi îndrumătoare cu mari foloase într-ale metodei. Câteva dintre cele mai importante descoperiri ale lui Pavel Chihaia au pornit de la o vizită aproape rutinieră într-unul dintre muzeele bucureştene, unde i-au atras atenţia două pietre sculptate, şi de la efortul de a găsi carnetele de călătorie arheologică ale lui Alexandru Odobescu, după ce descoperise schiţele făcute de pictorul elveţian care îl însoţise pe acesta în peregrinările menite să identifice monumente ale trecutului. Pe urmele acestor doi prieteni din sec. al XIX-lea, Pavel Chihaia a găsit „Athos-ul românesc” din Munţii Buzăului, o surpriză de proporţii în geografia istorică şi culturală a ţării pe care aş asemăna­­o ca semnificaţie descoperirilor arheologice de la Niculiţel. în teza lui doctorală susţinută la Sorbona, istoricul a recuperat divorţul ideologic relativ dintre cavaleri şi Biserica apuseană după era cruciadelor, când nobilimea războinică a început să cultive ocupaţiile hedonice, să aprecieze dulceaţa vieţii, în loc să consimtă să rămână doar braţul înarmat al ierarhiei ecleziastice. Rezultatul a fost elaborarea, de către diverşi autori în sutană, a unor naraţiuni şi dizertaţii menite să amintească puternicilor zilei că bunăstarea lor este temporară şi relativă, virtuţile morale fiind singurele care le pot asigura mântuirea. Magistrala demonstraţie a istoricului român a scos la iveală un aspect puţin cunoscut, necercetat sistematic anterior, al Evului Mediu apusean, descoperindu-i şi sursele intelectuale orientale, trecute prin Bizanţ şi păstrate şi într-unul dintre romanele populare cele mai îndrăgite de odinioară: Varlaam şi Ioasaf. Păşind fără teamă în zone prea puţin cercetate, făcând necesarele conexiuni între urmele materiale şi cele spirituale, între monument, cuvânt şi imagine, Pavel Chihaia s-a dezvăluit ca un istoric de anvergură, cu program rotunjit de la o carte la alta, capabil - mai ales la senectute - să încerce explicaţii cu tenta unor reflecţii de filosofia istoriei pe seama trecutului românesc din statul Basarabilor. Dacă se ţine seama de caracterul fragmentar şi de datarea târzie a multora dintre textele - documentare şi narative - din care se poate afla cum s-au petrecut lucrurile în statul sud-carpatin, nu cred că ar fi greşit să i se recunoască lui Pavel Chihaia meritul de a fi un istoric prin excelenţă al medievalităţii valahe, ale cărei mode de curte, iniţiative ctitoriceşti, producţii culturale şi mentalităţi dominante într-un moment sau altul le-a reconstituit ca nimeni altul. ^­ntr-o epocă viciată de presiuni ideologice­­ şi de o cenzurare nedisimulată, istoricul bucureştean a putut produce o operă situabilă la antipodul egalitarismului artificios internaţionalist, oferindu-i acestuia o replică feerică, descoperind compatibilităţi mai profunde, valori comune Vestului şi civilizaţiei româneşti vechi, înscriind prin trăsături de distincţie şi de nobleţe fragmentul valah într-un ansamblu european dinamic, coerent, divers şi funcţional. în acest fel, Chihaia ducea mai departe, cu accente proprii inconfundabile, tipul de hermeneutică istorică ilustrat, la vremea lor, de B.P. Hasdeu, N. Iorga, P.P. Panaitescu şi alţi mari vizionari ai trecutului nostru. Plecarea din ţară a savantului nu s-a datorat doar nevoii de a-şi continua viaţa în libertate într-un moment când, după relaxarea relativă iniţială, guvernarea lui Nicolae Ceauşescu se îndrepta către o nouă strângere drastică a chingilor. Ea venea şi din aspiraţia autorului de literatură şi de istoriografie de a-şi continua opera creatoare ca romancier, în exilul münchenez a colaborat cu Europa liberă, realizând interviuri şi mese rotunde cu personalităţi ale culturii româneşti din lumea liberă şi formulând un program inovativ istoriografiei naţionale în zilele pregătitoare ale Revoluţiei noastre. Din păcate, noul climat de libertate nu a izbutit să resuscite în Pavel Chihaia forţele creatoare literare afirmate în tinereţe atât de convingător (romanul său de debut, Baricada, fusese răsplătit printr­­un premiu semnificativ, la începutul epocii postbelice, în ultimii ani de democraţie românească anteriori opresiunii comuniste). Prin tenacitatea sa, scriitorul a izbutit să recupereze însă, alte câteva lucrări: Hotarul de nisip (2007), Un armăsar mai puţin, Nuvele inedite (2015), alăturându-le noilor sale cărţi de istorie. Există, totuşi, destule cazuri de scriitori români, de la Nicolae Bălcescu la Mateiu Caragiale, rămaşi în memoria culturală a ţării cu câte o carte sau două, fără a-şi pierde din strălucire. Pavel Chihaia prozatorul şi dramaturgul întruchipează un caz de scriitor talentat a cărui tinereţe creatoare a fost întreruptă brutal, sfâşiată, de faptul politic şi ideologic. La fel s-a întâmplat şi cu congenerii lui, Constant Tonegaru şi Dimitrie Stelaru, promisiuni sclipitoare, stinse cu brutalitate de noii exponenţi ai puterii, tineri creatori sacrificaţi pe altarele abrupte ale noii barbarii. Pavel Chihaia şi-a supravieţuit sieşi şi ocupanţilor. Soluţia lui - să devină istoric atunci când, ca literat, nu a mai putut continua fără să îşi păteze onoarea, şi să părăsească ţara când promisiunea libertăţii era o şansă de a-şi regăsi vechile izvoare - a funcţionat, omul le-a supravieţuit persecutorilor săi şi şi-a împlinit în cele din urmă opera, lucrând la ea până aproape de sfârşit. Literatura de tinereţe l-a arătat mai receptiv la universul aventurierilor de prin porturi, tot aşa cum spiritul său a fost ulterior mai aproape de lumea cavalerilor şi a ctitorilor evului de mijloc, creatori de ţară. Pavel Chihaia rămâne astfel unul dintre cărturarii români cu un profil distinct al lumii postbelice, exemplar prin ţinuta morală şi prin inaderenţa neabătută la comunism, în care nu a crezut. • • Ovidiu Pecican In memoriam Pavel Chihaia centenarul Ion D. Sîrbu l­a Craiova, în zilele de 27-28 iunie a avut loc Colocviul Naţional cu tema Locul şi importanţa lui Ion D. Sîrbu în literatura română postbelică (1945-1989). Colocviul a marcat împlinirea unui secol de la naşterea unui scriitor a cărui notorietate şi-a atins apogeul abia după moarte, în urma publicării jurnalului şi a corespondenţei. Alături de Petre Pandrea şi Nicolae Steinhardt, Ion D. Sîrbu este una din marile revelaţii ale literaturii române postdecembriste. Colocviul s-a bucurat de participarea unor veritabili cunoscători ai operei lui „Gary“, aşa cum îl alintau prietenii. în prima zi, Colocviul a fost găzduit de foaierul Teatrului Naţional „Marin Sorescu" din Craiova. După cuvîntul de deschidere din partea organizatorilor­­Ioan Lascu, preşedinte al filialei Craiova a U.S.R., şi Nicolae Coande, secretar literar al Teatrului „Marin Sorescu"). Colocviul a început cu o caldă evocare pe care Mihai Şora i-a făcut-o lui Ion D. Sîrbu. Apoi publicul a auzit în premieră vocea lui Ion D. Sîrbu (înregistrare radio) citindu­­şi testamentul literar. Conferinţele s-au succedat în următoarea ordine: Emil Boroghină (Ion D. Sîrbu, secretar literar, conferenţiar şi dramaturg al Teatrului Naţional din Craiova), Nicolae Oprea (Stadiile receptării critice a operei lui Ion D. Sîrbu), Adrian Dinu Rachieru (Ion D. Sîrbu, un vizionar?), Antonio Patraş (Ion D. Sîrbu, romancier al condiţiei umane), Ionel Buşe (Ion D. Sîrbu şi scepticismul ironic), Luigi Bambulea (Alegorie şi dez­iluzie. Reflecţie despre revelanţa supraestetică a artei), Mihai Barbu (Convorbiri cu dl Gary. Discuţii reale consemnate de Securitate şi scoase la lumină din dosarele CNSAS), Nicolae Coande (Nomenclatorul meseriilor dificile în romanul Adio, Europa!). La ora 17 Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman“ a găzduit cîteva prezentări de carte: Toma Grigorie cu Eseuri subsidiare la Adio, Europa! (Editura Cartea Românească, Bucureşti), Ioan Lascu cu Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu şi cu Ion D. Sîrbu aşa cum a fost (Editura Ramuri, Craiova) şi Nicoale Oprea cu Revanşa postumă (Editura Bibliotheca, Tîrgovişte). Seara, la 22.30, Sala Studio „Ion D. Sîrbu“ de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu" a găzduit dramatizarea romanului Adio, Europa! Dramatizarea a fost făcută de Nicolae Coande, iar adaptarea scenică, regia şi universul sonor i-au aparţinut lui Bogdan-Cristian Drăgan. A doua zi, Colocviul a continuat la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman". După cuvîntul de salut din partea directorului bibliotecii, Lucian Dindirică, şi-au susţinut prelegerile: Sorin Lavric (Ion D. Sîrbu, lupul sarcastic din Craiova), Răzvan Voncu (Ion D. Sîrbu în Isarlîk. Luciditate şi inhibiţie de protecţie), Florea Firan (Ion D. Sîrbu şi „Scrisul Românesc"), Ioan Lascu (Ion D. Sîrbu anecdoticul), László Alexandru (Ion D. Sîrbu - exilul interior), Ovidiu Pecican (Din Clujul filosofic postbelic, Ion D. Sîrbu sau după Lucian Blaga, D.D.Roşca şi Liviu Rusu), Horia Dulvac (Ion D. Sîrbu - un «proletar» la culturii şi un «sclav» al istoriei), Ion Dur (Ion D. Sîrbu între perfectul simplu şi perfectul compus) şi Vasile Spiridon (Ion D. Sîrbu - o analiză spectrală a Europei Occidentale). Ziua s-a încheiat cu un postludiu muzical interpretat la violoncel de maestrul Mircea Suchici. Toţi participanţii au vorbit în cunoştinţă de cauză, arătînd nu doar o temeinică iniţiere în opera lui Ion D. Sîrbu, dar mai ales o simpatie netrucată pentru o figură emblematică a literelor craiovene. A fost o ediţie centenară reuşită, organizatorii dovedindu-şi spiritul întreprinzător şi politeţea amfitrionică. (Red.) 30 O 3Bt› 3 ai› 3e 3 N‡ 1 U) o cn I—*• *-*• fi N› Ob­i

Next