România Pitorească, 1989 (nr. 1-12)

1989-02-01 / nr. 2

Luceafărul pururea tînăr Ipoteşti au devenit nule. Atunci, Murguleţ s-a înfuriat. Intr-o zi din luna mai 1814, dimpreună cu 11 ţi­gani, au sărit cu topoarele şi au da­­rîmat tot gardul de la grădina llincăi Isăceasca Apoi, în primăvara anului 1815, Murguleţ „a defăimat-o pe llinca cu vorbe necinstite şi i-a bătut un copil al ei, i-a stricat porţile şi uşile de la atenanse, apoi chiar dumnealui stolnicul cu ţiganii şi alte slugi ale sale au rănit-o cumpliit pe Ilinca, au umplut-o de vînătai şi de sînge şi i-au rupt toată îmbrăcămin­tea" — după cum scrie în Anaforaua vefiţlor boieri din 1815, iunie 27. A urmat proces mare la Iaşi, Divanul dînd dreptate llincăi, iar cartea de judecată a domnitorului Scarlat Ale­xandru Calimachi hotăra: „Ilinca Isaceasca să-şi stăpîneasca acea a cincea parte din Ipoteşti, partea băr­batului ei, in pace şi nesupărată mai mult despre stolnicul Murguleţ şi despre alţii. Să se aleagă şi să se stirpeasca acea parte cu pietre ho­­tară, binalele să rămiie a jăluitoarei (...) iar ca să se curme ciarta, hotă­­rim vel vornicului de aprozi să ia ac­tele prezentate de Murguleţ pe acea a cincea parte şi să le rumpă, ca pe nişte hîrtii netrebnice şi pricinui­toare de tulburări şi supărare“. Dar casa făcută de Tofana Buzneoaia pentru fiica ei Safta, casă pe care o ocupase Murgulet în 1801, deşi era pe răzăşia lui lordache Isacescu şi chiar peste drum de casa Ilincăi, a rămas tot a lui Murguleţ, dimpreună cu cimitirul şi biserica făcută de el. Deci, duşmanii au rămas cu casele tot faţă în faţă şi pe aceeaşi răzeşie, numai că fără dreptul de a se mai certa. La 8 noiembrie 1811, Iordache Murguleţ o măritase pe fiica sa, Ilinca, cu Doxache Hurmuzache — străbunul vestiţilor Hurmuzăcheşti — dîndu-i de zestre o jumătate din moşia Camena, la care — în 12 apri­lie 1816 — a mai adăugat şi trei părţi din moşia Ipoteşti. De ce trei părţi, dacă el la Ipoteşti mai avea numai două? Oricum, de la Doxa­che Hurmuzache şi soţia sa Ilinca, cele două părţi din Ipoteşti — foste ale lui lordache Murguleţ — au tre­cut în zestrea fiicei lor, Eufrosina, căsătorită în anul 1846 cu Petru Pe­­trino. Iar unele calcule de familie au silit-o pe Eufrosina să-şi scoată pă­­mîntul în vânzare. Şi aşa se face ca, în primăvara anului 1847, l-a găsit cumpărător pe Gheorghe Eminovici, cu care a convenit la preţul de 4000 de galbeni... (va urma) Cristelniţa in care a primit botezul Eminescu • Oare să fim un popor atît de bătrin, incit să fi pierdut memoria tre­cutului? Să nu ştim că numai in păstrarea bunurilor morale cu greu cîşti­­gate in trecut in păstrarea elementelor educative ale istoriei române e ră­dăcină spornică a viitorului? („Timpul", 26 mai 1682). • Ar fi un act de adincă ingratitudine către strămoşii noştri, dacă ne-am închipui că cu noi se începe lumea în genere, şi România îndeo­sebi, că numai noi am fost capabili a avea instinctul ne­at­ri arci, cind la dreptul vorbind, n-am făcut decit a men­ţinea cu mult mai mult ori mai puţin succes ceea ce ei au ciştigat, fie prin sin­geroase lupte, fie prin dez­voltarea unei isteţii extraordinare, puse amindouă adeseori in serviciul acestei unice preocupaţiuni, a păstrării neamului şi ţării. („Timpul", 19 febr. 1860). • Făcut-au bine sau făcut-au rău cei mai mari domni ai noştri, prefe­rind o supremaţie nominală turcească unei supremaţii reale creştine? Realitatea a dovedit că era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar abso­lut toate statele dunărene au devenit paşalicuri, marele regat al Ungariei a fost asemenea paşa­lic o sută de ani. Polonia a fost împărţită şi mai este azi, pe cind vechile noastre tratate iscălite cu litere mari şi băţoase pe piele de viţel, au fost pină ieri isvoril ne at­im arii reale, isvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turcească. Tu­dor se bazează pe ele cind cere de la Poartă reintroducerea Domniei na­ţionale şi divanurile ad-hoc, căci n-a găsit alte arme mai puternice înain­tea areopagului Europei decit tot pe acestea. Aşa­dar „independenţa“, precum o numim astăzi, nu este un „copil găsit“ fără căpătuiut şi fără an­tecedente, ci un prinţ, care dormea, cu sceptrul şi coroana alături. („Timpul", 19 febr. 1880). • Ei, cind cineva işi dă osteneala a răsfoi istoria acestui pămint, acela e de mai nainte sigur cine va stărui pe el şi cari sunt elementele efemere. La Mo­goţii, la 375 hunii, la 500 gepizii, la 567 longobarzi şi avarii, la 700 francii şi moravii, la 800 ungurii, la 900 pecenegii, la 1000 cumanii, apoi tătarii şi slavii! Ei, ce s-au ales de toţi? (...) Nimic. Rasa romana e cea istorică in aceste ţări... („Timpul", 16 mai 1882). Să ne amintim de Blaj, Domnule Eminescu Domnule Eminescu, ii spuneam privind ninsoarea în care trenul se înfunda ca într-un tunel alb, cît vei fi trăit de mult, pînă la nici 17 ani, de a trebuit să iei drumul pribegiei, să laşi Ipoteştii, Botoşaniul şi Cernăuţii — dulcea-ţi Bucovină — pentru a te arunca in cea dinţii drumeţie a spiri­tualităţii noastre, spre „Mecca şcoa­­lelor române din Ardeal“, cum era socotit Blajul. ...Cind pornea pe drumuri transil­vane, Eminescu se credea Emi­nescu, precum avea să rostească, intr-un superb dialog imaginar. Emil Botta, știa adică rostul său pe acest pămînt, unde ursitele îl lăsaseră sa cînte în voie. „Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume/ Și de steaua mea“ — scrie la scurtă vreme după sosirea pe malurile Tîrnavelor, in poema închinată meleagului na­tal. Timpul parcă se condensa, totul în jurul său era zbucium şi teamă de a nu-şi împlini destinul, zilele şi nopţile, săptămînile şi lunile din urmă îi dădeau aripi de care era mîndru şi înfricoşat. îl numise Emi­nescu directorul „Familiei", losif Vulcan, deschizînd noului talent şi poet cu viitor coloanele revistei. Asta se intîmpla la sfîrşitul lui febru­arie 1866, după ce, cu o lună şi ceva înainte, cind nu împlinise 16 ani, scria, citea şi publica — semnînd M Eminoviciu, privatist — poezia „La mormîntul lui Aron Pumnul“. Era de-acum Poet. Şi era aidoma peleri­nilor din Indii, cîntaţi de alt mare poet-călător, Lucian Blaga: „Ei trec rîuri, codri, munte,/ şi se fac ei înşişi punte,/ cind o ţin spre locul sfînt“. E ger şi lumina-i de cristal. Urc pe dealul Hulei şi oraşul mi se dese­nează ca liniile vieţii în palmă. Sînt străzile ce pornesc radial din centrul dominat de cele două turnuri ale ca­tedralei atît de cunoscute din stampa ce evocă măreaţa adunare a românilor de pe Cîmpia Libertăţii, din ziua de 3/15 mai 1848, repro­dusă în toate cărţile şi manualele de istorie, moment solemn şi eroic, ce avea să declanşeze revoluţia transil­vană. O disting perfect, ca şi grupul statuar monumental incoronîndu-i chipul alb de nea, întru slăvirea glo­riei străbune, ducînd în viitorime imaginea înaintaşilor făuritori de limbă, neam şi datini. Disting însem­nele prezentului, cu turlele celor două întreprinderi blăjene de interes republican — de prelucrarea lemnu­lui şi constructoare de maşini-unelte — ale căror produse se exportă azi in peste 25 de ţări. Şi văd, strînse una în alta, străzile mărginite de blocuri şi edificii noi, îmbrăţişînd parcă inima vitează a vechii urbe, cu şcolile şi internatele care i-au purtat faima în toată Transilvania, i-o poartă şi astăzi, pentru că, la populaţia de 23 000 de suflete, o treime aparţine elevilor din cele şase şcoli generale şi patru licee, dăscă­liţi de peste 400 de cadre didactice, urmaşi ai corifeilor Şcolii Ardelene, „mari bărbaţi ridicaţi din Blaj", cum le zicea Iorga, răspîndiţi să înavu­ţească Ţara, care dacă s-ar fi str­is toţi laolaltă ,puteau face din acest oraş o strălucită citadelă a români­lor". Locul oamenii îl sfinţesc, Mihai, îi va fi spus Aron Pumnul, pe patul de moarte. Profesorul, Magistrul şi Pă­rintele său sufletesc oferindu-i în dar „Istoria pentru începutul româ­nilor în Dacia“, a lui Petru Maior, ti­părită in 1812, adevarată scriptura pentru cel pornit pe căile pribegiei, după condamnarea la moarte în contumacie, pentru apriga lui parti­cipare la revoluţia paşoptistă. Aşa s-a născut Blajul, dintr-un sătuc străvechi, unde la mijlocul veacului XV­II loan Inochentie Micu-Clain mitropolitul, zidea o mînăstire şi apoi o şcoală, cum făceau înainte marii voievozi români. Aici, la Şcoala de obşte a fiilor de poporeni, au aprins lumina cărţii, pentru lumi­narea neamului, Samuil Micu, Ghe­orghe Şincai şi Petru Maior, cărtu­rari vestiţi, aducînd de la Viena şi Roma dovezi ale latinităţii noastre, icoane de limbă şi istorie româ­nească. Sâmînţa aruncată de ei în întreg Ardealul a prins rădăcini adinei. Mihai, mai ales în Blaj — îi va fi repetat Pumnul — tîrgul ce-şi numără uliţele pe degete, dar şcolari cu sutele, veniţi din cîte zări trăiesc românii cei urgisiţi în ţara lor Şi cînd a fost să bată clopotul revoltei, s-au strîns, in această soră mai mică a Romei, pe cimpul din spatele cate­dralei, de-i zice de-atunci Cîmpia Li­bertăţii, s-au strîns cu miile, avîndu-i in frunte pe Timotei Cipariu, Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, George Ba­­riţiu, Alexandru Papiu Marian, Au­gust Treboniu Laurian, Axente Se­ver, Andrei Mureşanu şi cîţi alţii, luptători cerînd unirea în cuget şi simţiri a românilor din patru un­ghiuri. Am fost şi eu acolo, Mihai, şi am strigat odată cu lumea: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!“. Să nu uiţi nimic din astea; la Blaj s-au în­­tîmplat toate, cu nici două decenii înainte, şi greu mi-e sufletul că nu-l mai pot vedea... Domnule Eminescu, aici e teiul ce-ţi poartă numele, sub care, în acea zi a începutului de vară a anu­lui 1866, v-aţi oprit, cei trei băie­­ţandri, te-ai descoperit şi-ai zis răs­picat, vorbe ce aveau apoi să umble din gură in gură şi să ajungă pînă la noi: — Te salut din inimă. Roma Mică! îţi mulţumesc. Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea! Puţin mai sus, pe vîrful dealului, se înalţă o cruce din piatră cît un stat de om. E „Crucea lancului“, ţi-o fi spus Ion Cotta sau Teodor Cojo­­cariu, ridicată la începutul veacului, în urma unei epidemii; în preajma ei a aşezat lancu o ceată de moţi de-ai sai, să vegheze ca nici o mină străină a Imperiului chezaro-crăiesc sa nu se abată asupra mulţimii care se vedea oficiind în templul revolu­ţiei, după ce cu o zi înainte (2/14 ROMÂNIA PITOREASCĂ ■ 11

Next