România Pitorească, 1989 (nr. 1-12)
1989-02-01 / nr. 2
Luceafărul pururea tînăr Ipoteşti au devenit nule. Atunci, Murguleţ s-a înfuriat. Intr-o zi din luna mai 1814, dimpreună cu 11 ţigani, au sărit cu topoarele şi au darîmat tot gardul de la grădina llincăi Isăceasca Apoi, în primăvara anului 1815, Murguleţ „a defăimat-o pe llinca cu vorbe necinstite şi i-a bătut un copil al ei, i-a stricat porţile şi uşile de la atenanse, apoi chiar dumnealui stolnicul cu ţiganii şi alte slugi ale sale au rănit-o cumpliit pe Ilinca, au umplut-o de vînătai şi de sînge şi i-au rupt toată îmbrăcămintea" — după cum scrie în Anaforaua vefiţlor boieri din 1815, iunie 27. A urmat proces mare la Iaşi, Divanul dînd dreptate llincăi, iar cartea de judecată a domnitorului Scarlat Alexandru Calimachi hotăra: „Ilinca Isaceasca să-şi stăpîneasca acea a cincea parte din Ipoteşti, partea bărbatului ei, in pace şi nesupărată mai mult despre stolnicul Murguleţ şi despre alţii. Să se aleagă şi să se stirpeasca acea parte cu pietre hotară, binalele să rămiie a jăluitoarei (...) iar ca să se curme ciarta, hotărim vel vornicului de aprozi să ia actele prezentate de Murguleţ pe acea a cincea parte şi să le rumpă, ca pe nişte hîrtii netrebnice şi pricinuitoare de tulburări şi supărare“. Dar casa făcută de Tofana Buzneoaia pentru fiica ei Safta, casă pe care o ocupase Murgulet în 1801, deşi era pe răzăşia lui lordache Isacescu şi chiar peste drum de casa Ilincăi, a rămas tot a lui Murguleţ, dimpreună cu cimitirul şi biserica făcută de el. Deci, duşmanii au rămas cu casele tot faţă în faţă şi pe aceeaşi răzeşie, numai că fără dreptul de a se mai certa. La 8 noiembrie 1811, Iordache Murguleţ o măritase pe fiica sa, Ilinca, cu Doxache Hurmuzache — străbunul vestiţilor Hurmuzăcheşti — dîndu-i de zestre o jumătate din moşia Camena, la care — în 12 aprilie 1816 — a mai adăugat şi trei părţi din moşia Ipoteşti. De ce trei părţi, dacă el la Ipoteşti mai avea numai două? Oricum, de la Doxache Hurmuzache şi soţia sa Ilinca, cele două părţi din Ipoteşti — foste ale lui lordache Murguleţ — au trecut în zestrea fiicei lor, Eufrosina, căsătorită în anul 1846 cu Petru Petrino. Iar unele calcule de familie au silit-o pe Eufrosina să-şi scoată pămîntul în vânzare. Şi aşa se face ca, în primăvara anului 1847, l-a găsit cumpărător pe Gheorghe Eminovici, cu care a convenit la preţul de 4000 de galbeni... (va urma) Cristelniţa in care a primit botezul Eminescu • Oare să fim un popor atît de bătrin, incit să fi pierdut memoria trecutului? Să nu ştim că numai in păstrarea bunurilor morale cu greu cîştigate in trecut in păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcină spornică a viitorului? („Timpul", 26 mai 1682). • Ar fi un act de adincă ingratitudine către strămoşii noştri, dacă ne-am închipui că cu noi se începe lumea în genere, şi România îndeosebi, că numai noi am fost capabili a avea instinctul neatri arci, cind la dreptul vorbind, n-am făcut decit a menţinea cu mult mai mult ori mai puţin succes ceea ce ei au ciştigat, fie prin singeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei isteţii extraordinare, puse amindouă adeseori in serviciul acestei unice preocupaţiuni, a păstrării neamului şi ţării. („Timpul", 19 febr. 1860). • Făcut-au bine sau făcut-au rău cei mai mari domni ai noştri, preferind o supremaţie nominală turcească unei supremaţii reale creştine? Realitatea a dovedit că era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar absolut toate statele dunărene au devenit paşalicuri, marele regat al Ungariei a fost asemenea paşalic o sută de ani. Polonia a fost împărţită şi mai este azi, pe cind vechile noastre tratate iscălite cu litere mari şi băţoase pe piele de viţel, au fost pină ieri isvoril ne atim arii reale, isvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turcească. Tudor se bazează pe ele cind cere de la Poartă reintroducerea Domniei naţionale şi divanurile ad-hoc, căci n-a găsit alte arme mai puternice înaintea areopagului Europei decit tot pe acestea. Aşadar „independenţa“, precum o numim astăzi, nu este un „copil găsit“ fără căpătuiut şi fără antecedente, ci un prinţ, care dormea, cu sceptrul şi coroana alături. („Timpul", 19 febr. 1880). • Ei, cind cineva işi dă osteneala a răsfoi istoria acestui pămint, acela e de mai nainte sigur cine va stărui pe el şi cari sunt elementele efemere. La Mogoţii, la 375 hunii, la 500 gepizii, la 567 longobarzi şi avarii, la 700 francii şi moravii, la 800 ungurii, la 900 pecenegii, la 1000 cumanii, apoi tătarii şi slavii! Ei, ce s-au ales de toţi? (...) Nimic. Rasa romana e cea istorică in aceste ţări... („Timpul", 16 mai 1882). Să ne amintim de Blaj, Domnule Eminescu Domnule Eminescu, ii spuneam privind ninsoarea în care trenul se înfunda ca într-un tunel alb, cît vei fi trăit de mult, pînă la nici 17 ani, de a trebuit să iei drumul pribegiei, să laşi Ipoteştii, Botoşaniul şi Cernăuţii — dulcea-ţi Bucovină — pentru a te arunca in cea dinţii drumeţie a spiritualităţii noastre, spre „Mecca şcoalelor române din Ardeal“, cum era socotit Blajul. ...Cind pornea pe drumuri transilvane, Eminescu se credea Eminescu, precum avea să rostească, intr-un superb dialog imaginar. Emil Botta, știa adică rostul său pe acest pămînt, unde ursitele îl lăsaseră sa cînte în voie. „Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume/ Și de steaua mea“ — scrie la scurtă vreme după sosirea pe malurile Tîrnavelor, in poema închinată meleagului natal. Timpul parcă se condensa, totul în jurul său era zbucium şi teamă de a nu-şi împlini destinul, zilele şi nopţile, săptămînile şi lunile din urmă îi dădeau aripi de care era mîndru şi înfricoşat. îl numise Eminescu directorul „Familiei", losif Vulcan, deschizînd noului talent şi poet cu viitor coloanele revistei. Asta se intîmpla la sfîrşitul lui februarie 1866, după ce, cu o lună şi ceva înainte, cind nu împlinise 16 ani, scria, citea şi publica — semnînd M Eminoviciu, privatist — poezia „La mormîntul lui Aron Pumnul“. Era de-acum Poet. Şi era aidoma pelerinilor din Indii, cîntaţi de alt mare poet-călător, Lucian Blaga: „Ei trec rîuri, codri, munte,/ şi se fac ei înşişi punte,/ cind o ţin spre locul sfînt“. E ger şi lumina-i de cristal. Urc pe dealul Hulei şi oraşul mi se desenează ca liniile vieţii în palmă. Sînt străzile ce pornesc radial din centrul dominat de cele două turnuri ale catedralei atît de cunoscute din stampa ce evocă măreaţa adunare a românilor de pe Cîmpia Libertăţii, din ziua de 3/15 mai 1848, reprodusă în toate cărţile şi manualele de istorie, moment solemn şi eroic, ce avea să declanşeze revoluţia transilvană. O disting perfect, ca şi grupul statuar monumental incoronîndu-i chipul alb de nea, întru slăvirea gloriei străbune, ducînd în viitorime imaginea înaintaşilor făuritori de limbă, neam şi datini. Disting însemnele prezentului, cu turlele celor două întreprinderi blăjene de interes republican — de prelucrarea lemnului şi constructoare de maşini-unelte — ale căror produse se exportă azi in peste 25 de ţări. Şi văd, strînse una în alta, străzile mărginite de blocuri şi edificii noi, îmbrăţişînd parcă inima vitează a vechii urbe, cu şcolile şi internatele care i-au purtat faima în toată Transilvania, i-o poartă şi astăzi, pentru că, la populaţia de 23 000 de suflete, o treime aparţine elevilor din cele şase şcoli generale şi patru licee, dăscăliţi de peste 400 de cadre didactice, urmaşi ai corifeilor Şcolii Ardelene, „mari bărbaţi ridicaţi din Blaj", cum le zicea Iorga, răspîndiţi să înavuţească Ţara, care dacă s-ar fi stris toţi laolaltă ,puteau face din acest oraş o strălucită citadelă a românilor". Locul oamenii îl sfinţesc, Mihai, îi va fi spus Aron Pumnul, pe patul de moarte. Profesorul, Magistrul şi Părintele său sufletesc oferindu-i în dar „Istoria pentru începutul românilor în Dacia“, a lui Petru Maior, tipărită in 1812, adevarată scriptura pentru cel pornit pe căile pribegiei, după condamnarea la moarte în contumacie, pentru apriga lui participare la revoluţia paşoptistă. Aşa s-a născut Blajul, dintr-un sătuc străvechi, unde la mijlocul veacului XVII loan Inochentie Micu-Clain mitropolitul, zidea o mînăstire şi apoi o şcoală, cum făceau înainte marii voievozi români. Aici, la Şcoala de obşte a fiilor de poporeni, au aprins lumina cărţii, pentru luminarea neamului, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, cărturari vestiţi, aducînd de la Viena şi Roma dovezi ale latinităţii noastre, icoane de limbă şi istorie românească. Sâmînţa aruncată de ei în întreg Ardealul a prins rădăcini adinei. Mihai, mai ales în Blaj — îi va fi repetat Pumnul — tîrgul ce-şi numără uliţele pe degete, dar şcolari cu sutele, veniţi din cîte zări trăiesc românii cei urgisiţi în ţara lor Şi cînd a fost să bată clopotul revoltei, s-au strîns, in această soră mai mică a Romei, pe cimpul din spatele catedralei, de-i zice de-atunci Cîmpia Libertăţii, s-au strîns cu miile, avîndu-i in frunte pe Timotei Cipariu, Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Alexandru Papiu Marian, August Treboniu Laurian, Axente Sever, Andrei Mureşanu şi cîţi alţii, luptători cerînd unirea în cuget şi simţiri a românilor din patru unghiuri. Am fost şi eu acolo, Mihai, şi am strigat odată cu lumea: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!“. Să nu uiţi nimic din astea; la Blaj s-au întîmplat toate, cu nici două decenii înainte, şi greu mi-e sufletul că nu-l mai pot vedea... Domnule Eminescu, aici e teiul ce-ţi poartă numele, sub care, în acea zi a începutului de vară a anului 1866, v-aţi oprit, cei trei băieţandri, te-ai descoperit şi-ai zis răspicat, vorbe ce aveau apoi să umble din gură in gură şi să ajungă pînă la noi: — Te salut din inimă. Roma Mică! îţi mulţumesc. Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea! Puţin mai sus, pe vîrful dealului, se înalţă o cruce din piatră cît un stat de om. E „Crucea lancului“, ţi-o fi spus Ion Cotta sau Teodor Cojocariu, ridicată la începutul veacului, în urma unei epidemii; în preajma ei a aşezat lancu o ceată de moţi de-ai sai, să vegheze ca nici o mină străină a Imperiului chezaro-crăiesc sa nu se abată asupra mulţimii care se vedea oficiind în templul revoluţiei, după ce cu o zi înainte (2/14 ROMÂNIA PITOREASCĂ ■ 11