România Viitoare, 1945. aprilie-iunie (Anul 2, nr. 87-157)

1945-04-01 / nr. 87

.ROMÂNIA VIITOAREAnul II — Nr. 87 Pag Literare • Culturale -Artistice TEATRUL LUI CEHOV Anton Pavlovici Cehov, în afară de nuvele, cari sunt un mozaic cu sute de miniaturi din viaţa Rusiei sec. 19, nuvele cu fond amar şi adânc sens al vieţii descrisă în culori cenuşii şi posomorite, a scris mult teatru, drame şi vodeviluri. „Fără patrie", „Ce a cântat găina", „Ivanov", „Istorie tristă", „Vecinii", „Căsătoria", „Vârcolacii", „Jubileul", „Ursul", „Unchiul Vania", „Trei surori" şi „Grădina cu vişini", iată teatrul lui Cehov. In aceste drame este destinul intelectualilor provinciali şi burghezi, lipsiţi de seriozitatea problemelor vieţii şi a perspectivelor ei. Este superficialitatea şi minciuna vieţii. Este dragostea nenorocită şi neînchipuită, cea fără reciprocitate şi fără speranţă. Cine iubeşte este condamnat la suferinţă. „Când văd un om fericit mi se pare că este o iluzie, căci mă gândesc la vieaţa omului cu nesfârşitele ei griji şi dureri" spune unul din personagiile sale. Drama lui Cehov este drama acelora, cari după o vieaţă îmbelşugată sunt nevoiţi să facă un naufragiu în realitatea aspră, în mocirla existenţei mediocre fără posibilitatea de a se mai ridica vreodată. Cehov a ştiut să descopere în oceanul fad al mediocrităţii ceea ce este mai tragic, sub aparenţă comică. Omul cel mai simplu are sentimentele, fanteziile şi îndoelile sale, ştie să lupte pentru vieaţă. In teatrul lui Cehov este ceva din atmosfera Rusiei, acea obscură parte care se trece cu vederea şi pe care a mai cântat-o şi Gogol, Turgheniev, Dostoevski şi Tolstoi, adică, conflictul între massa pasivă şi leneşă din care se compunea „Societatea rusă" şi rusul, omul, individul însetat de vieaţă şi de activitate. Pentru Cehov spectacolul uman nu este atât de vesel ca să te facă să râzi, de aceea râsul său este calm, bogat, cu tonuri diferite: comic, grotesc, caricatură în care se reflectă însă un sentiment sau o gândire adâncă. Tragismul vieţii şi drama colectivă, vieaţa pustie şi frivolă din provincie, întrebarea care se pune pentru ce se trăeşte şi se suferă? şi răspunsul care se dă, că va veni vremea când se va şti ce rost are suferinţa, când nimic nu va fi tainic „dar până atunci trebue să trăeşti şi să munceşti — toate aceste idei sunt în teatrul simbolic a lui Cehov, ca şi „Grădina cu vişini" când renunţi la un lucru drag pentru dorința de a începe o nouă vieață mai bună şi mai curată — căci omul nu are nevoie de trei coţi de pământ numai, dar, de toată întinderea şi spațiul pământului tinde să-şi poată da frâu liber spiritului său. Omul trebue să aibă o credință, sau s'o caute, dei altfel vieața lui n'ar mai valora nimic. Ar fi chiar seacă. „Să trăești fără să știi, pentru ce cântă pasărea, pentru ce se nasc copii, sau pentru ce sunt atâtea stele pe cer, nu valorează nimic" spune Mașa, una din „Cele trei surori". In teatrul lui Cehov este exprimată credință în victoria unei vieți noi, vieață care se visează în diferite feluri şi care trebue să dea libertate şi spațiu, să se elibereze de robia trecutului şi de absurditatea prezentului. Eroii teatrului cehovian sunt oameni posomorâți, învinşi înainte de a începe lupta, trişti, vorbesc de grijile lor, vor să afle, cred în iluzia lor, nu fac gesturi mari, nu se exteriorizează, atmosfera provincială îi înăbuşe, îi apasă, nu au elanuri sau adâncimi, îşi iubesc cu pasiune patria, vorbesc mereu de trecut, nu manifestă nimic. „Atâta vreme cât suntem tineri, sănătoşi sau buni, să nu încetăm a face binele" — spun ei, dar nu se mişcă niciunul. Pe Cehov l-a preocupat nu forța omului ci slăbiciunea lui. Ca şi Tolstoi, Cehov avea simpatie pentru oamenii inactivi, din punctul de vedere material, dar ace Itivi din cel spiritual. Vedea în vieaţa practică ceva care întoarce pe om de la adevărata vieaţă, aceia a spiritului. întotdeauna a strigat că artistul şi gânditorul nu trebue să stee liniştit pe înălţimile olimpice dar este dator să sufere împreună cu oamenii, pentru ca împreună cu ei să găsească mântuirea şi consolarea. Drama răului de a nu putea şti pentru ce trăeşti este substanţa operei cehoviene, ca şi obsedanta problemă a nemuririi sufletului şi a raporturilor între Dumnezeu şi om. Pentru ce omul este muritor? Pentru ce sentimentele şi gândurile noastre trebue să se sfârşească odată într'o groapă? Dar transformarea materiei? Ce consolare îţi poate da acest surogat de imortalitate? se întreabă eroii lui Cehov, ca şi Tolstoi în „Frica de moarte" când vede neputinţa ştiinţei în misterul vieţii şi al morţii. Cehov doreşte ca viaţa omenească să fie sfântă, superioară, strălucitoare ca bolta cerească. Frumuseţea vieţii trebue să lase în urmă goliciunea, strâmtorarea, prefăcătoria şi beţia ei. Fericirea vieţii nu există decât atunci când îţi poţi îndeplini un scop, ci în muncă, în credinţă şi dragoste. In activitate omul trebue să înăbuşe tristul sens al vieţii. Cehov aminteşte pe Maupassant, pe Kuprin şi pe Leonid Andreev. Interesul pentru suferinţa universală îl apropie de Byron. Teatrul lui Cehov este dramă psihologică, socială, realistă şi lirică. Teatrul lui este vieaţa de toate zilele, descrisă într’o armonie care face să vibreze marile linişti ale sufletului. „Stând de vorbă cu Cehov devii simplu şi drept” — a spus Maxim Gorki. ELENA EFTIMIU ARIUSI Asociaţia Română pentru strângerea legăturilor cu Filiala Sibiu Filmul sovietic „1000 ruble zestre" va fi rulat Duminecă, 1 Aprilie, ora 11, la cinematograful Corso numai pentru membrii ARLUS-ului. Biletele vor fi gratuite şi se vor distribui la secretariatul Asociaţiei In orele de lucru fi Duminecă până la ora 10. Membrii ARLUS-ului sunt încă odată Invitaţi să urmărească tabla de anunţuri din vitrina ARLUS, unde se vor anunţa toate spectacolele gratuite, anunţul prin ziar neputându-se face uneori din lipsă de timp. COMITETUL Tradiția democratică a culturii italiene de prof univ. UMBERTO CIANCIOLO D. prof. univ. Umberto Cianciolo, directorul Institutului de Cultură Italiană, a ţinut Duminecă 25 Martie In sala Prefecturii o revelatoare conferinţă întitulată „Tradiţiademocratică a culturii italiene”. Reproducem din această conferinţă pasagii caracteristice, care scot în evidenţă tradiţia profund democrată a culturii italiene. * Căutarea precursorilor, adică căutarea unei tradiţii, îi apăru dintru început fascinului ca una din cerinţele cele mai imperioase, pentru a da propriei aventuri o trăsătură de decenţă şi o garanţie de seriozitate. Totul sta în a şti face să vorbească morţii, în a şti să invoci cu graţiositate Muzele. Precum Budai-Deleanu, la începutul „Ţiganiadei", se îndreaptă cu spirituală maliţie către Muză şi o roagă: Cântă-mi şi mie, fii bunişoară; tot aşa fascismul se îndreaptă blajin şi umil nu numai către una singură, dar către toate Muzele laolaltă ale olimpului latin şi italic, pentru ca să-l ajute în aspra muncă: aceia de a convinge pe bunii Italieni că, de la întemeierea Romei încoace, fascismul ar fi fost aspiraţia nestrămutată şi nerealizată a spiritului italian. Apropierile cele mai paradoxale, împerecherile cele mai neverosimile, interpretările cele mai profanatorii se succedau, datorită operei retoricei fasciste, provocând ilaritatea de nestăpânit a intelectualilor italieni, o ilaritate ce, pentru a spune adevărul, isprăvea prin a se dizolva într'o adâncă tristeţe, pentru că nimeni nu întrezărea când această comedie se va sfârşi, dar toţi îşi dădeau seama de consecinţele ei funeste. Lista acestor falsificări ar fi aproape nesfârşită, reprezentanţii cei mai demni ai tradiţiei italiene, în orice câmp al culturii, dela Carducci la Leonardo da Vinci, dela Cavour la Machiavelli, delà Alfieri la Petrarca, au fost îmbrăcaţi fiecare la rândul său cu o alegorică cămaşă neagră şi au fost chemaţi să apară, fie chiar şi numai pentru o clipă, la carnavalul scandalos regisat de Mussolini- Nici măcar Dante nu a fost cruţat, şi atunci când, în pragul acestui războiu, bacilul zoologic al rasismului germanic a fost inoculat şi trezit prin căi ascunse şi în trupul, în preajma descompunerii, al fascismului Italian, naţiunea italiană şi-a dat seama — vă puteţi închipui cu câtă uimire — că antisemitismul ar fi fost unul din sentimentele tradiţionale ale neamului italic şi că Dante însuşi ar fi furnizat o învederată dovadă despre aceasta, de vreme ce în „Divina Comedie" apăreau următoarele două versuri: Voi oameni fifi, nu prostănace ci, spre - a nu vă râde - Ovreii dintre voil Aceste două versuri plăcură într'atâta propagandei fasciste, îi părură atât de aderente nobilului scop pe care ea îl urmărea, încât ele fură reproduse drept „motto" pe coperta gazetei „La Difesa della Razza" („Apărarea Rasei”), care costă guvernul fascist, adică... poporul italian, mai multe milioane, de vreme ce nimeni n'o cumpăra. Astfel Dante, neînduplecatul dușman al oricărui regionalism meschin, exilatul căruia îi plăcea să se numească „cittadino del mondo” („cetăţean al lumii"), sufletul cel mai vast, spiritul cel mai generos, fantezia cea mai ecumenică a evului mediu creştin, era folosit drept precursor al celui mai bestial şi nebun delir al propagandei naziste şi fasciste. Şi aceasta pe baza unui pasaj din „Divina Comedie", care, conştiincios interpretat, sună sarcastic şi violent nu pe socoteala Evreilor, ci tocmai la adresa acelor falşi creştini, acelor formalişti ai credinţei care au existat în timpul lui Dante după cum există şi acum, şi care corespund cam cu acei Farisei de care ne vorbeşte Evanghelia. Cu toate astea, dacă aceste falsificări au profanat timp de douăzeci de ani patrimoniul demn şi sever al culturei italiene, ne mângâie astăzi faptul că ele nu s’au identificat nicicând în mod trainic şi intim cu conştiinţa profundă a poporului italian, şi nici măcar cu aceea a generaţiilor mai tinere, care au avut tristul privilegiu de a se naşte şi de a se educa în eclectica şi falsa atmosferă de aventură şi şarlatanism, creată de regimul mussolinian. Aceasta însemnează, deci, că tradiţia culturii italiene s'a arătat refractară tuturor linguşirilor, tuturor curselor şi tuturor violenţelor retoricei fasciste, şi că a găsit în ea însăşi energia şi dibăcia necesare pentru a rezista. Astăzi această tradiţie este victorioasă: a trecut peste o încercare amară şi grea încetinindu-şi numai cu puţin onestul ei mers, ascunzându-se uneori în spatele frunzişului mitologic al prudenţei, şi acum poate înainta în ritm accelerat şi cu o atitudine deschisă în căutarea unor noi cuceriri. Incălcarea stângace şi supărătoare a CARNET UN VIZIONAR—THOMAS MORUS Mare cancelar al regelui Henric al Vlll-lea al Angliei, curios şi luminat umanist, Thomas Morus va rămâne întotdeauna, mai ales, autorul „Utopiei". Opera aceasta atât de enigmatică e o satiră şi o viziune. O satiră a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XV- lea şi începutul celui de al XVI-lea şi o viziune a unei lumi mai ferite şi mai drept orânduite. Morus critică viciile, nedreptăţile din Anglia timpului său, arată suferinţele şi mizeria muncitorilor. Apoi opune acestui tablou întunecat descrierea organizării sociale dintr'o insulă de fantezie „Utopia". E societatea aşa cum ar fi dorit-o el. E viziunea unei republici muncitoare şi democratice, din care aristocraţia, castele, pornirile războinica ar fi alungate, în sfârşit, a unei republici întemeiate pe dreptatea socială. In insula lui Morus munca manuală departe de a fi dispreţuită ca o activitate inferioară, e onorată şi sprijinită. Toţi cetăţenii au câte-o meserie pe lângă care trebue să ajute la cultivarea pământului. Agricultura e o necesitate şi o datorie. Proprietatea particulară acolo, e desfiinţată. Toate relele care decurg din proprietate, inegalitatea nedreaptă, mizeria şi bogăţia excesivă, lenea şi discordia dispar. Dacă organizarea politică, administrativă şi economică sunt colective, în schimb familia rămâne la baza acestei alcătuiri. Insfârşit toţi locuitorii insulei se pot bucura de binefacerile culturii, de recreaţii spirituale după munca manuala de toate zilele. Thomas Morus care a ştiut să-şi susţină până la sfârşit convingerile a fost osândit la ritoarie şi torturat. A rămas însă ca un mare înaintemergător al unor vremuri mai bune, mai drepte. UN BUCĂTAR — MARE SCRIITOR De sub tiparniţele marei case de editură franceze „Nouvelle Revue Française" a ieşit de curând un roman voluminos întitulat „Ceux de la bonne auberge". E cartea unui bucătar Guillaume Boudily, dintr'unul din restaurantele pariziene. Autorul îşi înfăţişează oarecum memoriile cu întâmplări din vieaţa sa de spălător de vase care pot fi tot atât de interesante ca şi cele din lumea obişnuit tratată în romanele contemporane. „Ceux de la bonne auberge" („Cel de la Hanul bun") înseamnă o dată în noua literatură a proletariatului.