România, iunie 1938 (Anul 1, nr. 1-12)

1938-06-02 / nr. 1

(ОШ&ШШй de CEZAR PETRESCU „Noua aşez­are, cu noul său epirit, au fost primite de mulţimea satelor in deosebi, ca o adevărată isbăvire”. T­rimişii noştri speciali, porniţi să­­ cutreere ţara din hotarul Biha­riei pâna la malul Nistrului, pentru a cerceta cum e primită de norod noua aşezare, se întorc la sfârşitul săptămănei încurcaţi cu albinele de material încă neprelucrat: ştiri, sta­tistici, documente, fotografii şi nu a­­rareori mulţumite cetăţeneşti, scrise şi semnate de un sat întreg, în locul pârelor şi jalbelor de altădată. De mai deunăzi. Dar dincolo de această recoltă menită să intre in alveola literii de plumb, mai preţios poate şi în orice caz mai anevoios de aşternut pe hârtie, e răsunetul lumii adus cu dânşii, polenul impalpabil de im­presii, reportajul oral. O anecdotă, un dialog reprodus cu mimica res­pectivă, minunarea unui moşneag şi scăpătul de lumină din ochii unui copil — acestea spun adesea mai mult decât o coloană de cifre şi o pagină de mărturii fotografice. Ceva nou se petrece în ţară. Ceva nou, în care mulţi nu mai credeau. A gospodărie energică, eliberată ** de tirania electoratului, ca în­­sfârşit să răscumpere toate întâr­zierile din trecut, încercările de re­forme fără temeiu şi fără efect, ero­rile săvârşite de unii şi ispăşite de toţi, înfăptuirile de pe acest tărâm le va afla cititorul aiurea, cu toată armătura care să chezăşească do­cumentul autentic. Deşi săteanul e rupt adesea o zi pe săptămână de la muncile sale, pentru celălalt lucru întru binele obștesc; departe de a murmura, se înhamă cu tragere de inimă la asemenea clacă din datini reînviate. A băgat seamă că e mai bună socoteala cea nouă. Până mai­eri, se afla adulat odată pe an ca alegător, înainte de a trece la urna de vot, ca să rămână mai apoi până la cealaltă alegere veşnicul birnic plătind oalele sparte ale tuturor ex­perienţelor neisbutite, în sat fără poduri şi cu şcoală neisprăvită, cu primăria într’o cocioabă şi cu ogoa­rele mâlite de ape. Poate că teoriile din manifestele electorale erau foarte înaintate şi generoase. Poate că făgăduielile erau foarte sincere. Căci nu toţi oamenii trecutului au fost mistificatori. Dar sistemul vă­tămat de la origine, nu isbutea să ducă la capăt un pod, să abată pu­hoaele unui pârâu, să culeagă copiii la şcoală, din zăvoaie şi prunduri Aceste minuni acum se întâmplă. Mâine vor fi faptul banal de fiecare zi. O tradiţie reintrată în matcă. P­ână atunci, ne mărginim la des­cifrarea altor semne. Noua aşe­zare cu noul său spirit, au fost pri­mite de mulţimea satelor îndeosebi ca o adevărată isbăvire. Duşmăniile vechi, înrăite, asmuţate şi sgândă­­rite de electoralism, s’au alinat ca în sărbătorile sfinte când creştinui ţine să nu calce pragul bisericei cu inima înveninată de ură şi vrajbă. Se sting şi năravurile introduse de dărcăuşii alegerilor. Satul nu mai are cinci candidaţi de primar, din cinci partide, cu alaiul respectiv de to­varăşi, care-şi afirmau cu tărie un drept, fiindcă la alegere au spart o castă. Nedumeriţi, frecându-se la ochi, toţi se întreabă din ce vis rău s’au deşteptat, după ce molimă, cu aiurări şi delir. Fireşte, o asemenea întoarcere la sănătate, nu se va petrece fără o trecere prin convalescenţă, ca orice trup slăbit de boală îndelungă. Pe foaia de temperatură vor fi ridicări şi scăderi, poate că o hrană se va mi­stui mai greu şi poate că şi lumina soarelui chiar, va fi pentru unii ochi prea puternică. Orice ^conva­lescență nu înseamnă încă sănătate deplină, până ce nu s’a regenerat organismul întreg. S­e cuvine însă, să nu uitam, că adesea după unele boli, conva­lescentul se înaltă din pat mai ro­bust decât se afla înainte, când să­nătatea era numai o iluzie de care a abuzat. Cum spunea nu ştiu ce hâ­tru discipol al lui Hipocrat: „Sănă­tatea e o stare anormală care nu a­­nunţă nimic bun“. . Intr’o asemenea euforică amăgire am trăit până mai­eri. Ne-a fost dat să vedem cum era să sfârşească a­­măgirea întreţinută de supralicitări electorale, de prea frumoase doc­trine care ni se potriveau ca nuca în perete, de reformatorii care au pus carul înaintea boilor, adică teo­ria ademenitoare înaintea realităţii. E­xperienţa a condamnat siste­mul; cel mai strălucit talent na putut salva nicio pulbere din eloc­ventele fraze ce ne adormeau, im­­piedicându-ne să ne trăim viaţa fi­rească. O nouă disciplină spirituala, o nouă gospodărie, o potolire a urilor şi nesaţiilor, o întoarcere la realism; iată medicamentele întăritoare ale acestei convalescente. Societatea nu e rezultatul unor teorii, fie ele cât de ispititoare în domeniul subli­mului abstract. De aproape un veac, societatea românească a fost mereu cobaiul experienţelor de laborator. Ciclul s-a încheiat. N­u judecăm trecutul, fiindcă nu 11 merită o nedreaptă asprime. Au existat bune intenţii, au existat vic­time şi vinovaţi, au existat şi erois­­me. De ce le-am tăgăduit p­rizonieri ai unui sistem şi ai­­ unei mentalităţi, chiar cei mai inimoşi cârmuitori ai zilelor de ieri, nu isbuteau să se smulgă din cercul magic, paralizant. Buna intenţie os­tenea pe drum. Se poticnea într’o sută de obstacole viclene şi tenace: un interes electoral aci, o legătură de partid dincolo, alături o obliga­ţie, un bileţel, un telefon. Şi câte ! Şi câte !... E de mirare că în aceste condiţii vrăjmaşe, ceva a mai fost cu putinţă să rămână salvat. R­isipa ne stă în fire. Risipa de nian, de timp, de energie. Toate risipele de popor tânăr, nerăbdător să-şi istovească toate negaţiile. Ve­chiul sistem al politicei în loc să ne înfrâneze această pornire, a biciut-o din urmă, organizând-o sub semnul mezatului electoral. O nouă disci­plină ne aduce astăzi la realitate, fără fraze pompoase şi fără teorii. Cine ar mai suspina oare după ele ? Şi cine oare le-ar mai osândi ? A­­parţin trecutului, care şi el ne apar­ţine. D­ar convalescentul lasă în urmă a uitării, toate svârcolirile visu­lui rău din care s’a ridicat, pen­tru a privi cu ochii însetaţi ori­zontul desfăşurat înainte prin fe­reastra deschisă, creanga legă­nată de liliac, eșarfa cerului de azur. Viața e într’acolo, spre zările de mâine, nu îndărăt. Zone de influenţă economică in Europa Centrală Una din hotărîrile c­e mai im­portante decurgând din acordul franco-britanic încheiat la 27 Apri­lie la Londra este aceia a intensifi­cărei acţiunei economice franceze şi engleze în Europa Centrală şi Balcani. Corespondentul agenţiei „Havas" din Berlin anunţă de asemenea o acţiune economică italo-germană, în Europa Centrală şi Balcani ca urmare a hotărîrilor luate de d-nii Hitler şi Mussolini la Roma. După cum se vede axele Londra— Paris şi Roma—Berlin, sunt de a­­cord cel Puţin din acest punct de vedere, fireşte cu tendinţe opuse. Nu este vorba aci de o nouă între­cere de cucerire a pieţelor Europei centrale şi ale Balcanilor dar de posibilităţile de absorbţiune a ace­stor pieţe în care viaţa economică redusă accentuiază aspectele şi con­­diţiunile crizei economice. Din acest punct de vedere o in­tensificare a acţiunei economice a marilor state industriale ale Occi­dentului în această parte a Europei nu poate fi decât binevenită, cu condiţiunea ca ea să nu aibă şi să nu ia caracterul pe care î l lasă să-l întrevadă corespondentul din Ber­lin al agenţiei „Havas" când numes­­această acţiune­ „ofensivă" pen­tru repartizarea zonelor de influen­ţă italiene şi germane în Europa centrală şi Balcani. Acordurile ce urmează să încheiam şi cele ce vor fi revizuite şi acordate situaţiunei şi condiţiunilor actuale cer ca în­­cheerea lor să se facă pe baza ega- lităţii şi reciprocităţii de trata­ment şi interese. Numai acordurile care se inspiră din aceste principii pot fi utile atât economiei noastre cât şi întărirea condiţiunilor de co­laborare şi coperare în Europa Cen­trală şi Balcani. T5 Altă perspectivă in chestiunea minorităţii maghiare In articolul de fond al ziarului maghiar „Keleti Újság” de Dumi­necă, 29 Mai, se discută o problemă extrem de interesantă în ceea ce pri­veşte noua orientare a politicei noa­stre minoritare sub actualul regim. Redactorul de la „Keleti Újsag” face o adevărată mărturisire de cre­dinţă. Din parte-ne îi acordăm cre­ditul sincerităţii şi al unei certe one­stităţi sufleteşti. Un hotărîtor îndemn de început s'a săvârşit. Redactorul dela „Keleti Ujsag"­ ţine să-şi exprime bucuria că la conferinţa presei din provin­cie ţinută sub preşedinţia d-lui Di­măncescu n'au fost uitaţi gazetarii unguri. Aşa dar blocul masiv de ghiaţă al urii rasiste s'a topit. Expresia pla­stică este chiar a articlierului ma­ghiar. Să mai spunem apoi că e aici o exagerare evidentă. Da­r o exagerare şi evidentă şi regretabilă, din simplul motiv că amintitul bloc de ghiaţă al urii de neam n’a existat niciodată în sufletul românesc. Călăuziţi de principiul instinctiv oarecum al unei organice conservări colective, noi prin forţa împrejurări­lor ne-am aşezat pe o poziţie isto­rică defensivă. Aceasta, în vremu­rile frământate de dinainte de răz­boi. Iar după război noul patrimoniu etnic trebuia ocrotit. E o greşală să se afirme că am urît numai de dragul urii sau că ne-am luptat stimulaţi numai de pasiunea luptei. De aceea ziaristul dela „Keleti Újság” n’are dreptate. Din plăcerea de a obţine un efect de frază, d-nia­­sa falsifică realitatea Indiscuta­bil, fraza poate să impresioneze pe cutare sau cutare, dar nu con­vinge absolut pe nimeni. Calea împăcării şi colaborării sin­cere pe care o îmbrăţişează cu en­tuziasm ziarul maghiar, nici vorbă, o dorim şi noi. Insă cu o deosebire: fără nici un rest de insinuare şi fără nicio aluzie maliţioasă. Chestiunea minorităţii este şi va rămâne la ordinea zilei. Întocmai aşa cum a afirmat d. Gh. Brătianu, pe care „Keleti Újság” îl citează. Soluţia ce i se va da depinde însă de atitudinea şi de concursul pe care înţelege de cuviinţă să-l arate minoritatea — oricare ar fi ea. Sta­tul român nu pretinde nimănuia să-şi părăsească legea sau naţiona­litatea. Pretinde în schimb, fiecărui străin prin obârşie să se încadreze perfect în ierarhia sa juridică şi să devină astfel un cetăţean efectiv, real. Căci cetăţenia, să nu uităm, dincolo de aparenţe, are un sens adânc de ordine şi de conştiinţă. In spiritul acesta, orice colabo­rare strânsă va fi posibilă. In plnul victoria Fără îndoială că cel mai plin de griji din oamenii de stat ai Europei din ultima­ săptămână a fost preşedintele republicei cehoslovace d. Eduard Beneş, încordarea internaţională ca­re s’a resimţit prin toate can­celariile continentului, la Pra­­ga a avut pulsul cel mai febril. O acţiune diplomatică înţe­lept condusă, antanta cordială înteţită in ultimul timp între Anglia şi Franţa, au făcut ca războiul— aparent pe pragul deslănţuirii — să facă mulţi paşi înapoi. Astăzi, Praga tră­­eşte clipe de destindere. A avut ocazia să constate că ambciţiile pe care contează sunt de ne­zdruncinat , în primă linie Franţa şi Anglia, împreună cu toate forţele prietene din Mica înţelegere. Dacă la greu se verifică prie­teniile, d. Beneş a avut ocazia să le enumere, cu toată satis­facţia de a şti să se poate bizui pe o solidaritate fără echivo­­curi. Popoarele îşi afirmă astăzi comu­nitatea de sânge dincolo de hota­rele politice şi de limitele geografi­ce. Spiritualitatea naţională nu se opreşte la forma de stat pe care a creat-o, ci trăeşte oriunde împreju­rările istorice au transplantat-o odată cu membrii Întreprinzători şi harnici ai unei naţiuni din care fac parte. Românii din America au păstrat, multă vreme, împotriva ineluctabi­lei tendinţe de nivelare a societă­ţii americane, o bună parte din va­lorile sufletului românesc. Prima generaţie de emigranţi a trecut poa­te printr’o greutate de adaptare la formele unei civilizaţii atât de deo­sebite de mediul rural pe care-l părăsiseră­­ în cultul credinţei şi cărţii româneşti. Dar ridicarea nouei generaţii, care tinde să ocupe locul de conducere în societăţile române de peste ocean, pune o problemă nouă şi gravă. Din creuzetul de amalgamare al vieţii americane s-a născut un ideal nou­ de viaţă. Prin metode noui, şcoală şi organizaţii tinereşti, clu­buri sportive şi sociale, noua gene­raţie, în faţa unei irezistibile forme de organizare, nu se poate opune u­­nei contopiri fireşti. Nu este vorba să se păstreze o insulă de Români în mijlocul State­­lor Unite, ceea ce ar fi o imposibili­­tate, ci să se cultive, în sufletul nouei generaţii de Români-Americani, — supuşi loiali ai Statelor Unite — conştiinţa origii lor româneşti şi a comunităţii spirituale, o cultură su­perioară şi universal valabilă. In această privinţă activitatea muzicală a lui George Enescu în Statele Unite, sau succesul literar al unui Peter Neagoe aduc servicii imense. Acestea, insă, nu sunt su­ficiente. Ceea ce trebuie, este un contact durabil şi nemijlocit cu rea­lităţile noastre româneşti sub toa­te aspectele. Românii din America trebuiesc atraşi în ritmul viu con­timporan al vieţii româneşti, tre­buie să simtă pulsaţiile organismu­lui naţional şi să-şi însuşească îm­preună cu marea massă a Româ­nismului sentimentele şi aspiraţiile unui popor care priveşte cu încre­dere destinele sale viitoare. Dar pentru aceasta trebuie un suprem efort de înţelegere, de dra­goste, şi sacrificii care să închidă prăpastia ce ameninţă să se des­chidă. In primul rând trebuie să ne adresăm lor ca să fim înţeleşi. Când nu o putem face in limba ro­mânească, decât cu prea multă gre­utate, trebuie să o facem în limba engleză, dacă aceasta e calea cea mai uşoară şi mai eficace. Trebuiesc înlăturate cauzele cari până acum au împiedecat solidari­zarea tineretului şi au înstrăinat ge­neraţia nouă de cea veche, in loc de­ a le înfrăţi in urmărirea inte­resului comun. Şi trebuiesc făcute sacrificii reale, care niciodată nu vor fi prea mari şi în cadrul posi­bilităţilor imediate un program mi­nim de activitate. Trebuie să li se dea posibilitatea să cunoască cultura românească. Pun cărţi, publicaţiuni româneşti, dar mai ales traduceri in limba en­gleză, această sarcină s’ar putea rezolva atât de fericit prin con­­cursul Fundaţiilor Regale. Prin con­ferinţe şi programe chibzuite emise de Societatea de Radio-difuziune, prin organizare de excursii şi expo­ziţii,­­ sunt tot atâtea manifesta­­ţiuni care vor fi de real folos, Titus Podea 3 tpmfcmm Românii din America DUCELE INTRE MUNCITORI Ducele elogiază un grup de „dopolavoriști" (muncitori cari au terminat lucrul) Darul Franţei: CĂRŢILE Marea Franţă, — „la doulce France” — ne-a făcut zilele acestea un mare dar: cărţi în valoare de un milion lei. Desigur, un dar ieşit din comun. Un dar care va complecta goluri adânc simţite în atâtea din bibliotecile noastre publice unde, mai ales pe aceste vremuri de criză, îşi caută loc de studiu nenumăraţi intelectuali, profesionişti, studenţime însetată fără termen de lectură. Darul Franţei ne-a venit fără îndoială ca un alt semn al dragostei ce ne-o poartă. Darul in cărţi al Franţei nu e mesagiul cine ştie căror oculte biurouri de propagandă. E la ştiinţa tuturor că Franţa refuză acea propagandă ajunsă obsesie a unor regimuri mai noui. „Franţa nu face propagandă prin mijloace de infiltraţie folosite până la imixtiune vino­vată, în orânduirile altor state. Franţa, în materie de propagandă, nu urmăreşte decât să infor­meze, să clarifice probleme, să deschidă luminişuri noul minu­i. Franţa cultivă; e cea mai eficace propagandă a spiritului ei”. Citatul, extras din confesiunea marelui gazetar Frossard, făcută pe când era ministru al Propagandei, evidenţiază net diferenţa de stil, de moravuri, a propagandei franceze. Franţa contează permanent pe logică, pe raţiune, pe claritatea şi pre­stigiul civilizaţiei sale. Detestă venalitatea, corupţia. Franţa ştie că acolo unde ajunge cu arta, cu ştiinţa, cu oamenii ei de gândire „In afară de serie”, nu se poate să nu câştige simpatii. Secolele de gândire ale Franţei s’au succedat fără eclipsă. „Când secolul nostru al 18-lea încetă de a mai produce genii, secolul nostru al 19-lea reîncepu”, scrie Paul Hazard dela „Colle­ge de France”. Acelaşi citează dintr’un italian delà 1750, abateleVenui­: „Toamna n’are atâtea frunze câte merite au autorii francezi; Neptun n’are atâtea scoici in fundul mării câte spirite de elită are Franţa la sânul ei”. Cu drept cuvânt se poate spune că în ce priveşte producţia valorilor culturale, Franţa a concurat să instaureze, pe continent, pe lume, o „Monarhie absolută”. Când ceia ce are mai bun sunt cărţile, ce vreţi ca Franţa să dăruiască ţărilor prietene? Ros­tul el nu şi-l vede valorificat prin cuceriri economice, prin a parada până la ostentaţie cu forţa ei militară, chiar atunci când o are excepţional de îmbelşugată. Franţa preferă să întindă punţi de înţelegere de la minte la minte. Blazonul, nobleţă el: Cartea. Pe ea o trimite să cucerească, să deschidă largi drumurile culturii, ale păcii şi ale prosperităţii. Dăruind cărţi unor tari prietene, Franţa afirmă astăzi simbolic, climatul­ civilizaţiei sale plurisecu­lare, afirmă primatul spiritului, împotriva acelora care glorifică primatul forţei. Spiritul francez, lată o adevărată „axă” — axă a civilizaţiei.­­ Síp Clearingul şi echilibrul de schimburi Ori de câte ori sunt un curs de în­cheere convenţii comerciale, nu lip­sesc comentariile. Calul de bătae:­ sistemul clearingului. Nu voim a apăra acest sistem. In orice caz l’am combătut. Nu pentru că ne este an­tipatic. Ci pentru că este apreciat cu o concepţie greşită. Evident un alt sistem — cel liber schimbist — ar fi mult mai simpatic si, poate, — dat fiindcă el a fost experimentat timp Îndelungat Înainte de războiul când a dus la acea mare­ desvoltare in ra­porturile comerciale internationale — ar fi si mai folositor. Dar si schim­bul, ca si oamenii, e supus impre­­jurărilor. Si in Împrejurările de azi, sistemul liber-schimbist neputându­­se aplica suntem forţaţi să ne închi­năm sistemului de clearing, care ex­clude ori­ce acord economic de ca­racter general, pentru a recomanda si a admite numai acordurile bila­terale, afară de unele cazuri în care a fost găsit un al treilea, care să plătească oalele sparte de către un rău platnic, în unire cu alt rău plat­nic. Considerat ca o simplă operaţiune de balansare a corturilor, evident sistemul clearingului apare ca ceva dăunător. Este însă, in caracteriza­rea clearingului si în așezarea lui, o bază de care tinându-se seama, Гаг face simpatic chiar acelora cari se ocupă de el cu un diletantism sim­patic dar înfiorător. Această bază înseamnă echilibrul schimburilor. Dar nu In sens de contabilicească balansare, ci de reală şi ade­cvată concepţie economică. Echili­brul schimburilor înseamnă nu nu­mai a evita ieşirea, directă sau indi­rectă, de devize ci şi crearea unei situaţii, care să-ţi asigure un maxi­mum de devize. S’ar părea că ne învârtim într’un cerc vicios. Dar variaţia dintre pre­ţul produselor permite o discrimi­nare, care face posibilă această in­terpretare dată echilibrului schim­burilor. Discuţia acestei interpretări s-a dus şi în alte ţări. In ţările indu­striale. Unde problema, exemplifi­când-o, a fost pusă, cum nu ne inte­resează pe noi. Ţară de exporturi de produse agricole, suntem în această discuţie în avantaj faţă de ţările in­dustriale ce importă de la noi şi, deci, avem toată legitimitatea de a pre­tinde ca echilibrul de schimburi să fie înţeles aşa cum dictează realita­tea. In adevăr când exportăm in Ger­mania, în Franţa, în Italia (nu men­ţionăm decât ţările cu care tratăm astăzi noui acorduri) noi putem pre­tinde pe bună dreptate, ca cel puţin 50% din produsele exportate să ne fie plătite în devize libere. Echili­brul de schimburi în aceste cazuri nu poate fi căutat in valori, ci în coeficientul de beneficiu continui de valori. Este de domeniul public fap­tul că, pe când la produsele agrico­le exportate de noi nu se obţine de­cât un beneficiu de maximum zece la sută, la mărfurile ce importăm și, cam­ în general, sunt fabricate din produsele ce exportăm, aceste bene­ficii ating — cum e cazul chimicale­lor — cifre enorme. A admite, în această situaţie, că echilibrul de schimburi se încadrează în concep­ţia sistemului de clearing însemnea­ză a mă lăsa exploatat. In acest caz e de preferat să exporti — fie si cu un pret mai redus — in ţările cu devize libere, cari iti dau posibili­tatea să cumperi apoi produsele de cali ai nevoe, de la acela care iti vinde mai eftin. Pe această concepţie in ce pri­veşte echilibrul de schimburi se pot trata noui convenţii comerciale, fie acestea Încadrate în sistemul clea­­ringului. Dar a admite clearingul ca simple operaţii de debit şi credit ce se ba­lansează între ele, înseamnă a per­petua greşelile de până acum. H.

Next