România, iulie 1938 (Anul 1, nr. 30-44)

1938-07-01 / nr. 30

ANUL I No. 30 ŞCOLI FÂRÂ NUME Aşa­dar, şcolile primare nu vor mai purta nume de simandi­coase personagii recrutate din repertoriul lui Caragiale, ci numai sobre numere de matricolă. Hotărîrea ministrului de Educaţie Naţională, însuşită de Con­siliul de Miniştri, pune capăt unei neobrăzări care demult ofensa bunul smiţ. Micii satrapi ai politicei locale, găsind că poza şi nu­­mele de pe afiptele electorale poartă un destin efemer, au dat un mai vârtos asalt imortalităţii. Cum nu-i costa nimic, îşi gravau nu­mele şi pronumele pe frontispiciul unei şcoli din fieful electoral. Reclama e sufletul comerţului. Numele încerca astfel să se stre­coare in domeniul posterităţii, la care aspiră chiar cel mai netreb­nic vierme omenesc. In orice caz, până la posteritate, operaţia ar­­punea din vreme o garanţie de popularitate electorală, căci numele se întipărea in mintea fragedă a copiilor — alegătorii de mâine, poate partizanii de mâine. După acest sistem, când se dlădea o şcoală nouă ori se renova una veche, numirile de Voevozi şi de ctitori, dispăreau escamotate. Rasareau pe firma proaspăt spoită proaspete celebrităţi locale din partid, apoi un şef-doi de la centru; în sfârşit, dacă mai rămânea loc, un fost şef defunct, chiar de n’a avut de-a face niciodată cu invaţamantul şi va fi tras cu frenezie la fir, ucenicind din funie pe toloaca, intre alte haimanale, predestinată carieră a înhăitărilor electorale. Astfel, ţara posedă în momentul de faţă un adevărat inventa­rul al României politice, înregistrat pe ziduri de şcoli. Se poate urmări ca pe­ o fidelă diagramă, anume ce partid se afla la putere în anul cutare sau cutare, după numele şefilor mai mari ori mai mici şi-au dat onomastica şcolilor inaugurate în acel an, cu nelipsitele sfeştanii smerite, toasturi şi declaraţii de-o rară modestie, bine­înţeles. In cugetul copiilor, se zămislea credinţa năs­­batioasa ca d. Sache Ionescu prefectul ori d. Lică Popescu prema­­rele, sunt mari personagii şi că merită recunoştinţa veacurilor, de vreme ce au „şcoala lor”. Pe când un Asachi şi un Vasile Alecsandri, un Ion Neculce şi un Vasile Conta, coborau din prestigiu, deoarece numele lor se volatiliza cu ocazia unei reparaţii, ca să facă loc glo­riilor mai proaspete şi active. Poate că din acest punct de vedere, decizia ar avea nevoie de un adaos sau de o lămurire. Spre satisfacţia generală, vor fi şterse numele scoase din re­gistrul cluburilor de partid şi cocoţate unde nu-şi merită locul. Dar de ce, fără excepţie, pe frontispiciul răzăluit, să figureze numai un număr inert şi rece, când şcoala datoreşte o pioasă amintire atâ­tor mari înaintaşi, mari cărturari, mari scriitori, poeţi, dascăli, oameni odihniţi demult întru Domnul, supravieţuind însă în Pan­teonul românesc? ... ........... . . Vremea a cernut orice îndoială asupra nemuririi lor. Sunt pre­zenţi în antologii, în dicţionare, au luat chipuri de bronz şi de mar­moră, sunt ctitorii spiritualităţii noastre. Alături cu Voevozii de ieri şi de azi, au drept la un cult pregătit, întreţinut, exaltat de pe băn­cile şcolii. Un număr e o abstracţie. Nu va da niciodată unei gene­raţii de elevi, acea mândră emoţie pe care o simt foştii colegi de la o şcoală legată de­ un nume glorios, când se regăsesc: „Am învăţat şi eu la Lazăr ori la Miron Costin... Et in Arcadia ego!„” Hotărîrea supusă Consiliului de Miniştri face excepţie numai pentru ctitorii materiali, care au înălţat pe cheltuiala lor o şcoală. Sunt însă ctitorii de-o altă esenţă, măcar tot atât de vrednice de recunoştinţa noastră, ca fapta celui ce a plătit cu bani cărămidă şi piatră şi tencuială şi moloz, să le facă danie culturală. Destul că deşertăciunea politicianismului, în trei sferturi de veac, a isgonit în mahălăli cu gunoaie şi maidane periferice, nu­mele lui Cantem­ir, Alecsandri, Eminescu, Vlăhuţă, pentru a boteza bulevardele şi pieţele centrale după starea civilă a partidelor. Destul că bibliotecile publice (aşa, puţine câte sunt) poartă nu­mele foştilor miniştri de partid, ce n’au contribuit la fiinţa lor, decât cu un discurs de inaugurare. Destul că parcurile, grădinile, locurile de odihnă şi de visare, au fost confiscate tot pe comptul vanităţii politicastre şi botezate ca atare, în loc să fie consacrate celor ce într’adevăr au preţuit singurătatea prielnică visărilor şi creaţiei. Destule sunt toate. Rămână-le măcar şcolilor putinţa de a cinsti memoria celor prin care aspirăm Şi noi, ca popor, la un dram de universalitate, dincolo de hotare şi de timpuri, dincolo de băgăreţele celebrităţi de-o zi, de-un ceas, de-un discurs. CEZAR PETRESCU VIAŢA IN AER LIBER Grup de tinere făcând exerciţii cu arcul O invenţie senzaţională Din Budapesta se anunţă că d. István Tamás, un tânăr autor maghiar şi dr. Joseph Gyöky, inginer chimist, au inventat o ţi­gară fără hârtie. Hârtia a fost înlocuită cu un preparat de tutun inalterabil şi transparent. Inventatorii au primit oferta unei mari firme americane pentru patentul acestei invenții. Invenția a fost vândută pentru o sută de milioane de dolari. VINERI 1 IULIE 1938 Un eveniment urbanistic Eri s’a deschis la Bucureşti, congresul internaţional al oraşelor A seară la ministerul de interne, reprezntanţii a 15 ţări s’au reunit în congresul interna­ţional al oraşelor, pentru a lua în discuţiune o seamă de probleme de care se leagă întreaga desvoltare ac­tuală a metropolelor din toate păr­ţile lumii. Publică în altă parte a ziarului şedinţa de deschidere şi cuvântările ce s’au rostit, precum şi binevoitoa­rele explicaţiuni pe care d. Montagu Harris, preşedintele „Uniunii Inter­naţionale a Oraşelor“ le-a dat pen­tru cititorii „României”, unui re­dactor al nostru. Importanţa acestui deosebit eve­niment urbanistic nu trebue să sca­pe nimănui. Ea se cuvine cu atât mai mult su­bliniată, cu cât reuniunea interna­ţională de la­­Bucureşti are pentru noi o dublă semnificaţie: aceea a substanţei desbaterilor in sine, care ne sunt de un preţ cu totul rar ■ şi aceea a legitimei mândrii de a fi fost desemnaţi drept gazde. C­redem însă că decât să ocolim cu zadarnice strategii, adevă­rul, e mai bine şi mai folosi­tor, — cel puţin în ce priveşte vii­torul — să-i spunem pe nume şi din capul locului, în administraţia ora­şelor româneşti (un întreg trecut ne stă tristă mărturie!) cei mai des chemaţi la conducere, nu s’au prea întâmplat să fie şi cei mai — cu îndreptăţire — aleşi! „Urbaniştii“ noştri îi putem nu­măra pe degetele de la o singură mână. Iar technicienii şi cărturarii, cum am­ mai arătat şi in alte rânduri au fost ţinuţi departe de trebile „ad­ministraţiilor locale“ fie din însăşi vina rezervei lor, fie din pricina in­vaziei acaparatoare a elementelor de cea mai simplă esenţă electorală. n aceste condiţii care aparţin Vechei organizări — veţi recu­noaşte desigur că vă am supus mai degrabă o fugitivă schiţă, de­cât o fidelă oglindă a realităţii, de vreme ce aceasta din urmă se situ­ează încă mai jos — un congres urbanistic internaţional la Bucu­reşti îşi are totuşi un rost înalt şi plin de învăţăminte, de sugestii, de nădejdi. Ceasul pe care-l trăim astăzi este istoric şi el a bătut înviorător, oda­tă cu inima ţării trezită la o viaţă nouă. Putem aşadar — în clipele de fa­ţă care sunt ale atâtor puternice şi radicale prefaceri — să nu mai cu­noaştem neapărat şi paralizatoare : teama timiditatea, îndoelile scunde. Putem vorbi şi putem arăta şi al­tora în adevăr, „lumina nouă sub care satul român se înfăţişează în concertul european”. D­elegaţii celor 15 ţâri partici­pante la reuniunile şi confe­rinţa internaţională a oraşe­lor, ale căror lucrări încep azi în Capitala României, nu vom uita că ne-au stimulat prin prezenţa lor şi nu îndeajuns vom sublinia cât de mult prezenţa asta ne este o cinste. Dela specialişti ai dreptului pu­blic, dela reprezentanţi atât de au­torizaţi ai ştiinţei administrative, delà figuri întru totul proeminente de doctrinari, de îndrumători ai mişcării urbanistice de peste grani­ţă şi deopotrivă conducători ai ma­­relor metropole streine, această fericită ocazie ne va furniza utile şi trainice învăţăminte în legătură cu progresul oraşelor româneşti. Trebueşte însă în egală măsură să accentuăm că momentul ales, al întâlnirii lor la noi şi cu noi, este cel mai prielnic, nouile noastre aşe­zări administrtive asigurând pe de o parte o reală renaştere a vieţii de stat, iar pe de altă parte prezen­tând congresiştilor un material ex­trem de interesant pentru însăşi preocupările lor. S­e stabileşte, în orice caz, ast­fel, un contact fertil atât în ce priveşte o bună şi serioasă cunoaştere a modului cum sunt as­tăzi organizate trebile noastre din­lăuntru, cât şi in ce priveşte exem­plele menite a­u urmate, din tot ce înseamnă noutate armonioasă şi metodică propăşire, în ţările mai înaintate decât noi. Iată de ce fără îndoială, confe­rinţa internaţională a oraşelor — pe care o adăposteşte acum târgul, rămas în legendă, al lui Bucur cio­banul — este nu numai un mare e­­veniment urbanistic, dar şi un deo­sebitor indiciu al acestor vremuri de străduitoare şi fermă trecere româ­nească în rândul marilor civilizaţii. C. T. 1 DESVOLTAREA MARINEI SENSUL CREERII UNEI ŞCOLI PENTRU OFIŢERII DE MARINĂ Ziua de ieri ne-a adus o ştire aş­teptată, de mult, de toată lumea: hotărîrea ministerului aerului şi marinei de a înfiinţa o şcoală­ pre­gătitoare de ofiţeri de marină co­mercială. E un vechiu desiderat a­­ceas­tă şcoală, un desiderat a cărui realizare înseamnă deschiderea unei largi perspective marinei noastre. Până acum eram avizaţi la pro­ducţia ce ne-o putea oferi cursurile şcolilor din străinătate urmate de cei ce voiau să se dedice acestei ca­riere. Sacrificiile financiare ce tre­buiau să facă aceştia erau însă, a­­şa de mari, încât prea puţini din cei ce simţeau în ei chemarea mării puteau să le facă. Şi ca să se umple golurile create în marina comercia­lă trebuia să se avizeze la serviciile ofiţerilor din marina de răsboiu. A­­ceasta, în ce priveşte marina co­mercială a statului. Că dacă ar fi să vorbim de cea particulară aspec­tul ce-i oferă ochilor o vizită pe co­verta unui vas, ar fi suficientă să ne dăm seama că suntem în infe­rioritate.­­ Pluteam un anormal. In loc ca ma­rina comercială să ofere celei mili­tare — aşa cum şcolile de ofiţeri de rezervă oferă armatei active când e căzut — elementele necesare unei mobilizări, marina militară era a­­ceea, care trebuia să se degarniseze pentru a umple golurile celei din­tâi. Acestei situaţii i se pune astăzi capăt. Este o nouă realizare, în care ve­dem augusta iniţiativă a M. S. Re­gelui. O realizare anunţată, anul trecut, de ziua marinei şi care, în afară de importanţa de mai sus pentru apărarea naţională, va avea o influenţă definitivă asupra desvol­­tării noastre economice pe mare. Alăturată această măsură, comen­zilor de vase comerciale, lucrărilor ce se fac în porturi pentru adapta­rea lor la un trafic de mare tonaj, toate converg in a spune că ne a­­flăm­ în faţa inaugurării unei poli­tici pe mare, pe care vasele ce plu­tesc nu poartă numai pavilionul na­ţional ci creiază şi noul condiţiuni de desvoltare economică. 26.000 kilometri Sărmanele bas­me ale copilăriei, cu jalnica lor imaginaţie ! Era vorba pe­­atunci de-un oa­recare covor vră­jit, ce te putea duce peste munţi şi oceane într’o clipită. Era vorba despre un cal năsdrăvan, ca­­re-l întreba pe Făt-Frumos, de vrea să-l ducă un sbor, iute ca vân­tul sau iute ca gândul? Ascultam, dar nu credeam. Cam după câţiva ani, când am trecut de la povestea auzită la poves­tea scrisă, nu credeam nici în fantasticele ro­mane ştiinţifice ale lui Jules Verne. El poate cre­dea. Inginerii au crezut. Căci iată, în fiecare zi mi­racole se petrec sub ochii noştri, fără să ne emo­­ţioneze, măcar cât era emoţio­nat Farisul când Gambetta s’a ur­cat in nacela u­­nui balon, ple­când în aventu­ra cea mare pe care avea s’o ex­ploateze până la sfârştul vieţii ca un teribil act de eroism. Hidroavionul britanic „Impe­rial Circe", a inaugurat acum trei zile cea mai lungă linie ae­riană din lume. Distanţa Sou­thampton - Syd­ney, adică 26.000 kilometri. S’a mirat cineva ? . S’a emoţionat ci­neva? Banalita­tea cea mai cu­rentă. In schimb, am auzit ori pe stra­dă, altă mirare. Un copil între­bând: — Tăticule, oare calul nu se plictiseşte mer­gând la pas? Calul cu pri­cina, în piele şi oase, era neno­rocitul, numai de-un cal pu­tere! Preşedintele ! D. G. Montagu Harris (Anglia) Uniunii Internationale a Orașelor | vorbeste cititorilor ziarului nostru (Interviewul In pag. 16] Direcţia şi Redacţia: Str. Regală No. 1 Telefoane : Direcţia : 55785 Redacţia : 65776 н 55777 ■ 55788 Administraţia: 55761 Str. Academiei 37 Pag.8 Congresul Uniunii oraşelor Localul pavoazat al Ministerului de Interne, unde se ţin desbaterile congresului Uniunii Oraşelor In zona înarmării Planul de motorizare al armatei, ca şi îmbunătăţi­rea drumurilor, atrage după sine necesitatea înmulţirii automobilelor. Le-am considerat întotdeauna un lux, am bârfit pe americanii care au un automobil la 4 persoane, am folosit toate mijloacele pentru a avea cât mai puţine: taxe vamale excepţional de mari, benzină foarte scumpă, impozitele crescute din an în an. Un singur lucru merită o atenţie deosebită: înre­gistrarea automobilelor la controlul militar. La vre­muri de nevoe, armata le poate rechiziţiona şi folosi după cerinţele ei. Aici însă ne izbim de marele ne­ajuns: sunt prea puţine. 33.000 de automobile în toată ţara, când noi credem, după numărul de circulaţie al celora de pe piaţă că numai în Bucureşti sunt aproape 20.000, iată într’adevăr o cifră mult prea mică decât ne aşteptam. Multiplicaţi această cifră cu 6 mii, şi veţi vedea că impozitele încasate nu se ridică la mai mult de 200 milioane. Comparativ cu alte ţări automobilele româneşti, dacă nu sunt de calitate inferioară, sunt în schimb foarte puţine. Elveţia, Belgia, Cehoslovacia au mult mai multe decât noi proporţional cu numărul populaţiei. In politica importului de automobile s’a plecat de la constatarea greşită că se face un lux, devenind tri­butari străinătăţii cu sume foarte mari. Realitatea este alta: deşi condiţiunile de viaţă s’au schimbat, noi am rămas robiţi de carul cu boi, preferăm tracţiunea animală, nu cunoaştem variata utilitate a unui au­tomobil, şi cei care avem drumuri lungi şi multe de făcut ne facem iluzia că cheltuim mai puţin cu tram­­vaele, trăsurile şi automobilele de piaţă sau autobu­zele. Un automobil nu este scump şi nici măcar un lux, pentru că el devine scump de îndată ce a trecut graniţa. Taxele vamale îl scumpesc. Devine şi mai scump, în măsura în care circulă şi consumă benzină, şi aceasta nu din pricina motorului, ci a statului. Taxele pe benzină îi ridică preţul de 5 ori mai mult.. Politica aceasta este total greşită. Ea nu ar avea decât o singură raţiune: aceia a existenţii unei in­dustrii autohtone de automobile. Aceasta nu există. Deci, până la înfiinţarea ei, şi mult timp după aceia, rămânem clienţii străinătăţii. Punând taxe vamale mari, statul pierde îndoit sau întreit. Pierde mai întâi la consumarea benzinei care este proporţională cu nu­mărul vehiculelor; pierde în al doilea rând la înca­sarea impozitelor de circulaţie: automobile puţine, im­pozite puţine; Pierde în al treilea rând din punctul de vedere militar, economic şi administrativ înlăturând cel mai eficace mijloc de transport. Ne întrebăm: consumaţia şampaniei, a mătăsuri­­lor, a romanelor franţuzeşti când avem o literatură românească, nu este un lux, o risipă zadarnică? De ce dar taxe vamale exagerate la automobile, şi atâtea piedici şi formalităţi la import, când foloasele lor sunt atât de mari, întrebarea aceasta nu poate rămâne multă vreme fără răspuns. Nicolae Roşu Serbarea de la Școala Militară de Infanterie: Asistenta în frunte -­nerul St. Iene­scu, șefia Siarelui Stat Mÿo*

Next