România, iulie 1938 (Anul 1, nr. 30-44)
1938-07-01 / nr. 30
■ CÂMCÂT ШМ afeăîoruî Met Ы M13 felul său de a fi ЙИ1Ю—МШ —— Mi-a plăcut mtotdeauna să fut la curent. Cu un aparat de raze X, adaptat la cap, am inventat vânătoarea sub pământ sau cum îi spun eu: vânătoarea „in obscuris“. Cred că se apropie timpul când voi vâna și prin alte planete. Aristizza Romanescu Nepăsătorii de trecut, nu pot trece în rândurile fiilor unui viitor fericit. Ei nu reprezintă nicio garanţie pentru siguranţa armonios alcătuită şi pentru idealurile ei, iar viitorul nu poate fi clădit pe temelii pe care le lăsăm să se surpe, încercăm un neobişnuit sentiment câtă inoratituă vfâCSl Pe ventru Uitare, domină, clasa, "intelectualităţii noastre. Din nimic, rezultă nimic; or, la noi s’a înrădăcinat nenorocita deprindere, de a proceda aşa, încât şi din cele ce avem şi care ne fac tezaurul, să rămână tot cenuşă... La 18 Iunie 1918, a murit, la Iaşi, ţinând încă dârz, pe umeri, hlamida de purpură şi aur a Thaliei, purtătoarea unui nume pe atunci iubit unanim: Aristizza Romanescu. Murea după 30 de ani de oficiere cotidiană în imensul templu al teatrului, al cărui altar îl onorase cum nu reuşise încă nicio actriţă. Unde au fost, la 18 crt., „oamenii de teatru”, actorii, instituţiile şi asociaţiile teatrale, criticii teatrali? Glasul aceleia care nu a fost numai reprezentanta unui nume, ci a unei epoci, nu a putut străbate, probabil, din mormânt, şi pentru auzul „continuatorilor”... Aruncăm neglijenţa în sarcina multiplelor preocupări pentru elevarea artei scenice autohtone, şi punem punct. Dar menţinem cele susţinute în introducerea prezentei note. Aristizza Romanescu s’a născut la 24 Dec. 1854, la Craiova, fiică a lui D. Demetriad şi a Polinei Stavrescu, actori înzestraţi, prin care destinul hotărăşte ca teatrul să fie sufletul şi viaţa ei. A debutat la 16 ani, alături de mătuşa sa, marea cântăreaţă Elena Teodorini. In 1881, regina Elisabeta o trimite la Paris, unde studiază cu Delaunay Got. Reîntorcăndu-se, joacă alături de Grigore Manolescu în: Don Carlos şi Macbeth. In 1892, pleacă cu Manolescu la Viena, unde obţin succese răsunătoare. Romaneasca a interpretat 600 de roluri, isbutind să împământenească figurile marelui teatru clasic în conştiinţa publicului şi dând imbold generaţiilor ce i-au urmat, să slujească adevăratei arte. In îndrumarea tinerelor elemente, punea aceiaşi pasiune neegalată, pusă şi în creaţiile ce au purtat-o pe culmi nebătute. Din chiar mărturiile sale deducem aceasta. In volumul de amintiri scris către sfârşitul vieţii găsim următorul comentar: „Să nu se creadă totuşi că succesul repurtat în „Fântâna” şi în cele următoare m’au făcut „să mă cred”. De câte ori s’a reluat piesa şi am reapărut în Geta m’am silit să fiu şi mai bine, căutând noui nuanţe, noui accente, noui atitudini, cât mai apropiate de perfecţie. Şi când mă uit la tineri, totdeauna mulţumiţi de ei înşişi, îmi zic: — Slavă ţie, Doamne, că am trait în alte vremuri!... Şi nici măcar tinerii de atunci, dintre care unii i-a au fost discipoli, şi care urmăresc încă să-şi egaleze, măcar, dacă nu să-şi întreacă precursorii nu şi-au amintit, la două decenii !oartea ei, ca a existat e^&lmetru Pan I Fără zâmbet Ironic pe buze, cu calmul ce-l caracterizează, d. Dem. Theodorescu, romancier şi temut cronicar dramatic, anunţă că va scrie o „Istorie a literaturii române”. Şi pe acelaş ton, ne mai asigură că lucrarea nu va fi lipsită de obiectivitate şi pricepere. Imixtiunea aceasta ar putea să supere pe criticii de profesie, care-şi văd domeniul încălcat. Până acum numai criticii făceau romane; iată că au început şi romancierii să facă critică. Şi s’ar putea să avem surprize tot atât de mari şi în al doilea caz, cum am avut şi în primul... ntr’o zi pictorul decorator Traian C., care ceruse cândva să se instaleze un post de pompieri lângă atelierul său de la Operă, în momentul când supraveghea aranjarea superbelor sale pânze, arătă operele sale unui caporal de pompieri, silindu-se să-l facă a înțelege importanța lor artistică. — Ce nenorocire ar fi, dacă ar lua astea foc într’o zi! ii zise el. — Ah, da, domnule, răspunse caporalul, cu convingere — căci pictura în ulei scoate un fum foarte urât... Eu ştiu, căci eram de faţă când a ars o expoziţie anul trecut. E cunoscut dregător, fost în nenumărate rânduri ministru, şi care trece drept unul dintre cei mai bogaţi oameni din România, plecă odată într’o staţiune balneară. Hotelierul îi oferi,, fireşte, cel mai luxos apartament, însă pe un preţ exorbitant. Excelenţa sa căzu pe gânduri şi nu răspunse nimic. — Domnul Ministru găseşte preţul prea ridicat, desigur? spuse hotelierul. — Nu, făcu grav demnitarul, mă întreb numai dacă voiu mai veni aici și la anul, căci în acest caz ar fi mai bine să cumpăr hotelul. Un prieten îl chemă odată pe scriitorul Al. O. T. să-i arate casa pe care o cumpărase. Al. O. T. a început să râdă, văzând un bazin mare cât un lighian. Proprietarul, simţindu-se ridicol, îi preveni: — Vezi cât e de mic bazinul? Ei bine, totuşi un om s’a înecat în el. La care mucalitul făurar al „Hronicului măscăriciului Vălătuc” răspunse: — Vai, dragă, a vrut să-ţi facă ţie plăcere! U Pomenirea lui G. Bogdan - Duică La Braşov se va oficia un parastas pentru pomenirea lui G. Bogdan-Duică. Lumea intelectuală şi-a adus aminte de unul dintre cei mai străluciţi cărturari ai generaţiei unirii, gestul fiind fericit inspirat într-o vreme când se tinde la reabilitarea cărţii şi a spiritului. Se cuvenea acest omagiu lui Bogdan-Duică fiindcă atât contemporanii, cât şi generaţiile viitoare, datoresc o cuviincioasă închinare eruditului dascăl şi academician al Universităţii din capitala Ardealului. In istoria culturală a provinciei de peste munţi, Bogdan Duică nu înseamnă numai un nume, ci o luptă epocală în conturarea spiritualităţii româneşti. La vârsta de 14 ani, când el urca zilnic scările de lemn ale liceului Şaguna din Braşov, tocmai sfârşea lupta dintre latinismul intransigent al Blajului şi junimismul ieşan, cuceritor prin adeziunea tineretului. Atmosfera şi preocupările din această vreme se resimt în toată activitatea şi direcţia gândirii viitoare a lui Bogdan Duică, iar caracteristica formaţiunii sale intelectuale a fost un robust spirit critic. Profesorul de la Cluj a rămas toată viaţa cel mai îndrăsneţ cercetător şi cea maiprivitenă jittieligfiPia, atât în analiza istoriografiei, cât şi în domeniul literaturii. Sl'ia.răsturnat multe le, roilleniiiliegtitivm limite deputii şi ,,a pus în cadrul lor just multe întâmplări nelămurite. Dintr’un material fragmentar de notiţe de prin ziare, adunate cu o pasiune impresionantă a refăcut portretul lui Simion Bărnuţiu şi epoca dela 1848. Un alt istoric deţinând un material atât de vast, ar fi scris câteva volume şi ar fi concurat la gloria de a fi prezentat în sbuciumul ei cea mai importantă epocă de la revoluţia lui Horia până în 1918. Insă, Bogdan Duică a scris un singur volum, condensând în el mii de amănunte şi toată încordarea Ardealului românesc, numai cu grija de a pune la îndemâna cronicarilor de mâine cele mai preţioase isvoare de documentare asupra oamenilor şi faptelor. Aceiaşi erudiţie se desprinde din monografa despre primul ţărănist român, Ion Ionescu de la Brad. In această lucrare, ca şi în prefaţa „Statului Viitor” de Menger, cultura lui de specialitate se amplifică cu sociologia şi filozofia, stăpânite în toată universalitatea lor şi folosite ca metodă de interpretare a fenomenelor româneşti cu o disciplină aproape fără egalitate. Apoi, cine n’a citit monografia asupra lui Gheorghe Lazăr, nu va fi în stare să aprecieze integral autenticitatea cărturărească a lui Bogdan Duică şi puterile sale creatoare în domeniul literaturii istorice. E prea puţin spus că din pana profesorului de la Cluj avem cea mai bună lucrare despre Gheorghe Lazăr. Pe lângă portretul apostolului, pribeag în cuprinsul ţării ca să răspândească filozofia kantiană, cititorii au la îndemână întreg cadrul de viaţă din care a ieşit profilul sufletesc al mucenicului de la Avrig. Toate lucrările, ca şi cronicile sale din reviste, poartă pecetea savantului, a omului de ştiinţă pură, pe care nu-l interesează decât adevărul aşternut pe hârtie cu proba evidenţelor şi a obiectivităţii. Om pasionat in viaţa de toate zilele, Bogdan Duică ştia totuşi să fie cel mai imparţial comentator în activitatea academică. I s’a imputat adeseori că este pătimaş. Realitatea este însă alta şi anume, că mulţi oameni nu puteau suporta spiritul critic al lui Bogdan Duică. Căci el nu era istoricul dispus să admită a priori teorii şi scheme, ci mergând la sursa iniţială a adevărurilor răscolea fără odihnă toate datele problemelor şi diseca fiecare amănunt în raport cu realitatea. Trebuia să-l cunoşti de aproape fiindcă altfel ti se părea un om ciudat, un volterian, gata în orice clipă să-şi şarjeze semenii. In fond, sub aparenţa unei agresivităţi a spiritului, se ascundea o inimă de aur. Ochii academicianului se umezeau adeseori în faţaunei nedreptăţi, sau a unei suferinţe.N’a fost om şi mai ales, tânăr, care să fi apelat la punga şi sfatul lui Bogdan Duică şi să fi fost refuzat. Erudiţia ‘jjrésf f^iii '^fiinţifie s’au desveltat pe un fond poetic. Iată de pildă, d. Sextil Puşcariu ne destăinuieşte că savantul dela Cluj a făcut în tinereţe şi versuri: S’a dus mândra din fereastră... Şi duioasa mea privire In zadar îi caută chipul Să-i cerşească o zâmbire... S’a dus mândra din fereastră... Cine ştie unde este!... La fereastra fără suflet Ce mai stai să ceri vreo veste? II găsim deci ridicat simultan. Pe mai multe culmi ale creaţiei. A fost unul din dascălii cei mai fecunzi, deoarece avea oroare de flecării, consumându-şi viaţa printre rafturile cu biblioteci şi arhive. Intelectualitatea Ardealului ar trebui să-i evoce memoria cât mai des, căci de la Bogdan Duică ea a putut învăţa preţuirea valorilor morale şi discernământul de a nu crede în lucruri fictive. A fost dascălul căruia îi datorăm veşnică recunoştinţă, pentru că ne-a învăţat să credem într-o singură dogmă intangibilă şi anume, în cercetarea ştiinţifică şi dinamizarea spirituală. Matei Vancea A apărut: Limba şi literatura română la Sibiu - de : Pimen Constantinescu. Editura „Sibiul". Sibiu. Hanul Roşu de V. Beneş. Editura Miron Neagu, Sighişoara. Comedia fantasmelor de Dan Botta Editura Miron Neagu, Sighişoara. Cascadele Luminii, poeme, ediţia II, de Vintilă V. Paraschivescu. Delà Chateubriand Ia Mallarmée de Perpessicius. Edit. Fundațiilor Regale Carol II. ROMANIA Lecturile Blegilor ÎMPĂRATUL ROMAN TACIT (200 —275) ţinea în mare stimă operele lui Tacit, mândrindu-se foarte că era coborâtor din acesta. Proslăvi memoria marelui istoric, poruncind să i se plaseze statuia în bibliotecile publice,şi să i se alcătuiască în sarcina fiscului, zece noui copii ale cărţilor sale. Din nenorocire, domnia acestui împărat, fu foarte scurtă, şase luni numai, încât ordinele sale n’au mai aflat înfăptuire şi păstrarea operelor lui Tacit rămânând neîntreagă. ÎMPĂRATUL ROMAN IULIAN numit Apostatul (331—305) era entuziasmat de Homer şi de „divinul” Platon. THEODORIC I. (451) Regele vizigoţilor din Spania, avea o mare înclinare pentru scrisul lui Virgilul. CAROL CEL MARE (742—814) preţuia foarte „Le Cité de Dieu” „Cetatea Domnului” a sfântului Augustin. Vorbind de gustul lui Carol cel Mare pentru literatură, Gabriel Nandé în a sa „Addition a l’histoire de Louis XI“, spune: „Homerul său era cartea Sfântului Augustin. „Le Cité de Dieu” care îi plăcea să i se citească în timpul mesei, şi să i se aşeze la căpătâi când se culca. ALFRED CEL MARE, regele Angliei (849—900) nutrea o deosebită stimă,fabulelor lui Esop, pe care Ie traduse în versuri saxone. LUDOVIC IX, rege al Franţei (1215—1270) făcea lectura sa zilnică din Psalmii lui David. ALEXANDRU CEL MARE (356—. 323 a. Christ) avea un cult pentru Homer în aşa măsură, încât, purta Iliada veşnic cu el. Când mergea să se culce, o punea sub căpătâi împreună cu spada. După înfrângerea lui Darius, fu găsită printre prăzile luate de la acest prinț, o casetă de mare valoare. Fiindu-i adusă, Alexandru, închise Iliada în ea, zicând: E firesc ca cea mai strălucită operă a spiritului omenesc să fie închisă în cea mai prețioasă casetă, din lume. EMOŢII ESTETICE j ziicîie acestea s*aT: âStcutati ’ fciL frigurate rezultatul matchului dintre Joe Louis şi Max Schmelling, cari îşi disputau titlul de campion mondial al boxului. Pentru această manifes-t tare sportivă, 80.000 de spectatori din toate colţurile lumii au alergat în arena de la New York şi Mike Jacobs, promotorul acestui spectacol, a realizat formidabila sumă de 1 milion dolari, adică 200 de milioane lei! Victoria, după cum se ştie, a fost de partea Negrului din Alabama care a învins prin knock-out tehnic pe adversarul său european, înainte ca gongul să fi anunţat sfârşitul primului round. America a rasunat der urale şi de strigăte de triumf, iar Germania a pus doliu pe sufletele tuturor cetăţenilor ei — după cum s’au exprimat ziarele de pretutindeni. întâmplarea a făcut ca în vreme ce aceste importante evenimente ale lumii aveau loc, eu să fiu cufundată în lectura unei cărţi deosebit de interesante, făcând parte dintr’o colecţie „La connaissance de soi”, dirijată de Jacques de Lacretelle de la Academia franceză. Cartea poartă titlul: „Journal de ma vie musicale” şi e iscălită de Rimsky Korsacov. Nu ştiu cum, dar urletele care au detunat lumea şi care au ajuns şi până în casă la mine, m’au cam tulburat din lectura mea. Nu spun, Doamne fereşte, că alegerea campionului mondial de box nu e un eveniment extraordinar, şi nici n’aşi îndrăzni să susţin că boxul nu e o manifestare sportivă dintre cele mai înalte — dar nu degeaba a fost numit „arta nobilă”—; deasemenea formidabila „dreaptă” a lui Schmelling, precum şi extraordinara „stângă” a „Mitralierului din Detroit” îmi inspiră cel mai adânc respect; totuşi contrastul dintre cele două manifestări, una sportivă şi alta pur intelectuală era prea mare ca să nu mă contrarieze puţin şi să nu deie loc la tot felul de reflexii. Cetind cartea marelui compozitor rus, mă gândeam aşa că bieţii artişti, fie ei literaţi, muzicanţi, pictori ori sculptori, n’au prea beneficiat decât arareori de urale şi nici nu s’au îmbogăţit de pe urma manifestărilor artistice. Şi iarăşi mă mai gândeam la ce apostolat dezinteresat se supun producătorii de artă şi ce viaţă de muncă intensă depun, viaţă care de cele mai multe ori se sfârşeşte în sărăcie, boală, mizerie morală. Şi parcă, cele 200 de milioane vărsate în arena de la New-York mi se păreau rău întrebuinţate. Şi mai cu seamă aplauzele, uralele şi interesul întregei lumi mă dureau. Insă, n’am dreptate, deoarece arta îşi are răsplata în ea însăşi şi artistul nu trebuie să aştepte avantaje materiale. Banii şi onorurile sunt pentru cei care sunt săraci sufleteşte, pentru cei găunoşi ce trebuie să-şi umple scorbura uscăciunii iar cu lucruri deşarte. Artistul e dator să muncească, să producă până la secătuirea forţelor lui şi pe aripă să fie aruncat deoparte, ca un obiect scos la rebut. E drept, că Posteritatea, ce umblă prin gunoaiele trecutului, ridică multe zdrenţe şi hârburi şi le sfinţeşte în templele culturii, dar asta nu-l mai interesează, pe artist, el e de mult oale şi ulcele. Rimsky Korsacov, în jurnalul iu, scris cât se poate de concis şi obiectiv, face fără să vrea romanul sihăstriei intelectuale a unui compozitor, descriind aventurile, dramele, suferinţele, bucuriile şi fericirile unei chemări artistice ce te poartă printr-o lume deosebită de a celorlalţi umili muritori. Departe de a-şi face o biografie în care să-şi istorisească viaţa lui de om şi de cetăţean al Rusiei de dinainte de transformări, el nu urmăreşte decât procesul creaţiei şi evoluţia dispoziţiei lui de a compune muzică, explicând în acelaşi timp toate condiţiile de mediu ce au influenţat şi au conlucrat la desăvârşirea operei lui. Astfel că, jurnalul său expune în acelaşi timp şi zămislirea operei sale artistice, pas cu pas, şi învie şi celelalte spirite creatoare din jurul său cu care a venit în contact. Cartea lui Rimsky Korsakov, în lumina asta, capătă valoarea unei fresce fidele şi amănunţite a vieţii arti-muzicale dintre anii 1844 — naşterii autorului — şi 1906, an:;'; Ih care s’a oprit jurnalul, cu doi ani înainte de moartea marelui compozitor. Treb»e să subliniez încă odată, că agggt jurnal, l-ащ gtttga. щщ gi, stsţdiiţ» e scris aproape ştiinţificeşte, concis, rece, obiectiv, fără digresiuni in viaţa măruntă de familie, relatând numai unele evenimente ce pot explica ori influenţa activitatea muzicală a compozitorului. Iar rândurile ce vorbesc despre confraţii şi tovarăşii săi nu insistă absolut deloc în descrierea oamenilor şi a caracterelor, ocupându-se în mod exclusiv de personalitatea lor artistică şi de aportul lor cultural. Boris de Schloezer, care prefaţează volumul, remarcă cu dreptate, că figurile compozitorilor contimporani autorului nu trăiesc şi nu sunt sugestive; de asemenea că Rimsky tratează pe amicii lui cu o răceală şi o indiferenţă uimitoare. Obiectivitatea aceasta rigidă, însă, autorul jurnalului şi-a impus-o, pentru că, după cum am spus, nu-i interesează deloc oamenii, ci numai personalităţile artistice şi lumea lor abstractă şi izolată. Cunoaşterea de sine, cunoaşterea creatorilor de valoare a fost totdeauna preocuparea criticilor şi a cărturarilor. Numeroasele biografii au ■^■ercat să învie şi să lămurească persinalităţile marcante. Scrisorile, amintirile, documentele rămase au fost cercetate, interpretate, alcătuite in studii. S’au scris şi se scriu şi romane, biografii romanţate, căutând să definească oameni şi epoci. Şi totdeauna aceste încercări au fost cu aghitaţi de ШбкВЯШьт l caută mai ales în ele anecdote şi fapte mărunte din viaţa intimă a unui om mare. Cu nimic însă nu se poate compara un jurnal obiectiv şi conştiincios al unui creator, ce se spovedeşte ca unui duhovnic, fără falsă modestie şi fără părtinire. Din acest punct de vedere, cartea lui Rimsky-Korsakov e un document de mare valoare, făcând cât toate studiile, biografiile şi romanele ce s’ar fi scris asupra acelei epoci de înflorire a artei ruse. Dar, ceiace mi-a făcut o imensă plăcere şi tocmai ceiace vroiam să vă spun, e atmosfera ce se degajă din acest jurnal. E vorba numai de preocupări estetice, dezinteresate, de o muncă încordată pentru desăvârşirea darului creator, de temeri şi griji pentru copiii spirituali care cer lumina editurii, de plăcerile pure şi suave ale reuniunilor dintre artişti, în care lumea meschină şi preocupările materiale n’au ce căuta, de fericirea unei creaţii reuşite, de găsirea unei comori de melodii populare, de visuri şi imagini ireale, de o lume de duhuri divine ce conlucrează cu artistul la făurirea operelor nemuritoare. Eu nu-mi pierd nopţile la grădinile de vară ori prin localuri. Nici nu-mi plac vizitele pe la cunoştinţi, irosind vremea zădarnic. Odată, însă, — şi au mai fost şi de o noapte nedormită, la o masă, într’o grădină a unui prieten, unde multe minţi luminate erau întrunite. Încet încet, Sadoveanu a prins a povesti unele întâmplări uitate, Topârceanu a face remarci din ce în ce mai spirituale, Sevastos a susţine teze în contradictoriu, Costache Botez a categorisi şi a şfichiui cu un bun simţ şi o bonomie admirabilă. Am stat atunci, uitând de vreme, până ce lumina lămpilor a început a păli şi aşi fi stat până dimineaţa, şi aşi mai fi stat multe nopţi la şir, scăldându-mă în emoţia aceia pură de intelectualitate şi de preocupare spirituală. Şi acuma mă gândesc cu părere de rău, că de atâtea ori am avut prilejul să notez pe hârtie atâtea documente preţioase, pe care ai impresia că ai să le ţii minte şi care se destramă şi rămân în urmă, pierdute. Aşi cere tuturor artiştilor recunoscuţi să-şi scrie jurnalul, cum a făcut Rimsky-Korsacov şi astfel să dăruiască posterităţii cele mai valoroase studii ale mişcărilor culturale. Bineînţeles, că asta n’are nimnic de-a face cu matchul de box dintre Louis şi Schmelling şi nici cu amatorii ce au depus 200 de milioane în arena de la New-ITork. Acelaşi vop ceti cred, jurnalele marilor crc..tof^ MAMĂ Desen de Drăguţescu