România, iulie 1938 (Anul 1, nr. 30-44)

1938-07-01 / nr. 30

■ CÂMCÂT ШМ afeăîoruî Met Ы M13 felul său de a fi ЙИ1Ю—МШ —— Mi-a plăcut mtotd­eauna să fu­t la curent. Cu un aparat de raze X, adaptat la cap, am inventat vânătoarea sub pământ sau cum îi spun eu: vână­toarea „in obscuris“. Cred că se apropie timpul când voi vâna și prin alte planete. Aristizza Romanescu Nepăsătorii de trecut, nu pot trece în rândurile fiilor unui viitor fericit. Ei nu reprezintă nicio ga­ranţie pentru siguranţa armonios alcătuită şi pentru idealurile ei, iar viitorul nu poate fi clădit pe temelii pe care le lăsăm să­ se surpe, încercăm un neobişnuit sentiment câtă inoratitu­­ă vfâCSl Pe ventru Uitare, domină, clasa, "intelectualităţii noa­stre. Din nimic, rezultă nimic; or, la noi s’a înrădăcinat nenorocita de­prindere, de a proceda aşa, încât şi din cele ce avem şi care ne fac te­zaurul, să rămână tot cenuşă... La 18 Iunie 1918, a murit, la Iaşi, ţinând încă dârz, pe umeri, hla­mida de purpură şi aur a Thaliei, purtătoarea unui nume pe atunci iubit unanim: Aristizza Romanescu. Murea după 30 de ani de oficiere co­tidiană în imensul templu al tea­trului, al cărui altar îl onorase cum nu reuşise încă nicio actriţă. Unde au fost, la 18 crt., „oamenii de teatru”, actorii, instituţiile şi a­­sociaţiile teatrale, criticii teatrali? Glasul aceleia care nu a fost nu­mai reprezentanta unui nume, ci a unei epoci, nu a putut străbate, probabil, din mormânt, şi pentru auzul „continuatorilor”... Aruncăm neglijenţa în sarcina multiplelor preocupări pentru ele­­varea artei scenice autohtone, şi pu­nem punct. Dar menţinem cele sus­­ţinute în introducerea prezentei note. Aristizza Romanescu s’a născut la 24 Dec. 1854, la Craiova, fiică a lui D. Demetriad şi a Polinei Stavrescu, actori înzestraţi, prin care destinul hotărăşte ca teatrul să fie sufletul şi viaţa ei. A debutat la 16 ani, alături de mătuşa sa, marea cântăreaţă Elena Teodor­ini. In 1881, regina Elisabeta o trimite la Paris, unde studiază cu Delaunay Got. Reîntorcăndu-se, joa­că alături de Grigore Manolescu în: Don Carlos şi Macbeth. In 1892, plea­că cu Manolescu la Viena, unde ob­ţin succese răsunătoare. Romaneasca a interpretat 600 de roluri, isbutind să împământenească figurile marelui teatru clasic în con­ştiinţa publicului şi dând imbold ge­neraţiilor ce i-au urmat, să slu­jească adevăratei arte. In îndruma­rea tinerelor elemente, punea aceiaşi pasiune neegalată, pusă şi în crea­ţiile ce au purtat-o pe culmi nebă­tute. Din chiar mărturiile sale de­ducem aceasta. In volumul de a­­mintiri scris către sfârşitul vieţii găsim următorul comentar: „Să nu se creadă totuşi că succe­sul repurtat în „Fântâna” şi în cele următoare m’au făcut „să mă cred”. De câte ori s’a reluat piesa şi­ am reapărut în Geta m’am silit să fiu şi mai bine, căutând noui nuanţe,­ noui accente, noui atitudini, cât mai apropiate de perfecţie. Şi când mă uit la tineri, totdeauna mulţumiţi de ei înşişi, îmi zic: — Slavă ţie, Doamne, că am trait în alte vremuri!... Şi nici măcar tinerii de atunci, dintre care unii i-a au fost discipoli, şi care urmăresc încă să-şi egaleze, măcar, dacă nu să-şi întreacă pre­cursorii nu şi-au amintit, la două decenii !oartea ei, ca a existat e^&lmetru Pan I F­ără zâmbet Ironic pe buze, cu calmul ce-l caracteri­zează, d. Dem. Theodorescu, romancier şi temut cronicar dramatic, anunţă că va scrie o „Is­torie a literaturii române”. Şi pe a­­celaş ton, ne mai asigură că lucra­rea nu va fi lipsită de obiectivitate şi pricepere. Imixtiunea aceasta ar putea să supere pe criticii de profesie, care-şi văd domeniul încălcat. Până acum numai criticii făceau romane; iată că au început şi romancierii să facă critică. Şi s’ar putea să avem surprize tot atât de mari şi în al doilea caz, cum am avut şi în­ primul... ntr’o zi pictorul decorator Traian C., care ceruse cândva să se in­staleze un post de pompieri lângă atelierul său de la Operă, în mo­mentul când supraveghea aranjarea superbelor sale pânze, arătă operele sale unui caporal de pompieri, silin­­du-se să-l facă a înțelege impor­tanța lor artistică. — Ce nenorocire ar fi, dacă ar lua astea foc într’o zi! ii zise el. — Ah, da, domnule, răspunse ca­poralul, cu convingere — căci pic­tura în ulei scoate un fum foarte u­­rât... Eu ştiu, căci eram de faţă când a ars o expoziţie anul trecut. E cunoscut dregător, fost în nenumărate rânduri mini­stru, şi care trece drept u­­nul dintre cei mai bogaţi oameni din România, plecă odată într’o staţiune balneară. Hotelierul îi oferi,, fireşte, cel mai luxos apar­tament, însă pe un preţ exorbitant. Excelenţa sa căzu pe gânduri şi nu răspunse nimic. — Domnul Ministru găseşte pre­ţul prea ridicat, desigur? spuse ho­telierul. — Nu, făcu grav demnitarul, mă întreb numai dacă voiu mai veni aici și la anul, căci în acest caz ar fi mai bine să cumpăr hotelul. U­n prieten îl chemă odată pe scriitorul Al. O. T. să-i a­rate casa pe care o cumpă­rase. Al. O. T. a început să râdă, văzând un bazin mare cât un lighian. Proprietarul, simţindu-se ri­dicol, îi preveni: — Vezi cât e de mic bazinul? Ei bine, totuşi un om s’a înecat în el. La care mucalitul făurar al „Hro­nicului măscăriciului Vălătuc” răs­punse: — Vai, dragă, a vrut să-ţi facă ţie plăcere! U Pomenirea lui G. Bogdan - Duică L­a Braşov se va oficia un pa­rastas pentru pomenirea lui G. Bogdan-Duică. Lumea in­telectuală şi-a adus aminte de unul dintre cei mai străluciţi cărturari ai generaţiei unirii, gestul fiind fericit inspirat într-o vreme când se tinde la reabilitarea cărţii şi a spiritului. Se cuvenea acest omagiu lui Bog­dan-Duică fiindcă atât contempo­ranii, cât şi generaţiile viitoare, da­­toresc o cuviincioasă închinare eru­ditului dascăl şi academician al Universităţii din capitala Ardea­lului. In istoria culturală a provinciei de peste munţi, Bogdan­ Duică nu înseamnă numai un nume, ci o lup­tă epocală în conturarea spirituali­tăţii româneşti. La vârsta de 14 ani, când el urca zilnic scările de lemn ale liceului Şaguna din Braşov, toc­mai sfârşea lupta dintre latinismul intransigent al Blajului şi junimis­mul ieşan, cuceritor prin adeziunea tineretului. Atmosfera şi preocupă­rile din această vreme se resimt în toată activitatea şi direcţia gândirii viitoare a lui Bogdan­ Duică, iar ca­racteristica formaţiunii sale intelec­tuale a fost un robust spirit critic. P­rofesorul de la Cluj a rămas toată viaţa cel mai îndrăs­­neţ cercetător şi cea mai­­privitenă jittieligfiPia, atât în analiza istoriografiei, cât şi în domeniul li­teraturii. Sl'ia.răsturnat multe le­, roil­leniiiliegtitivm limite deputii şi ,,a­ pus în cadrul lor just multe întâm­plări nelămurite. Dintr’un material fragmentar de notiţe de prin ziare, adunate cu o pasiune impresionantă a refăcut portretul lui Sim­ion Băr­­nuţiu şi epoca dela 1848. Un alt istoric deţinând un material atât de vast, ar fi scris câteva volume şi ar fi concurat la gloria de a fi prezen­tat în sbuciumul ei cea mai impor­tantă epocă de la revoluţia lui Horia până în 1918. Insă, Bogdan­ Duică a scris un singur volum, condensând în el mii de amănunte şi toată în­cordarea Ardealului românesc, nu­mai cu grija de a pune la îndemâna cronicarilor de mâine cele mai pre­ţioase isvoare de documentare asu­pra oamenilor şi faptelor. Aceiaşi erudiţie se desprinde din monografa despre primul ţărănist român, Ion Ionescu de la Brad. In a­­ceastă lucrare, ca şi în prefaţa „Sta­tului Viitor” de Menger, cultura lui de specialitate se amplifică cu so­ciologia şi filozofia, stăpânite în toată universalitatea lor şi folosite ca metodă de interpretare a feno­menelor româneşti cu o disciplină aproape fără egalitate. A­poi, cine n’a citit monografia asupra lui Gheorghe Lazăr, nu va fi în stare să aprecie­ze integral autenticitatea cărtură­rească a lui Bogdan­ Duică şi pute­rile sale creatoare în domeniul lite­raturii istorice. E prea puţin spus că din pana profesorului de la Cluj avem cea mai bună lucrare despre Gheorghe Lazăr. Pe lângă portretul apostolului, pribeag în cuprinsul ţării ca să răspândească filozofia kantiană, cititorii au la îndemână întreg cadrul de viaţă din care a ieşit profilul sufletesc al mucenicului de la Avrig. T­oate lucrările, ca şi cronicile sale din reviste, poartă pe­cetea savantului, a omului de ştiinţă pură, pe care nu-l intere­sează decât adevărul aşternut pe hârtie cu proba evidenţelor şi a o­­biectivităţii. Om pasionat in viaţa de toate zilele, Bogdan­ Duică ştia totuşi să fie cel mai imparţial co­mentator în activitatea academică. I s’a imputat adeseori că este păti­maş. Realitatea este însă alta şi a­­nume, că mulţi oameni nu puteau suporta spiritul critic al lui Bogdan­ Duică. Căci el nu era istoricul dis­pus să admită a priori teorii şi scheme, ci mergând la sursa ini­ţială a adevărurilor răscolea fără o­­dihnă toate datele problemelor şi diseca fiecare amănunt în raport cu realitatea. T­rebuia să-l cunoşti de aproa­pe fiindcă altfel ti se părea un om ciudat, un volterian, gata în orice clipă să-şi şarjeze se­menii. In fond, sub aparenţa unei agresivităţi a spiritului, se ascundea o inimă de aur. Ochii academicia­nului se umezeau adeseori în faţa­­unei nedreptăţi, sau a unei suferinţe.­­N’a fost om şi mai ales, tânăr, care să fi apelat la punga şi sfatul lui Bogdan­ Duică şi să fi fost refuzat. E­rudiţia ‘jjrésf f^iii '^fiinţifie s’au desveltat pe un fond poetic. Iată de pildă, d. Sex­til Puşcariu ne destăinuieşte că sa­vantul dela Cluj a făcut în tinereţe şi versuri: S’a dus mândra din fereastră... Şi duioasa mea privire In zadar îi caută chipul Să-i cerşească o zâmbire... S’a dus mândra din fereastră... Cine ştie unde este!... La fereastra fără suflet Ce mai stai să ceri vreo veste? I­I găsim deci ridicat simultan. Pe mai multe culmi ale cre­aţiei. A fost unul din dască­lii cei mai fecunzi, deoarece avea oroare de flecării, consumându-şi viaţa printre rafturile cu biblioteci şi arhive. I­ntelectualitatea Ardealului ar trebui să-i evoce memoria cât mai des, căci de la Bog­dan­ Duică ea a putut învăţa preţui­rea valorilor morale şi discernă­mântul de a nu crede în lucruri fic­tive. A fost dascălul căruia îi dato­răm veşnică recunoştinţă, pentru că ne-a învăţat să credem într-o sin­gură dogmă intangibilă şi anume, în cercetarea ştiinţifică şi dinami­zarea spirituală. Matei Vancea A apărut: Limba şi literatura română la Si­biu - de : Pimen Constantinescu. Edi­tura „Sibiul". Sibiu. Hanul Roşu de V. Beneş. Editura Miron Neagu, Sighişoara. Comedia fantasmelor de Dan Botta Editura Miron Neagu, Sighişoara. Cascadele Luminii, poeme, ediţia II, de Vintilă V. Paraschivescu. Delà Chateubriand Ia Mallarmée de Perpessicius. Edit. Fundațiilor Regale Carol II. ROMANIA Lecturile Blegilor ÎMPĂRATUL ROMAN TACIT (200 —275) ţinea în mare stimă ope­rele lui Tacit, mândrindu-se foarte că era coborâtor din acesta. Proslă­vi memoria marelui istoric, porun­cind să i se plaseze statuia în biblio­tecile publice,şi să i se alcătuiască în sarcina fiscului, zece noui copii a­­le cărţilor sale. Din nenorocire, domnia acestui împărat, fu foarte scurtă, şase luni numai, încât ordinele sale n’au mai aflat înfăptuire şi păstrarea opere­lor lui Tacit rămânând neîntreagă. ÎMPĂRATUL ROMAN IULIAN nu­mit Apostatul (331—305) er­a entu­ziasmat de Homer şi de „divinul” Platon. THEODORIC I. (451) Regele vizigo­ţilor din Spania, avea o mare încli­nare pentru scrisul lui Virgilul. CAROL CEL MARE (742—814) preţuia foarte „Le Cité de Dieu” „Cetatea Domnului” a sfântului Au­gustin. Vorbind de gustul lui Carol cel Mare pentru literatură, Gabriel Nandé în a sa „Addition a l’histoire de Louis XI“, spune: „Homerul său era cartea Sfântului Augustin. „Le Cité de Dieu” care îi plăcea să i se citească în timpul mesei, şi să i se aşeze la căpătâi când se culca. ALFRED CEL MARE, regele An­gliei (849—900) nutrea o deosebită stimă,fabulelor lui Esop, pe care Ie traduse în versuri saxone. LUDOVIC IX, rege al Franţei (1215—1270) făcea lectura sa zil­nică din Psalmii lui David. ALEXANDRU CEL MARE (356—. 323 a. Christ) avea un cult pentru Homer în aşa măsură, încât, pur­­ta Iliada veşnic cu el. Când mergea să se culce, o punea sub căpătâi îm­preună cu spada. După înfrângerea lui Darius, fu găsită printre prăzile luate de la acest prinț, o casetă de mare valoare. Fiindu-i adusă, Ale­xandru, închise Iliada în ea, zi­când: E firesc ca cea mai străluci­tă operă a spiritului omenesc să fie închisă în cea mai prețioasă casetă, din lume. EMOŢII ESTETICE j ziicîie acestea s*aT: âStcutati ’ fciL frigurate rezultatul matchului dintre Joe Louis şi Max Schmelling, cari îşi disputau titlul de campion mondial al boxului. Pentru această manifes-t tare sportivă, 80.000 de spectatori din toate colţurile lumii au alergat în arena de la New­ York şi Mike Ja­cobs, promotorul acestui spectacol, a realizat formidabila sumă de 1 mi­lion dolari, adică 200 de milioane lei! Victoria, după cum se ştie, a fost de partea Negrului din Alabama care a învins prin knock-out tehnic pe adversarul său european, înainte ca gongul să fi anunţat sfârşitul pri­mului round. America a rasunat der urale şi de strigăte de triumf, iar Germania a pus doliu pe sufletele tuturor cetăţenilor ei — după cum s’au exprimat ziarele de pretutin­deni. întâmplarea a făcut ca în vreme ce aceste importante evenimente ale lumii aveau loc, eu să fiu cufundată în lectura unei cărţi deosebit de in­teresante, făcând parte dintr’o co­lecţie „La connaissance de soi”, di­rijată de Jacques de Lacretelle de la Academia franceză. Cartea poartă titlul: „Journal de ma vie musicale” şi e iscălită de Rimsky Korsacov. Nu ştiu cum, dar urletele care au detunat lumea şi care au ajuns şi până în casă la mine, m’au cam tulburat din lectura mea. Nu spun, Doamne fereşte, că alegerea campio­nului mondial de box nu e un eve­niment extraordinar, şi nici n’aşi îndrăzni să susţin că boxul nu e o manifestare sportivă dintre cele mai înalte — dar nu degeaba a fost nu­mit „arta nobilă”—; deasemenea for­midabila „dreaptă” a lui Schmelling, precum şi extraordinara „stângă” a „Mitralierului din Detroit” îmi in­spiră cel mai adânc respect; totuşi contrastul dintre cele două mani­festări, una sportivă şi alta pur in­telectuală era prea mare ca să nu mă contrarieze puţin şi să nu deie loc la tot felul de reflexii. Cetind cartea marelui compozitor rus, mă gândeam aşa că bieţii ar­tişti, fie ei literaţi, muzicanţi, pictori ori sculptori, n’au prea beneficiat decât arareori de urale şi nici nu s’au îmbogăţit de pe urma manifes­tărilor artistice. Şi iarăşi mă mai gândeam la ce apostolat dezintere­sat se supun producătorii de artă şi ce viaţă de muncă intensă depun, viaţă care de cele mai multe ori se sfârşeşte în sărăcie, boală, mizerie morală. Şi parcă, cele 200 de milioa­ne vărsate în arena de la New-York mi se păreau rău întrebuinţate. Şi mai cu seamă aplauzele, uralele şi interesul întregei lumi mă dureau. Insă, n’am dreptate, deoarece arta îşi are răsplata în ea însăşi şi artis­tul nu trebuie să aştepte avantaje materiale. Banii şi onorurile sunt pentru cei care sunt săraci suflete­şte, pentru cei găunoşi ce trebuie să-şi umple scorbura uscăciunii iar cu lucruri deşarte. Artistul e dator să muncească, să producă până la secătuirea forţelor lui şi pe aripă să fie aruncat deoparte, ca un obiect scos la rebut. E drept, că Posteri­tatea, ce umblă prin gunoaiele tre­cutului, ridică multe zdrenţe şi hâr­buri şi le sfinţeşte în templele cul­turii, dar asta nu-l mai interesează, pe artist, el e de mult oale şi ulcele. Rimsky Korsacov, în jurnalul iu, scris cât se poate de concis şi o­­biectiv, face fără să vrea romanul sihăstriei intelectuale a unui com­pozitor, descriind aventurile, dra­mele, suferinţele, bucuriile şi ferici­rile unei chemări artistice ce te poartă printr-o lume deosebită de a celorlalţi umili muritori. Departe de a-şi face o biografie în care să-şi istorisească viaţa lui de om şi de ce­tăţean al Rusiei de dinainte de transformări, el nu urmăreşte decât procesul creaţiei şi evoluţia dispozi­ţiei lui de a compune muzică, expli­când în acelaşi timp toate condi­ţiile de mediu ce au influenţat şi au conlucrat la desăvârşirea operei lui. Astfel că, jurnalul său expune în acelaşi timp şi zămislirea operei sale artistice, pas cu pas, şi învie şi ce­lelalte spirite creatoare din jurul său cu care a venit în contact. Car­tea lui Rimsky Korsakov, în lumina asta, capătă valoarea unei fresce fi­dele şi amănunţite a vieţii arti-­­muzicale dintre anii 1844 — naşterii autorului — şi 1906, an:;'; Ih care s’a oprit jurnalul, cu doi ani înainte de moartea marelui compo­zitor. Treb»e să subliniez încă odată, că a­gggt jurnal, l-ащ gtttga. щщ gi, stsţdiiţ» e scris aproape ştiinţificeşte, concis, rece, obiectiv, fără digresiuni in viaţa măruntă de familie, relatând numai unele evenimente ce pot explica ori influenţa activitatea muzicală a compozitorului. Iar rândurile ce vor­besc despre confraţii şi tovarăşii săi nu insistă absolut deloc în descrierea oamenilor şi a caracterelor, ocupân­­du-se în mod exclusiv de personali­tatea lor artistică şi de aportul lor cultural. Boris de Schloezer, care prefaţează volumul, remarcă cu dreptate, că figurile compozitorilor contimporani autorului nu trăiesc şi nu sunt sugestive; de asemenea că Rimsky tratează pe amicii lui cu o răceală şi o indiferenţă uimitoare. Obiectivitatea aceasta rigidă, însă, autorul jurnalului şi-a impus-o, pen­tru că, după cum am spus, nu-i in­teresează deloc oamenii, ci numai personalităţile artistice şi lumea lor abstractă şi izolată. Cunoaşterea de sine, cunoaşterea creatorilor de valoare a fost totdea­una preocuparea criticilor şi a căr­turarilor. Numeroasele biografii au ■^■ercat să învie şi să lămurească per­­sinalităţile marcante. Scrisorile, a­­mintirile, documentele rămase au fost cercetate, interpretate, alcătuite in studii. S’au scris şi se scriu şi ro­mane, biografii romanţate, căutând să definească oameni şi epoci. Şi tot­deauna aceste încercări au fost cu aghitaţi de ШбкВЯШьт l caută mai ales în ele anecdote şi fapte mărunte din viaţa intimă a unui om mare. Cu nimic însă nu se poate compa­ra un jurnal obiectiv şi conştiincios al unui creator, ce se spovedeşte ca unui duhovnic, fără falsă modestie şi fără părtinire. Din acest punct de vedere, cartea lui Rimsky-Korsakov e un document de mare valoare, fă­când cât toate studiile, biografiile şi romanele ce s’ar fi scris asupra ace­lei epoci de înflorire a artei ruse. Dar, ceiace mi-a făcut o imensă plăcere şi tocmai ceiace vroiam să vă spun, e atmosfera ce se degajă din acest jurnal. E vorba numai de preocupări estetice, dezinteresate, de o muncă încordată pentru desă­vârşirea darului creator, de temeri şi griji pentru copiii spirituali care cer lumina editurii, de plăcerile pure şi suave ale reuniunilor dintre ar­tişti, în care lumea meschină şi pre­ocupările materiale n’au ce căuta, de fericirea unei creaţii reuşite, de găsirea unei comori de melodii populare, de visuri şi imagini ireale, de o lume de duhuri divine ce con­lucrează cu artistul la făurirea o­­perelor nemuritoare. Eu nu-mi pierd nopţile la grădi­nile de vară ori prin localuri. Nici nu-mi plac vizitele pe la cunoştinţi, irosind vremea zădarnic. Odată, însă, — şi au mai fost şi de o noapte nedormită, la o masă, într’o grădină a unui prieten, unde multe minţi luminate erau întrunite. Încet încet, Sadoveanu a prins a po­vesti unele întâmplări uitate, Topâr­­ceanu a face remarci din ce în ce mai spirituale, Sevastos a susţine teze în contradictoriu, Costache Bo­tez a categorisi şi a şfichiui cu un bun simţ şi­ o bonomie admirabilă. Am stat atunci, uitând de vreme, până ce lumina lămpilor a început a păli şi aşi fi stat până dimineaţa, şi aşi mai fi stat multe nopţi la şir, scăl­­dându-mă în emoţia aceia pură de intelectualitate şi de preocupare spi­rituală. Şi acuma mă gândesc cu părere de rău, că de atâtea ori am avut pri­lejul să notez pe hârtie atâtea docu­mente preţioase, pe care ai impresia că ai să le ţii minte şi care se destra­mă şi rămân în urmă, pierdute. Aşi cere tuturor artiştilor recuno­scuţi să-şi scrie jurnalul, cum a fă­cut Rimsky-Korsacov şi astfel să dăruiască posterităţii cele mai va­loroase studii ale mişcărilor cultu­rale. Bine­înţeles, că asta n’are nimnic de-a face cu matchul de box dintre Louis şi Schmelling şi nici cu amato­rii ce au depus 200 de milioane în arena de la New-ITork. Acela­şi vop ceti cred, jurnalele marilor crc..tof^ MAMĂ Desen de Drăguţescu­

Next