România, august 1938 (Anul 1, nr. 61-75)

1938-08-01 / nr. 61

grădinarul­, zambilă ABUZEAZĂ DE NATURĂ Colaci şi covrigi funebri 1. Se ia colacul sau covrigul şi cu o pensetă se seamănă în el seminţe de Hori. 2. Se ascund colacii şi covrigii sub plapomă după ce s’a udat sal­­teaua. 3. Pentru înmormântări întrunesc „utilul cu frumosul”. Un nou teatru Un nou teatru animat de regiso­­r­ u­l lui „Valpone” al „Simonului”, al „Lupilor de Aramă’’ $i „In Larg’’ 'rămânând deschisă o largă paran­teză cuprinzătoare de realizări si \Шф&М9Шг&4&ЩШпй un dar de zile bune, pe care-l așteptăm cu *l*. bucurie. Proaia: W xprW stim* mele va acel teatru in ce stradă s­au car­tier, care ii va fi repertoriul, data când se va înălţa pentru întâia oa­ră cortina, numele cari alcătuesc ansamblul. Dar avem nesdruncinata intuiţie a unui lucru de seamă care se clo­ceşte undeva, ca să pregătească viitorul cântec de pasăre măiastră. Ştim că dacă acest teatru care ne este promis, ar fi în cea mai pier­dută periferie, cei cari au asistat la repertoriul înviat dincolo de al patrulea zid de către d. Victor Ion Popa îl vor urmări credincioşi­ In ceia ce priveşte alegerea re­pertoriului, stagiunile de la Cernă­uti şi teatrul „Maria Ventura", a­­sigură pe amatorul de „teatru" în buna accepţie a cuvântului, că va fi alcătuit sub semnul aceleeaşi cre­dinţe, în acelaş spirit pătrunzător de frumuseţi, ca în trecutul apro­piat. Cât despre ansambulul care va fi mânuit de bagheta magică a regi­­sorului Victor Ion Popa, ştim atât, că nici unul nu trece vârsta tână­ră şi că toţi alcătuesc un singur suflet, pătruns de marea putere ca­re îi desăvârşeşte pentru lumile jo­cului. In timpul cât a mai rămas până la începutul stagiunii, Victor Ion Popa, şi trupa lui tânără, se vor retrage, undeva într’un sat de munte, după exemplul pe care Га dat odată marele Stanislawski. In cel mult două luni de zile, această tânără armată învestmântată în armura idealului, va lupta pentru câștigarea celor 40 de bătălii ar­tistice, pre câte piese numără re­pertoriul viitoarei­­stagiuni, a ace­stui teatru. După câte se spun, va fi un teatru destinat muncitorimii, pentru educarea acestei muncito­rimi, pentru plimbarea acestei ca­tegorii sociale, în tainele frumuse­ţilor de care stăteau departe. Şi suntem siguri, că oricât de a­­vansate ar fi operele înscrise în a­­cel repertoriu, formele, cachet­ele în cari le vor fi servite sublimele doctorii, le vor primi cuminţi întru început, ca apoi să rămână împă­timiţi după continentele necunoscute în cari au fost plimbaţi. Ne despart câteva luni de primul gong, însă bătăile lui ne sună de­­ timpuriu­ în inimă.­ ­ Radu Bourean» fi U­­ltimele scrisori descoperite la Strasburg, din vasta cores­pondenţă a lui Voltaire răs­pândită o jumătate de veac dealun­­gul şi dealatul Franţei, au avut, în primul rând, darul sa arate că „Voltaire este încă infinit” iar în al doilea rând au avut puterea să enerveze câţiva puritani cari nu pot concepe cum „un geniu îşi per­mite să fie şi om“. Vă înşelaţi dacă vă veţi închipui că a fi om este de­gradant, chiar când eşti geniu; însă academicienii francezi, nu vor să admită ca Voltaire, după moarte, deşi avea o vârstă atât de înaintată când a intrat în veşnicie, să mai­­aibă încă predilecţii de adolescent... E­ditura „Casei Şcoalelor" a pâl­­pâit din nou flacăra ei trecută, dăruind vitrinelor de librărie a doua ediţie a volumului „Casca­dele luminii”, datorit d-lui Vintilă V. Paraschivescu. Ediţia primă a a­­părut prin anul 1923, când a fost distinsă cu premiul Academiei Ro­mâne. Au trecut 15 ani de atunci. Şi­ mănunchiul acesta de poeme se păstrează în aceiaşi prospeţime pe care a aşternut-o sufletul autoru­lui pe pagini. Ritmurile acestea do­vedesc un poet pe care vremea nu-l desminte. Vom reveni mai pe larg, pentru a desăvârşi o călătorie prin lumea unui poet. E interesantă o discuţie pe plan „înalt” mai ales atunci când termenii: „universal”, „mon­dial” şi „genial” îşi au cuvenita întrebuinţare. Caragiale a înregistrat osteneala intelectuală „cu caracter evrope­­nesc” a valahilor noştri. Intr’un săptămânal de literatură, cronica­rul literar, vorbind de cartea unui confrate al său, nu se sfieşte să scrie: 1,Noi ne mulţumim să remar­căm ca opera sa nu se poate dis­cuta DECÂT ridicându-se pe acest plan de activitate UNIVERSALA, condiţie care, am spus, dă satisfacţie cronicarului dar, vom adăuga îl şi întristează”. Mărturisirea e emoţionantă iar „întristarea”, — de ce să nu recu­noaştem — este şi a noastră, nu ş­i numai a cronicarului. Leonida Con­­deescu, simpaticul erou caragialesc, a vrut să oprească, în vizilul său natal, numai un accelerat interna­ţional. Cronicarul nostru a evoluat: el vrea să oprească în faţa unei cărţi despre teatru, unde ideile s ale altora — sunt numai traduse şi comentate, vrea să oprească, zic, „activitatea universală”. Ş­i fiindcă aceste „crestături” trebue să fie, măcar din când în când mai vesele şi deci mai instructive; şi cum nu e prea uşor să fii spiritual, ne-am adresat maestrului Păstorel ( adică unei cărţi a domniei sale: „Tămâie şi o­­travă”). La pagina 203 a... maes­trului am găsit drept „Lămurire”: „Un lucru mă deosibeşte „De adversarul meu candriu: „Când mă atacă, el bârfeşte: „Mie mi-ajunge să-l descriu”. Iată ţin mod spiritual scuza că spui adevărul­ de a te Puşkin la Chişinău ! D-na Eufrosina Dvoicenco publi­că într-o fascicolă recentă din „Re­vue des études slaves" a Institutu­lui de studii slave din Paris, o no­tă din care aflăm lucruri interesan­te cu privire la trecerea lui Puşkin prin Basarabia, când a frecventat cercurile boereşti moldovene şi mai ales casa hatmanului Toma Balaş. Poetului rus îi plăcea să-şi petrea­că timpul în compania frumoasei Marghioala Balş şi a fiicei acesteia, Anim. Marghioala Balş, după mărturiile contimporanilor, era o femee de a­­proape 30 de ani, deosebit de fru­moasă, dotată cu un spirit ager, cu o elocinţă cursivă, vorbind perfect franţuzeşte. Era în plus foarte capricioasă şi mult alintată. Dar la orizontul Chişinăului apa­re o altă frumuseţă: d-na Albrecht care o eclipsează pe n-me Balş. De aceia, nestatornicul poet îşi ara­tă preferinţa pentru noua „stea". Geloasă, Marghioala îi adresează reproşuri lui Puşkin, dar poetul nu ia act de ele decât ca să consacre o atenţie exclusivă domnişoarei A­­nica Balş. Frumoasa femee luă a­­ceasta drept o atitudine injurioa­să. Din acel moment ea caută să-l ofenseze pe poet şi întâlnirile lor nu sunt decât dispute înverşunate. In cursul unei seri la vicele-gu­­vernatorul Matei Krupenski, d-na Balsrăneşte greu amorul propriu al lui Puşkin. Acesta cere satisfacţie so­ţului Marghioalei şi boierul moldo­vean face greşala că se repede la el ca să-l bată. Amicii prezenţi reuşesc să se interpună. Balş, ce­dând insistenţelor lui Krupenski şi generalului Puşcin (care înlocuia pe comandantul de divizie Orlov) consimţi să vie să ceară scuze lui Puşkin, care se dusese la Krupens­ki anume pentru a le cere. Nenoro­cirea fu că Balş, in loc să se scuze, se limită să spună: „Mă văd forţat să vă exprim scuze. Ce scuze voiţi, deci ?“ La care Puşkin, fără să zică un cuvânt, se repezi şi-i trase o palmă şi scoţând­ din buzunar un pistol... Puşkin a fost apoi arestat de ge­neralul Inzov, guvernatorul Basa­rabiei, care-i impuse să părăsească provincia. Contribuţia d-nei Dvoicenco, pri­vitoare la viaţa dusă de genialul scriitor rus în scurtul său popas la Chişinău, — şi care, din acest epi­sod reesă că a fost destul de aven­turoasă şi de zbuciumată — este o contribuţie serioasă, demnă de toată atenţia şi de întreaga încre­dere a viitorilor cercetători şi co­mentatori ai existenţei tragice în care s-a consumat flacăra duhului celui ce a scris „Eugenia Oneghin". G. Demetru Pan­­. OM A NI As Nuvela - gen major Prin volumul de nuvele al lui Victor Papilian: Vecinul, literatura noastră se îmbogăţeşte cu o carte de adâncă dimensiune epică. Se ştie că nuvela a intrat în ul­timii ani, la noi, într’o deprimantă eclipsă. Strălucirea ei a fost întu­necată de ampla înflorire a roma­nului. Poate să fie la mijloc o in­fluenţă prea dură venită de peste­­hotare — din Apus — dar cred că e mai probabil ca fenomenul acesta să se datorească unor cauze speci­fice însăşi evoluţiei literare româ­neşti. După război, scriitorului nostru i-au apărut dintr’odată multe as­pecte noui de viaţă autohtonă, com­plexe, copleşitor de vaste, care im­puneau cu necesitate firească pro­movarea genului cuprinzător al ro­manului. Dacă acest fapt ne-a fă­cut să asistăm la o uluitoare eflo­­rescenţă a prozei de ,,longue ha­leine”, nu-i m­ai puţin adevărat că nuvela a avut de suferit ursita ce­­nuşăresei din poveşti, rămânân­­du-i doar calitatea de a culege ră­măşiţele somptuosului banchet epic. Iată de ce apariţia culegerii de nuvele a profesorului Victor­ Papi­lian ne bucură peste măsură, pri­vind oarecum generalitatea istorică a problemei. Dar mai e ceva. Autorul Vecinului aduce o teh­­­nică inedită a compoziţiei şi o te­matică umană de abisale resurse analitice. In bucăţile sale există a­­tâta savantă orânduire a materia­lului şi atâta profunzim­e de senti­mente şi sensuri de viaţă, încât e imposibil să nu simţi, după ce le-ai citit, acea groază sfântă pe care o încerci numai în faţa majestăţilor destinatare. Acesta este leit-motivul litera­turii lui Victor Papilian: destinul u­­man, grandoarea şi tragismul lui, boltite între noaptea misterului te­luric şi aurora iluminării creştine. S. B. REVISTELE ROMÂNE st . In fruntea ultimului număr al „Revistei Fundațiilor Regale", d. ■profesor Nicolae Iorga publică un minujfet’ articol, "• dil titlul ,,Doamna jggastră. Maria in mărturisirile sufletului ei”. Articolul domnului R.Iorga este "efegtul 'dâ^ff"dffîtâitor Йёг gândîtrif 'h ’c­elui mai­ mare portretist al nostru, pentru slăvirea în veacuri a „Doamnei Maria". Cu­noaştem cu toţii geniul epic al domnului profesor Iorga, din acele pagini, fără asemănare­a „Oamenilor cari au fost". Aici, in articolul de faţă, cuvintele vrăjite ale Profesorului, înalt sfetnic al Coroanei, aduc şi accente de amplu lirism. In aceeaşi revistă publică d. Al. A. Philippide trei poeme traduse din Baudelaire. D. Philippide este recunoscut, de altfel, ca un bun traducător al poetului francez — cel mai bun, cu siguranţă, dintre toţi cari au încercat la noi — şi un volum de tălmăciri, apărut la Cultura Raţională, o dovedeşte. Transcriem din „Imn frumuseţii”, aceste două strofe de la început : Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime O, Frumuseţe ? Ochiu-ţi, satanic şi divin, Revarsă laolaltă şi fericiri şi crime, Şi pot pentru aceasta să te compar c’un vin. In ochii tăi stau zorii cu serile ’mpreună; Sărutul tău e-o vrajă, şi-o amforă ţi-e gura; Şi când reverşi miresme de-amurguri în furtună, Devine laş eroul, vitează stârpitura. Revista Fundaţiilor Regale mai a­duce un material critic şi beletristic bine selecţionat. Vom reveni. Ultimul număr al „Adevărului literar” ne aduce o pagină de critică plastică semnată de d. Tache Soroceanu. Pictorul Tache Soroceanu în articolele sale de cronică artistică, s’a dovedit a mânui cu aceiaşi dex­teritate şi ideile şi pensula. De astă­ dată d. Tache Soroceanu scrie despre Versailles şi despre Arta Iraniană. Dar, după o activitate desfăşurată febril pe acest teren, după comentariile ample ale fenomenului plastic românesc, d. Tache Soroceanu ar trebui să-şi adune eseurile publicate şi radiodifuzate într’un volum. OAMENI PE STRADA de Eugen Străgulescu ., „ ___________JU 1V Sculptorul de măşti societate a fost nevoit, pentru buna convieţuire, a pune o mască simţi­rilor şi gândurilor sale. Sinceritatea lupului ce se asvârle în turmă ca să ia o mioară e pedepsită pe dată cu un glonte de puşcă ori cu o lovitură de ciomag, pe câtă vreme ipocrizia mieroasă a vulpei a­­duce cu sine succes sigur, deschi­zând cu uşurinţă coteţele bine gar­nisite. Şefii acelor societăţi rudi­mentare numite triburi au ajuns la o astfel de măiestrie în arta stăpâ­nirii şi­ a nepătrunderii de sine, că obrazul lor pare, în adevăr că ar purta o mască împietrită în dosul căreia nu se ştie ce se ascunde. Tot aşa, cu cât e omul mai civilizat şi mai deprins cu societatea, va şti să se servească de protocol şi de con­venţii, rămânând la adăpost de lo­vituri şi surprize, pe câtă vreme un singuratic din pădure va fi fără pa­văză faţă de semenii săi care îi vor ceti gândurile uşor şi vor căuta să-l speculeze. * Omului care trăieşte în societate şi se bucură de avantajele pe care aceasta i le oferă nici nu-i este în­găduit măcar să umble fără mască; aceasta declanşează o perturbaţiune atât de mare, încât mecanismul a­­cestei organizaţiuni se strică, cum s‘ar interpune Un fir de praf într‘o maşinărie delicată de ceasornic. Un individ care se abate dela legile bu­nei cuvinţe şi ale minciunilor con­venţionale e tratat drept „original”, sau „trăsnit” ceiace în mentalitatea lumei obişnuite e cam tot una cu „ţicnit” ori „nebun”. Nu ne este îngăduit să spunem ce ne trece prin gând, ce simţim şi ce dorim. Acestea sunt lucruri pe ca­re şi le poate permite numai un pensionar al ospiciilor care şi-a rupt masca de pe obraz şi s-a elibe­rat de închisoarea morală de veacuri. Hamlet, ca să poată spune adevăruri, apare celor din jur ca un smintit, iar cei din jur auzindu-l pe Hamlet spunând lucruri „ce nu se cuvin” sunt încredinţaţi că bietul prinţ şi-a pierdut mintea. De fapt, şi poeţii sunt cam „aşa” căci se spovedesc în gura mare celor buni şi celor răi, svârlind masca pudoarei şi-a discreţiei. Creaţia o­­perelor de valoare în poezie se ofi­ciază într-un moment, de quasi-de­­menţă, şi majoritatea muritorilor nici nu poate pricepe cum de i-a venit nebunului să spuie asemenea prăpăstii. Da, poeţii sunt absolviţi de societate şi lăsaţi în plata lor, să bâiguiască cât le place. Şi-au creiat de-a lungul veacurilor acest drept şi abuzează adesea de el. Prozatorii o duc mai greu. Ei în­făţişează viaţa de toate zilele, cu obiceiurile, restricţiile şi legile ei. Personagiile romanelor trebuiesc să fie veridice şi să trăiască, deci să se supuie imperativelor societăţii. De aceea, scriitorii de poveşti au gă­sit şi ei un mijloc de evadare in­ventând analiza psihologică, astfel că personagiile se comportă aşa cum cere rânduiala lumii, dar seri­osul­­ desepase pe de altă parte, destăinuind ce se petrece în sufletul şi în mintea lor, după masca con­venţională. Arthur Schnitzler, în „Freulein Else“ simplifică procedeul obişnuit, adoptând un fel de gen nuvelă-pie­­să, în care eroina vorbeşte ca toţi oamenii, în vreme ce o parante­ză îi desvăluie ce-a gândit în clipa aceia. Astfel că fiecare replică este dublă: vorbeşte şi Else-masca şi Else cea adevărată. Pentru bieţii dramaturgi e şi mai dificil. Autorii pieselor de tea­tru sunt încătuşaţi de legea rigu­roasă a danţului societăţii. Persona­­giile lor trebuie să vorbească şi să se comporte verosimil, ca în viaţa de toate zilele. Dar cum să mai ştim noi atunci ce gândesc oamenii ace­ia? E necesară o adevărată gimnas­tică artistică pentru a da la iveală prin tot felul de cotituri şi şire­tlicuri, viaţa aceia aşa de interesan­tă de sub mască. încă din vechi timpuri, după cum ştim, dramaturgii au recurs la re­citativele acelea psihologice, com­plectate de comentariile, corului: Antigona : *• .. Voiu suferi si voiu ierta, căci am greşit. Dar de greşesc duşmanii, cerul nu le dea Mai mult decât mă fac să sufăr f--* - lor. Corul : Aceiaşi furtună grozavă Se sbate în sufletul ei. (Antigona-Sofocles) Mai pe urmă s-au înlocuit recita­tivele cu monoloagele, complectân­du-le cu acele vorbiri către sine nu­mite aparte şi puse în paranteză. De monoloage a uzat din plin Shakespeare şi după el toţi marii dramaturgi: Molière, Beaumarchais, Musset, Hugo, Schiller. Celebrul „A fi sau a nu fi” al lui Hamlet exempli­fică cel mai bine acest mijloc de-a face să vorbească sufletul şi mintea unui personagiu. La noi, Vasile Alecsandri a mers aşa de departe încât a scris o serie de piese mici în formă de monolog; vestitul „Barbu Lăutarul” e cea mai reuşită din aceste glume scenice. Aparteurile au fost multă vreme întrebuinţate, deşi erau un mijloc foarte incomod şi fals. Făceau însă bun serviciu aceleiaşi dualităţi de care vorbeam: masca şi sincerita­tea: Harpagon. — Voiu să ascund tot ce-mi place şi să fac strajă cât pof­tesc. Iţi place spionul care pândeşte tot ce fac! (aparte). Tremur de frică să nu fi aflat de banii mei. (tare) Nu cumva îţi trăzneşte în gând să dai sfoară în ţară că am aci bani ascunşi? La Fleche. — Hm? Ai bani as­cunşi? Harpagon. Nu, pungăşiile, n’am spus asta. (aparte) Inebunesc. (tare) Me-am întrebat numai, ticălosule, dacă nu cumva ai de gând să răs­pândeşti svonul răutăcios că aşi avea bani ascunşi? . (Avarul, Molière, Actul, I, Scena III) Teatrul modern a abandonat mo­nologul. Aparteul se menţine încă fiind deosebit de folositor. Drama­turgii se silesc, însă, să-l întrebuin­ţeze cât se poate de puţin şi atunci numai în mod natural, — ca o ex­clamaţie printre dinţi ori, o mormă­­ială. Şi iată că există o piesă de teatru de Fernand Crommelinck „Sculpto­rul de măşti” în care tema princi­pală e revolta contra acestor măşti convenţionale ce înăbuşă în om por­nirile naturale, paralizându-1, ipo­­crizându-1. Pasquale, sculptor în lemn, e că­­căsătorit cu Luisella femee şubredă şi delicată şi iubeşte pe sora acesteia Maddalena care e plină de viaţă şi de iubire. Intre aceşti trei se petrece pe tăcute o dramă, o dramă care se desfăşoară numai subt măşti, căci viaţa îşi urmează cursul ei şi chi­purile continuă să exprime conven­ţionalism iar buzele să pronunţe vorbe obişnuite. Conflictul se sfârşeşte prin moar­tea Luisellei şi rătăcirea mintală a lui Pasquale care cade distrus de măştile acelea de care nu poate scă­pa şi care îi rânjesc într’una, uci­gând subt ele adevărul, sinceritatea, curajul, sentimentul, puterea de-a trăi. „Vreau să-ţi aud ţipătul, ţipătul! Măcar odată!” spune Pasquale Lui­sellei care se stinge de durere fără tmn cuvânt de reproş, fără un suspin. „Parc’ai fi oarbă!... Mă vezi?” — spune Pasquale Maddalenei, strân­­gând-o în braţe, în vreme ce ea se strânge cu frică la pieptul ei. Mijloacele de care se serveşte Crommelinck pentru a exprima go­liciunea şi pustiul vieţii noastre con­venţionale sunt atmosfera poetica şi clopotele grele de fiecare zi ale neîn­semnatelor şi banalelor întâmplări de toate zilele. Iar drept contrast, carnavalul de măşti ce reprezintă orbirea şi împietrirea oamenilor de rând ce s’au obişnuit să vadă şi să judece totul după câteva legi sim­pliste convenţionale. Astfel, întregul târg joacă tontoroiul peste sufletele zdrobite ale celor trei eroi şi măştile hidoase ale mulţimii îmbracă în tri­vialitate şi prostie cele mai frumoase sentimente ale sculptorului de măşti, huiduindu-l pentru că au uitat să în­ţeleagă : — Huo! Huo! La moarte!... Strigă masca, rânjind, în vreme ce’n jur înfloreşte primăvara, in­trând pe toate geamurile deschise în casa c’o moartă, o lasă şi-un smintit. Ce păcat că o piesă aşa de origi­nală şi frumoasă n’are să vadă vreo­dată in ţară la noi lumina rampei! — E prea bună! — E prea fină! — E prea subtilă! Acestea sunt răspunsurile de ri­goare. Ca şi cum un spectacol trebuie sa se adreseze numai omului mediocru ori să flateze instinctele primare ce-l fac să prefere „Metropolis” ori „King-Kong”. Dar asta-i altă chestie. Vorbeam de măşti. „Sculptorul de măşti” lucrează în lemn eterna şi descurajanta ipocri­zie, omenească. Acele măşti ar trebui aruncate cu desgust, dar nu se poate, căci viaţa o impune. Cine cre­şv alt­­fel e sortit nebuniei şi pierzani? Aparteurile deci se impun, dar nu­­mai în umbră, în surdină, în pa­rantezi. Prrjf Sadovealui ce Qwwul s‘a­­ c­ons­tit­u­i­t­­,­­în

Next