România, septembrie 1938 (Anul 1, nr. 107-121)

1938-09-29 / nr. 120

3 Pe marginea unui portret Sunt un om care, până la proba contrară, cred că am de învăţat, de la fiecare, câte ceva. Nu obişnuiesc, niciodată, să ascult, pe cineva, cu aerul că ştiu tot, că, deci, nimeni nu mai poate să-mi spună nimic nou şi, că, om sau carte cad cu toatele la picioarele atotştiinţei noastre. Sunt, cred, omul cu cei mai mulţi profesori în această mare şcoală a vieţii. Mă bucur când cineva mă apără de o greşală şi nu exult când altul a greşit. Din pricina acestei naivităţi practicate din cauza unor anumite inactuale porunci morale, odinioară preţuite şi atât de preţuitoare, am avut multe decepţii. Dar de fiecare dată când se prăbuşea o nouă în- n ncredere în cineva, eu nu pierdeam credinţa că restul oamenilor nu-mi mai pot fi învăţători; dimpotrivă, cu cât ..i . . . • , ,, • amărăciunea era mai mare cu atât şi încrederea, în ceilalţi, creştea. Nu sufăr de mania generalizărilor; arta m’a scutit de câteva păcate... Am spus toate astea pentru a se vedea sentimentul cu care am citit „Viaţa lui Ion Creangă" de d. G. Călinescu pe care-l preţuescmult, ca pe ult om de muncă şi talent ce este. Cartea aceasta, despre Creangă, după atâtea altele scrise asupra celui ce şi-a trăit zorii geniului pe Ozana Humuleştilor, mi-a fost dragă atunci când am auzit că va apare. Apoi au venit amărăciunile necesare şi fireşti... Evident, d. Călinescu are dreptate când afirmă „că totul e „discutabil". Şi mai are adevărul de partea sa atunci când declară: „Oricât s’ar încerca altcineva să dea o altă imagine „mai obiectivă", el nu va putea decât să ajungă cam (sublinierea este a noastră n. r.) la aceiaș viziune, câtă vreme isvoarele sunt aceleași". Dece are dreptate d. Călinescu în cele spuse mai sus? Fiindcă îşi taie singur craca... Deoarece, d-sa, afirmă că „totul e „discutabil" este „o vorbă fără noimă". Cum însă este fără noimă dacă însuş d. Călinescu recunoaşte acel „cam" aproximativ, deşi bazat pe aceleaşi documente? Dealtfel, d. Călinescu însuşi cade de acord că Ion Creangă din această carte „este reprezentarea" d-sale. E clar, deci. D. Călinescu l-a văzut pe Creangă așa cum ni l-a prezentat. Cum? Deschidem cartea la paginele 168, 169, 170, 171, 172, 173, 174, și citim. Ce? Pe noi nu ne-a mâhnit faptul că I. Creangă avea o „structură morală" „care era de ţăran". Dimpotrivă, căci, din această „structură morală" îi vine geniul. Dar ne-a chinuit, ca o insultă, faptul că I. Creangă este comparat, rând pe rând cu vitele, masculii (porcii) buhaii, etc. etc. Noi ştim că adjectivele aparţin minţii omului; numai substantivele aparţin lumii exterioare. Deci, adjectivele acestea cu care d. Călinescu îl încarcă pe Creangă, sunt elementele „reprezentării" sale, în funcţie de acel „cam" aproximativ... Nu credeţi că e dureros acest spectacol? Insă nu e numai atât. D. Călinescu ne dă, printre alte chipuri ale lui. .Creangă, toate făcute şi un portret, aflat pe un peşte din bojdenpă. Prîviţi atenţi, fotogra,fiile pe tablă şi primul. Şi veţi vedea care, dinntre ele, este:. Ion Creangă. A pleca de la fotografii ar însemna să faceţi o greşală mare, deoarece arta (!?), fotografierii, la 1880, pe'^tâfelăp'fdfficăă' toate chipurile' *1... cimpajftzeft; sânjin’ cel mil bun caz, la un tip din colecţia poliţiei judiciare. Aşa ne apare şi Creangă. Uitaţi-vă, însă, la portretul pe care-l reproducem puţin retuşat. Ochii aceştia calzi, migdalaţi, visători fără a fi „dulci", fruntea aceasta senină, limpede, nasul acesta drept, gura aceasta, trădează oare ele prezenţa unui porc, a unei vite? Că Ion Creangă a avut o vitalitate uriaşă, e incontestabil. Nici nu ştiu dacă altfel ar fi putut rezista la uriaşul paroxism permanent al minţii sale. Dar de aici, de la această vitalitate, şi până la gama graţioasă a adjectivelor din „reprezentarea" d-lui Călinescu e un drum pe care numai d. Călinescu putea să-l parcurgă... Noi nu ştim cine este acela care a făcut portretul lui Creangă, din bojdeucă. Dar ceia ce vedem e, că anonimul pictor de la Iaşi, a intuit geniul lui Creangă prin fizionomia acestuia. Asupra lui Ion Creangă „mâncăul" vom reveni, pentru a povesti d-lui Călinescu că, în preajma Ozanei toţi erau mâncăi la mijlocul veacului trecut când, la Mănăstirea Neamţului, la hramul Isvorului Tămăduirii, sarmalele se măsurau cu carul, iar mămăliga cu prăjina. Petru Manoliu I. CREANGĂ INTUE COPII de Aurel Jiquidi — Mie îmi place foarte mult la şcoală, dar să vezi pe tăticu ce suparat e că trebue să-mi facă lecţiile. I ■== 29 IX 193$ ROMÁNIA No. 120 CRESTATURI ON VÎRTOSU: CORESPONDENTA LITERARA între Nicolae şi Iancu Văcărescu. — Editorul acestei corespondenţe, schimbată între anii 1814-1817, între un unchi şi un nepot Văcărescu, este un arhivist şi paleografist emerit. Cunoscut, în primul rând, prin acea „Istorie a Palatului Regal", studiu în care cunoaşterea documentelor se logodea minunat cu un simţ istoric remarcabil, d. Ion Vîrtosu ne-a mai dat, în colaborare şi acele minunate „începuturi edilitare, 1830-1832, documente pentru istoria Bucureştilor", studiu în care ni se spunea: „Arhivele Bucureştilor" vor să însemne o nouă metodă în studiarea istoriei Bucureştilor". Iar mai departe, adăuga: „Arhivele Bucureştilor" înţeleg să se consacre exclusiv documentării, adică să pună la dispoziţia tuturora, specialişti şi nespecialişti, materialul istoric, din care cu vremea să se poată întruchipa o icoană cât mai complectă a trecutului”. Din această preocupare pe cât de necesară pe atât de lăudabilă, şi cu această nouă metodă, d. Ion Vîrtosu ne dă acum Corespondenţa literară între Nicolae şi Iancu Văcărescu, corespondenţă menită să ne arate că la începutul veacului trecut a existat şi la noi un stil epistolar destul de frumos şi ca stil şi ca preocupări. Cu publicarea acestei „Corespondenţe", d. Ion Vîrtosu ne desvălue acel „suflet al oraşului" Bucureşti, despre care vorbea în „începuturi edilitare". Nu se poate, într’o sumară şi atât de grăbită, fără voia noastră, notă, să prezentăm aşa cum se cuvine această şăgalnica şi duioasă corespondenţă dintre uri unchi şi un nepot, amândoi Văcăreşti, deci însemnaţi, de Dumnezeu, cu „dulceaţa şi ritmul ce are lăuta... cea porticească”. Este o încântare să vezi cum se putea glumi la 1814, câtă naivitate aveau oamenii aceştia boeri, şi cum, mânuind şi proza şi versul, unchiul şi nepotul se întrec în a se distra ultul pe altul. Iată de pildă: „Fără voi, oh! ce osândă! „Roşu, verde, tobă, ghindă! „Fără voi nu pot un ceas, „Fante, damă, rigă, aş! Ce s’a petrecut oare în sufletul neamului nostru că, de o bună bucată de vreme, de aproape un secol, s’a pierdut dorinţa şi obişnuinţa de zâmbet şi voie buni? Citiţi corespondenţa dintre Nicolae şi Iancu Văcărescu şi, poate, veţi învăţa iarăşi să râdeţi sănătos, nădăjduitor, frumos. IORGA: CA SA FIM MAI TARI IN CEASUL DE AZI. — Cartea a apărut în anul 1916, a fost tipărită la Vălenii de Munte şi cuprinde „Cugetări ale altora adunate de N. Iorga”. Voi reproduce mai întâi prefaţa. „In zilele grele, care nu erau toate de biruinţă, de mândrie şi siguranţă, un om care nu putea să-şi apere ţara şi viitorul ei cu un braţ destoinic şi învăţat, a căutat în singurătatea saa o mângâiere răsfoindu-şi cărţile, întrebând vechi prieteni cari n’au stat muţi niciodată, la nicio nedumerire şi la nicio suferinţă a lui. „Ei i-au vorbit şi despre greutăţile clipei de atunci şi despre soluţiile ce sunt, pe pământ, sau mai sus decât pământul. Şi el a cules cuvintele lor. „Intr’însele a văzut un mijloc de întărire pentru unii, de înseninare pentru alţii. „Vi le întinde la toţi. Şi, ostaşi gata a face sacrificiul vieţii, răniţi cari vă găsiţi dincolo de ceasul încercării, suflete cari plângeţi pe cine nu veţi mai întâlni şi totuşi vă mândriţi că el s’a dus astfel, cetăţeni cari n’aveţi decât o singură nerăbdare: a victoriei depline şi trainice, ele vă vor face bine”. Cuvânt de sfetnic şi cărturar, în ceasuri grele! Şi acum iată câteva, din acestecugetări a altora”. Iată de pildă, ce spun, la 1599, Vistiernicul Dan şi alţi boieri, mic Mihai Viteazul primul Voevod al tuturor Românilor: .Suntem toţi de o limbă şi o lege”. Iată şi Vlad Ţepeş: „Nici cu un chip nu voim să lăsăm în drum ce am început, ci să ducem lucrul la capăt”. Iată şi pe cronicarul Grigore Ureche: „Toată albina îşi apără căscioara cu acele şi cu veninul său!” Iată şi pe Ioan-Vodă cel Cumplit: „Eu pentru aceia am venit, ca să-mi apăr moşia până la moarte”. Dar nu putem să reproducem atât cât am dori şi, mai cu seamă, atât cât ar merita. Ar însemna să scoatem o nouă ediţie a acestei cărţi, ceiace n’ar strica. Noi am râvnit doar să reamintim o carte de hrană sufletească, sănătoasă, scrisă de un om care doreşte numai binele şi numai pacea ţării Româneşti. Prin anii 81—82 — timpuri depărtate, dar neuitate, — Ioan Slavici era profesor de limba română la şcoala normală „Elena Doamna". Şcoala normală era pe atunci apogeul culturei, c© se dădea fetelor în şcolile statului. Predau cursuri numai profesori, unii chiar universitari. La cursurile de istorie şi limba română venea des să asiste Regina Elisabea. Iată că într’o dimineaţă se anunţă venirea Majestăţii Sale. Se'ntâmplase că vechiul şi bunul profesor de istorie să moară, — catedra era ocupată acum de un profesor tânăr, care se intimida lesne. Clasa s’a umplut de profesori între care erau Barbu Constantnescu profesor de pedagogie, şi Ioan Slavici. Se începe examinarea slabă, cu spaţiuri de tăcere complectă. Sare profesorul de pedagogie, care era renumit de plicticos în examinare, şi face atmosfera şi mai înăbuşitoare. Regina Elisabeta care era emoţionată, roşie la faţă, se întoarce către Slavici şi-i zice, în limba germană, ca să examineze el. Slavici, cu firea lui deschisă întreabă pe Majestatea Sa, tot în limba germană: Wie wie Eure Majestät, das die Schullerinen antworten, oder nicht antworteb? ! Regina, ca un copil rugător, împreunându-și mâinile zise: O! Ich bitte das sie antworten ! Slavici repede a aprins scânteia, — la început le dădea elevelor, „mura în gură", cum se zice:—„mănăstire intrăn picior, ghici ciupercă” și încet, încet, dându-le amănunte, ele au început să alcătuiască faptele cunoscute şi deşteptarea spirituală a adus deodată bucurie tuturora. — In anul 1894 fiind numit Director şi organizator al unui institut „sui generis” —, Slavici şi-a rupt relaţiunile ce le avusese cu oamenii, care îl apreciaseră şi îi fusese binevoitori — şi fără să-şi dea seama din om liber a ajuns subaltern nu al oamenilor sub autoritatea cărora a voit să lucreze, — ci a unui cortegiu înlănţuit de fel de fel de oameni — aşa că uşor îi putea ajunge capul sub bardă, căci Slavici rămăsese tot „Ierţi, Lenii Savului lui Mihai Bojiu”. Slavici a fost recomandat comisiunii de organizare a Institutului, de Dimitrie Sturdza, care era şeful unui partid politic, aşa că pentru oamenii de căpătuială, nu mai rămânea îndoială că Slavici era un transfug de la Junimişti, ceea ce nu este adevărat. Slavici şi-a lăsat o poziţiune sigură pe care o avea la Bucureşti, căci era un iluzionist şi încrezător in omenia oamenilor — şi n’a fost înscris în nici un partid, de aceea a şi căzut victima lipsei sale de simţ practic . Sturdza, îl valora mult pe Slavici ca om, şi câtă vreme a fost cu mintea sănătoasă nimeni n’a cutezat să-l atace pe Slavici. Public rândurile următoare trimise de D. Sturdza lui I. Slavici,pentru ziua de Sf. Ioan in anul 1904, — pe când conducea Institutul Oteteleşeanu—Biletul e în facsimil — 7 Ianuarie 1904. Iubite amice — Să trăeşti la mulţi ani sănătos, voios, muncitor ca totdeauna. La mulţi ani şi pentru ai Dumitale. Foarte mai încălzit cu articolul Dumitale din Februarie 3-17 Ianuarie (Arad). Mi l’am scris de o parte ca des să-l pot ceti dreptur pentru ori şi cine. Al Dumitale amic D. Sturdza La Institutul Oteteleşanu împărţiam parcele de pământ, ca să cultivăm straturi de flori. Eu ca să ambiţionez elevele, mi-am tras pe seama mea un strat, Pe care l-am dichisit cum trebuia: brazdă de iarbă verde pe margine, răsaduri de fel de fel de flori, iar în mijloc străjuiau trei trandafiri înalţi, de scul cel mai ales, prinşi în proptele, în vârful cărora înfundasem câte un glob în trei culori deosebite. Era frumos! Elevele se adunaseră „roiu" pe lângă mine stăruind ca să li se dea şi lor brazde, exprimându-şi, care mai de care, dorinţa de a se lua la întrecere, pentru a căpăta premiul de 100 lei, pe care pentru prima oară îl acorda profesorul bacteriolog V. Babeş, drept încurajare la iubirea florilor şi a naturei. Babeş nu lipsea niciodată din comisiunea examenelor de fine de an şi era un mare apreciator al lui Slavici. O zarvă mare se iscase acum între eleve. Care mai de care se lua bine cu grădinarul, milogindu-se să le dea răsaduri alese şi cât de mari, ca să se desvolte mai repede în brazda lor. Se sculau cu noaptea în cap şi în zelul lor, cu drept cuvânt mult lăudat, au făcut şi prostii. Una din cele mai zeloase, care lucra sub autoritatea uneia mai mari, s’a sculat până’n ziuă, a scos dintr’un rond al grădinei, — de care ele nu aveau voie să se atingă, fiindcă era dat în seama grădinarului — vre o trei trandafiri mari, frumoşi, prinşi bine în rădăcinile lor, la care încolţiseră şi numeroşi boboci, — şi i-a replantat în brazda ei. A doua zi de dimineaţă, în curte era o gălăgie mare, grădinarul roşu la faţă de mânie, iar Slavici plin de indignare luase fata la rost, ba în punctul culminant al greşelei ei, i-a dat peste mâini o palmă părintească. Fata avea vreo 13-14 ani. Trandafirii cei frumoşi zăceau ofiliţi, trăgându-şi ramurile la pământ. Toţi eram trişti, iar fata, dezolată, cerea sprijinul meu. Eu, ca să accentuez greşeala ei nevinovată, îi mai adâncii durerea spuindu-i: „De, fata mea, dă-ţi seama că ai comis o crimă”. Acest cuvânt cu înţeles atât de tare, i-a adus toată bunătatea ei sufletească şi desnădăjduită a alergat la Slavici cerându-i iertare. „Iertaţi-mă d-le director, recunosc că sunt vinovată, am greşit, fără de judecată şi am meritat o pedeapsă mai aspră decât aceia, pe care mia-ţi dat-o părinteşte. Eu sunt o criminală, şi lacrămile ei sincere au şters greşeala ei din neştiinţă. Aceasta a fost o lecţiune practică şi cu efect pentru toţi. Acest fel de om era I. Slavici. In oaza, pe care o scosese din mijlocul bălţilor şi a părăginirii el era isvonul vieţii. El era cel dintâi sculat şi cel din urină culcat, după ce totul era strns şi liniştea cucernică cuprindea aşezământul.Slavici era încrezător în oameni şi în cinstea lor. Când ne-am stabilit definitiv la Bucureşti in anul 1900, după ce-şi îndeplinite închisoarea de la Vaţ în Ungaria, am luat cu chirie o casă cu o grădină mare şi Slavici era fericit că poate să lucreze in ea. Şi-a cumpărat uneltele necesare umbla după pământ bun de flori. A găsit un căruţaş, — un om necunoscut, — a vorbit cu el, i-a dat adresa şi ca să fie mai sigur, că îi aduce pământul, i-a dat omului şi toţi banii înainte. S’a ’ntâmplat ce trebuia să se’ntâmple. Căruţaşul a luat banii „plocon" şi nu l a mai văzut nimeni. Slavici tot nu voia să-şi piardă iluziunea în cinstea lui şi-mi zicea: Cine ştie, ce i s’a putut întâmpla bietului om !... Şi eu surâdeam de aceste naivităţi, pe care le treceam în răbojul lui „Nastradin-Hagia". Dar un fior a străbătut sufletul meu atunci când Slavici a luat şi însărcinarea gospodărească a Institutului Oteteleşeanu. Ii puneam în vedere că el fiind un om idealist îşi va pierde, fără să vrea pământul de sub picioare şi va cădea in neglijenţe şi năpăstuiri, — că el fiind bun şi încrezator în oameni, pe care îi crede buni, ii vor înşela — că fiind distrat, va lăsa să-i cadă banii alături de buzunar, şi alţii ii vor ridica şi I şi atâtea, atâtea riscuri cu care se fră- mânta mintea şi conştiinţa mea. Dar Slavici tocmai cunoscându-şi fiţarea, s’a gândit la pericole şi iată ajf început, la cele multe ce scrie despre activitatea lui de la Măgurele.J „Ca să nu mă încurc şi să nu mă poată încurca nici alţii, încă de la începuttul activităţii mele ca chivernisitor al averei Institutului, am stăruit ca Academia să-mi dea bani numai pentuu conturi achitate. Aceste conturi erau pentru mine bani buni când banii imi erau pe sfârşite; prezentam conturile şi luam alţii"... " Nu intru în amănuntele celor scrise de el în scrisori adresate unui prieten, în care se confesează despre cele ce a săvârşit cu bună credinţă, precum şi despre cele ce a pătimit dela СатепЦ cu care a fost în atingere. Acestea vor fi capitole tragice. Cu măsura cu care veţi judeca veţi fi judecaţi. Am fost totdeauna convinsă de buna credinţă cu care lucra Slavici, — incapabil de a face fapte incorecte, — ca să-mi fie ruşine de el, — punea ca bun soţ preţ mare pe stima mea, care n’ai pierdut-o ,ici în cele mai grele încercări, pe care am fost sortită să le trec alături de el. Slavici şi-a dus toată viaţa comoara copilăriei lui prinsă din bunele percepte ale lui „tata bătrân", care-1 ducea in fiecare Duminică şi sărbătoare la biserică, prin iubirea severă dar inteligentă a mamei lui, precum şi prin bunătatea tatălui său, care era proverbială. Când tatăl lui Slavici venea să-şi vadă feciorul, care învăţa la liceul „Minoriţii‘‘ din Arad, aducea cu el şi un cost mare cu cireşe, când era sezonul lor —, dar nu i-l dădea lui, ci-i atârna de creanga unui copac din curtea şcolii şi când copiii eşiau in recreaţiune, alergau cu toţii la coşul cu cireşe al lui „Tata Savu‘‘. Aşa a fost crescut Slavici, în iubire, pentru toţi şi în generozitate. E. S. I Panciuţ Slavici bun pedagog „Mm“ la Teatrul Naţial ,Dr. Manolache, cunoscutul romancier şi autor dramatic, ale cărui piese s-au reprezentat pe scenele Teatrelor Naţionale din Iaşi, Craiova şi Cluj, a prezentat zilele acestea noua sa piesă Mara, la Naţionalul din Capitală, care a şi acceptat-o cu elogii pentru maestria cu care a fost construită ca subiect, intrigă, caractere și tehnici . Solemnitatea deschiderii noului an de activitate a soc. corale „Carmen" S’au împlinit 38 de ani de activitate continuă a Societăţii Corale „Carmen”. Durata aceasta este mult îmbucurătoare. Faptul că a întâmpinat vitregiile timpului, ura clanurilor muzicale, intrigile meschine inerente vieţii unei instituţii muzicale serioase şi care întrece pe toate celelalte cunoscute, (nomina odiosa) constituis o strălucită mărturie a realei Sale valori. Dar autentica afimpare a societăţii „Carmen” nu s’a datorat numai perseverenţei şi luptei fără preget de a rămâne cea mai bună „inter pares”, însuşi programul său muzical arborat ca un stinabrd de victorie de la începutul misiunii artistice, a chemat privirile cu încredere spre ea. Anii au preschimbat această încredere in dragoste, iar muzicalitatea impecabilă a audiţiilor a intensificat-o. Marele public alături de melomanii cu pretenţii şi-au dat seama în sfârşit că ideia generoasă a maestrului Chiriac, a părintelui, a animatorului instituţiei „Carmen", a dat rezultatele dorite a rodit, şi parafrazând pe Valéry, am putea spune că fructificarea a depăşit promisiunea florilor. Maestrul Kiriac, fondatorul eminentei grupări corale, fixase deja primele concerte punctul principial, pivotul programului său artistic. Acest program e de o simplitate şi de o frumuseţe unică şi se rezumă in câteva cuvinte: repertoriul unei societăţi corale româneşti trebuie să fie in primul rând românesc. E deajuns să pomenim în sprijinul acestei afirmări, cum, la comemorarea de 20 ani a societăţii „Carmen” când numele bătrânului maestru a stat pe afişul festivalului jubiliar de la Teatru Liric alături de a lui George Enescu, piesele cântate susţineau intregral gândul muzicei noastre naţionale. Cred astăzi că patronând o altă concepţie asupra alegerii lucrărilor corale, dacă ar fi urmat o altă linie de conduită, Soc. Carmen cu tot avântul şi temeritatea lui Kiriac n’ar fi avut poate raţiunea actuală de a exista, de a fi încurajată de autorităţi şi de a se bucura de concursul şi recunoştinţa noastră. Astfel la un concert de Crăciun, mi se pare prin anii 1920—1925, d. Georgescu Breazul in „Mişcarea Literară” şi Sgm. Rămniceanu în „Universul” au semnalat in cronicele lor că trei sferturi din bucăţile executate de soc. „Carmen” au fost româneşti. Idoiul fusese nu numai în stare de proiect, ci in parte şi realizat. Totodată ceace a mărit prestigiul asociaţiei a fost îngrijirea interpretativă a corurilor şi a bucăţilor solistice. Datorită străduinţelor depuse în direcţia unei cât mai perfecte realizări de ansamblu, de omogenitate şi calităţi pur vocale printr-o severă alegere a membrilor, „Carmen” a repurtat succesul neuitat de la Alba Italia cu prilejul încoronării şi prin turneele de propagandă pe meleagurile Ardealului. Intr’o măsură mai mică, repettoriul clasic nu e nici dânsul neglijat. Virtuozitatea coriştilor şi maestria actualului dirijor d. Kirescu (ce armonioasă continuare de nume după Kiriac!) iar organizaţia muzicală proprie susţinerea partiturilor de muzică străină oricât de dificile. E i'eajuns să dăm exemplul Simfoniei a IX-a de Beethoven, magistral realizată şi atât de muzical îmbinată cu massa orchestrală a Filarmonicei noastre. In privinţa latoticei de a se face cunoscută, doc› , Carmen” nu a utilizit reclama^ Şi ‚*» demenirile mulţimii prin presa■ Prin ştiinţa vastă a dirijorului, care aunt un mod expresiv „bel canto di* „bien dire”, respectând cuvântul şe dând notelor farmecul stilistic varietatea nuanţelor, corul ,,Carmenii e astăzi un adevărat instrument vtArcal, o admirabilă organizare sonoră, respectând toate elementele de, stil, temei, ritm urmărind creaţia emoţiei pur muzicale, ocolind efedele. Solemnittatea deschiderii noului an muzical 1938 a avut loc intr’o atmosferă înălţătoare de ro* mânism, la sediul societăţii în stn. ing. Saligny. In cele două încăperi sobre cu portretele bărbaţilor inimoşi cari s’au interesat de bunul mers al ei, a încăput prietenia şi entuziasmul invitaţilor. Asistenţa nu*măra personalităţi muzicale. D. Foilescu, d-na Euanlca Costinescu, d-na Marva Snejina, sau grupat împrejurul mesei de slujbă. In fund şi în preajma preoţilor, Grigore Costea, Eugen Bărbulescu, Vasile Popescu şi Tonicu Ca calier sclipitor de priviri şi sură* sub corul Carmen, dătător de răspuinsuri sacre la oficierea sfinţirii apei. După închiderea Sf. Evanghelii a vorbit de Ion Chirescu. Sincer, simplu, mişcător. Cuvintele sale vibrau de emoţia regăsirii cu tovarăşii de muncă a unor zile noui. D-sa a pre* cizat programul muzical pentru sta* giunea în curs, făcând apel la bună* voinţa membrilor din societate, că rora le-a solicitat să fie sârguitori şi să vină regulat la repetiţii. Au fost cerinţe de adevărat maestru care şi-a exprimat gândurile fără trucuri de verbalism şi abile for* mule elocvente. D. Chirescu a anun*ţat piesele cari vor fi puse în lucru. In primul loc pentru ziua de 16 Oc*tombrie Recviemul de Gabriel Fauré, cu Filarmonica, pentru odihna sufle*tului Marei Noastre Regine dispărute, Maria, şi Missa Solemnis. Secretarul societăţii „Clarmen” a încheiat după amiaza intimă şi de, caldă ,apropiere, cetind un act de, mulţumire oficială pentru o donaţie de 20.000 lei făcută de d. Slomneanu, frumos gest făcut în aceste vie* muri grele cu oameni egoişti cari depreciază sau înconjură arta româ* mască, ca pe un lucru nefolositor. In* cepând de mâine, societatea corală "Carmen” îşi începe luminos repe* Uţiile, într’o lumină tristă de toam* nă însă, cu Recviemul de Faure pentru neuitata Regină, cea mai bună și mai nobilă dintre Regine. Virgil Gheorghiu EDITURA “NATjONALA-CIORNEI^ j ROMNOLui a-EMINESCU: