România - Capitala, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 122-136)

1938-10-01 / nr. 122

*1 X 1938 * ROMANIANo. 122 - Coloniștii francezi și despopularea Banatului O interesantă teză asupra fenome­nului de neomaltusianism constatat în această provincie După alungarea turcilor din Ungaria, Banatul a devenit pro­vincie austriacă timp de 63 ani. Pe timpul stăpânirii turcești in Banat, românii cari­­locuiau, în deosebi regiunile mai ferite de invazie şi jafuri au alcătuit sin­gura populaţie a provinciei. îm­păraţii Austriei au colonizat în Banat o mulţime de colonişti străini, pe care i-au stabilit în regiunile mai puţin populate. In veacul al XVIII şi chiar în al XIX. Banatul este colonizat cu şvabi, sârbi, italieni, bulgari, maghiari, spanioli şi chiar fran­cezi. Primii francezi au fost coloni­zaţi în Banat în 1752, la Merţi­­şoara şi Sânt-Andrei. Coloniştii francezi din aceste localităţi au venit din Lotaringia, Metz, Besan­çon, Biamont, Arracourt, Bezange la Grande, Fracheville, Rompey şi Moncel. Intre anii 1770—1772 se colo­nizează cu coloni francezi locali­tăţile Biserica Albă, Beşinova Nouă şi Seleuş, iar în unele părţii ale Banatului se înfiinţează sate noi, ca Saint Hubert, Trübswet­­ter (Tomnatic), Seultour, Charte­­ville, Ostern şi Gottlob. Coloniştii francezi din Tom­natic (Tru­bswetter) erau origi­nari din Lotaringia, Metz, Trier, Renania şi Mainz. Originari din Belgia erau coloniştii francezi din coloniile bănăţene Saint-Hu­bert, Charleville şi Saint-Barbe, cari purtau numirile localităţilor de origine. Localităţile colonizate cu fran­cezi au fost încercuite de coloni­ile şpăheşti şi cu timpul, au fost desnaţionalizate. Câteva sate şi­­au mai păstrat limba franceză până la mijlocul veacului al XIX- lea. Problema despopularizării Ba­natului a fost studiată şi de un­guri, iar sociologii unguri au o teză interesantă în ceea ce prive­şte originea neomaltusianismului populaţiei bănăţene. Primii cari au practicat limitarea naşterilor, în Banat, au fost coloniştii fran­cezi, dela cari s’au molipsit şva­bii, ungurii şi mai târziu româ­nii. După Fényes Elek, în Banat au fost colonizaţi peste 6.000 de francezi (în judeţul Torontal 6.000, iar în Timiş 150), aduşi fiind de către generalul Clau­­dius Mercy. Coloniştii francezi, practicând în mare măsură limitarea naşte­rilor — după sociologii unguri neomaltusianismul — au fost în­ghiţiţi de către populaţia şvăbea­­scă, dar s’a molipsit şi aceasta de grava „boală franceză”. Şva­bii contaminaţi au transmis limi­tarea naşterilor ţărănimea ma­ghiare de pe Câmpia Tisei, din Bacica, Bavania şi sudul Pano­­niei, unde forţa biologică a scă­zut la indice catastrofal. (Vezi Hídvégi Jánosi , „Maghiarimea pieritoare”, Budapesta, 1938). Din judeţele Timiş şi Torontal, neomaltusianismul s’a extins în judeţele învecinate şi în deosebi, în Severin, Hunedoara, Sibiu, Făgăraş, Braşov şi Odorhei. Pietrea timpurie a coloniilor franceze din Banat, cari se mai păstrează astăzi ca localităţi ger­manizate, la noi şi la sârbi, ne dovedeşte şi ne verifică în mare măsură teza sociologiei ungu­reşti Nu ştim în ce măsură vor fi practicat coloniştii francezi ne­­omal­urianismul, dar ştim, că elementul şvăbesc l-a practicat şi-l practică şi astăzi, după ce a contaminat şi populaţia româ­nească de baştină a Banatului nostru istoric. Petre Petrinca Activitatea „Institutului de cultură italiană" De când guvernul italian a fon­dat în România „Institutul de cul­tură italian" numărul înscrierilor la cursurile de limba, literatura şi cultura italiană au crescut din an în an, încât în sesiunea trecută a în trecut în total, Bucureşti şi pro­vincie, numărul de şase mii au­dienţi. In legătură cu această desvolta­­re a cursurilor şi a celorlalte acti­vităţi culturale şi artistice ale In­stitutului, guvernul italian a ho­­tărît­ să construiască anume în Bu­cureşti o impunătoare „Casă a Ita­liei" pentru care a cumpărat un teren situat în plin centrul Ca­pitalei, în Calea Victoriei, înce­pând îndată lucrările edificiului.­­ Palatul acesta va fi o frumoasă şi caracteristică expresiune a archi­­tecturei italiene în Capitala noas­tră şi va cuprinde ample şi ele­gante localuri pentru birouri, bi­­bliotecă şi cursuri, în afară de săli spaţioase pentru concerte, confe­rinţe, expoziţii de artă, posedând astfel, concentrate în jurul Insti­tutului, toate ramurile de activi­tate culturală italiană în Româ­nia. Anul acesta, în aşteptarea desă­vârşirii clădirii proprii, cursurile Institutului se vor ţine într’un se­diu provizoriu, care a şi fost închi­riat, şi la a cărui amenajare se lu­crează cu intensitate. Lecţiunile vor începe deci, ca şi în ceilalţi ani, în primele zile ale lunei Noembrie, şi deschiderea lor va fi precedată de un discurs ţinut de către o personalitate din lumea culturală. In ceia ce priveşte orânduirea cursurilor, se vor institui noui sec­ţiuni de limbă pentru începători şi înaintaţi şi se vor adăuga noul materii. Se vor ţine deasemeni, în afara cursurilor de după amiază, cursuri serale de la 9 la 10 iar în unele zile din săptămână vor avea loc conferinţe şi reprezentaţii cine­matografice, dedicate ilustraţiunii frumuseţilor artistice, obiceiurilor şi vieţii italiene. Guvernul italian, pentru a putea realiza acest vast program de în­văţământ, care va fi complectat de o serie de manifestaţiuni artistice şi culturale destinate în mod ex­clusiv celor înscrişi la cursurile In­stitutului, şi de eventuale călăto­rii de studii în Italia, a trimis la Bucureşti alţi profesori, în total zece, printre cari unii anume pen­tru nouile cursuri de artă italia­na, de istoria muzicii şi teatrului italian, de filosofia italiană, etc.... Deasemeni biblioteca Institutului, bogată şi variată, conţinând apro­ximativ 100.000 de volume de di­verse specialităţi, este la dispoziţia înscrişilor la Cursuri, cari pot ob­ţine deasemeni cărţi cu împrumut acasă. In provincie, unde există deja numeroase secţiuni ale Institutu­lui, înzestrate cu sediu propriu, vor avea loc cursuri de limba şi li­teratura italiană ţinute tot de­­că­tre profesori ai Institutului. înscrierile se vor deschide în ziua de 10 octombrie la Bucureşti, la sediul Institutului din Calea Vic­toriei Nr. 196, zilnic dela 11-13 și dela 16-20, iar în provincii la se­diile locale. P­resa străinătăţii, făcând ab­stracţie de orice sentiment şi ideologie politică, se arată unanimă in a recunoaşte meritul recent al Ducelui, de a fi făcut po­sibilă continuarea negocierilor des­chise intre Germania deoparte şi Anglia, Franţa de altă parte. Nu-i inutil ca împrejurările să fie reamintite in amănuntele lor riguros exacte. έnainte de a se ajunge la convo­carea conferinţei in patru de la Muenchen — prin mediaţiunea şi străduinţele Ducelui — discuţiile care se duceau în favoarea păcii, ajunseseră la un greu impas. Să re­capitulăm faptele. Răspunsul Can­celarului Hitler la apelul stăruitor al d-lui Roosevelt, nu aducea ade­ziunea Fuehrerului la invitaţia de a-şi modifica atitudinea. Noul me­sagiu al d-lui Roosevelt, preconiza o conferinţă a naţiunilor interesate, convocată urgent, într’o localitate neutră. Această supremă sugestie a Preşedintelui Uniunii americane, n’a fost reţinută la Berlin. Ultima in­tervenţie a d-lui Chamberlain pe lângă d. Hitler, făcută prin inter­mediul lui Sir Horace Wilson, nu a putut atinge scopul propus de pri­mul ministru britanic. B­erlinul cerea să i se dea ime­diat­­„un răspuns satisfăcă­tor" fără care nu-i rămâne decât să treacă la „măsurile nece­sare”. In discursul radiodifuzat după primirea răspunsului adus de Sir Horace Wilson, d. Chamberlain fă­cea apelul cel mai patetic la расе, precizând că i se pare imposibil „ca un diferend care a fost deja aranjat in principiu să poată deveni obiect al războiului". Primul ministru britanic deşi epuizase posibilitatea negocierilor directe și personale cu Berlinul, păstra încă optimism în cauza păcii, afirmând că „atâta timp cât răz­boiul n’a început, există încă spe­ranţa că va putea fi evitat»’. A­cest ultim, suprem rest de op­timism, premierul britanic il nutrea fiindcă, între timp, iniţiase o nouă acţiune în favoarea păcii. Reprezentantul diplomatic al Marei Britanii la Roma făcea Mini­strului de Externe italian „o impor­tantă comunicare din partea guver­nului din Londra, în raport cu de­clanşarea conflictului germano-ce­­hoslovac”, precum scria comunicatul oficial italian. Două întrevederi con­secutive au avut loc între contele Ciano și lordul Perth. La prima în­trevedere, acesta din urmă a înmânat contelui Ciano un mesagiu. Primind răspunsul, ambasadorul britanic avu imediat o convorbire cu Londra și apoi conferi iarăși cu ministrul de afaceri străine. O convorbire telefo­nică urmă între Ducele Mussolini și d. Hitler. Rezultatul acestei convor­biri fu, că la apelul făcut de guver­nul britanic pe lângă d. Mussolini, Ducele folosind toată influenţa ş i pe lângă cercurile conducătoare ger­mane, reuşi să ajungă la soluţia reuniunei urgente a celor patru mari puteri occidentale. A­ctul de mediaţiune al Ducelui Mussolini va rămâne o dată epocală în istoria politică a Europei, în cazul când evoluţia ne­gocierilor începute la Muenchen va asigura viitorul păcii. Ducele Mussolini s-a arătat de o promptitudine caracteristică în a colabora cu primul ministru brita­nic la supremul efort de a se salva pacea Europei. Soldatul pentru care, în teorie, „războiul e o higienă a naţiei”, s’a dovedit pe teren, în concret, un militant fără rezerve al păcii. D­e altfel în tot cursul crizei din ultimele săptămâni, d. Mussolini — trebuie să i se recunoască — a păstrat calmul cel mai impresionant. Cu o luciditate care merită menţionată, a întrevă­zut imposibilitatea ca marile puteri să declanşeze o conflagraţie sânge­roasă. In consecinţă, nici o măsură de ordin militar n’a fost luată în peninsulă. La Roma domnea calm masiv, în timp ce în majoritatea Capitalelor Europei era febră şi ten­siune. Nu vădea această stare de spirit o deplină încredere în viitorul păcii ? încrezător în destinul păcii, Du­cele Mussolini a intervenit cu me­­diaţiunea-i pe lângă d. Hitler într’o clipă când zarul războiului putea să cadă cu toiate consecinţele lui funeste. V­a fi mediaţiunea Ducelui, ul­tm­a etapă a sforţării spre pace, spre o pace a dreptăţii istorice ? — Iată problema ! MEDIAŢIUNEA ITALIEI DUCELE, SOLDAT AL PĂCII România la congresul internaţional al avocaţilor *­ n convorbire cu d. Traian Dimitriu-Şoimu, delegatul baroului Ilfov la congresul d­a Budapesta De curând s’a înroiat în ţară, ve­nind dela Budapesta, d. avocat Tra­ian Dimitriu-Şoimu, consilier al ba­roului de Ilfov, care împreună cu d. George Petrovici, fost decan, vice­preşedinte al Uniunii Internaţionale a avocaţilor, a reprezentat Baroul de Ilfov la cel de al 9-lea congres al U­­niunii internaţionale a avocaţilor, ca­re s-a ţinut recent în capitala Unga­riei.Pentru a pune în curent pe ceti­torii noş­tri cu cele discutate şi pen­tru a fi lămuriţi asupra rostului ace­stor congrese internaţionale, am so­cotit oportun a solicita o convorbire cu d. av. Traian Dimitriu Şoimu, fruntaş al baroului de Ilfov, care şi în acest an a reprezentat baroul în acelaş mod strălucit, precum acum doi ani la Viena în forul internaţio­nal, alături de d. George Petrovici. La acest congres şi-au dat întâlni­re reprezentanţi din: Germania, Bel­gia, Bulgaria, China, Statele Unite, Franţa, Olanda, Ungaria, Liban, Lu­xemburg, Polonia, Suedia, Elveţia, Cehoslovacia, Iugoslavia. D. av. Traian Dimitriu-Şoimu, a binevoit să nu comunice impresiile pe care d-sa le-a cules de la acest din urmă congres. ROSTUL CONGRESELOR — Care este rostul întâl­nirilor anuale a avocaţi­lor din toate ţările lumii. — Uniunea internaţională a avo­caţilor este formată din delegaţii ţărilor membre ale Uniunii, asisten­ţi sau observatori, în scopul de a studia problemele de drept la ordi­nea zilei pe baza unor rapoarte şi referate care cuprind starea de legi­slaţie, doctrină şi jurisprudenţă din diferitele ţări. Aceste studii servesc prin mate­rialul ce se adună şi prin complec­tările ce se aduc în congrese, drept material documentar, în vederea unor măsuri legislative uniforme în ţările membre ale Uniunii, sau pentru cunoaşterea stărilor de drept absolut necesar în relaţiile interna­ţionale. IN 1936, LA VIENA Astfel în congresul din 1936 ţinut la Viena, s-au discutat printre altele: „Principii fundamentale ale unei proceduri civile modernizate, „Capa­citatea civilă a femeiei măritate”, „Delictele de audienţă în raport cu profesiunea de avocat”, „Organiza­rea asistenţei judiciare”, „Raportul între presă şi barou înainte şi după desbaterile judiciare”, „Asigurarea în contra responsabilităţii profesio­nale”, „Tribunalele administrative”, „Crearea tribunalelor naţionale şi de jurisdicţie naţională în materie de expulzare a străinilor”, „Timbre de pledoarie”, „Casa de pensiuni a avocaţilor”, etc., etc. — In acest an, la Buda­pesta, s’au abordat chesti­uni tot atât de interesan­te! In congresul anului acesta din ca­pitala Ungariei s’au discutat proble­me de vitală importanţă pentru cor­pul nostru: „Rolul avocatului în ad­ministrarea dovezei ca martori”, Taxele de timbru şi înregistrare", Organizarea asistenţii judiciare”, Proba în dreptul cutumiei în pro­cedurile americane”, „Unificarea le­gislativă în materie de cec şi bilet la ordin”, „Transformarea vieţii socia­le, economice şi de stat şi problema avocaturei”, „Statutul starăinilor in Franţa", „Prevedere şi pensii profe­sionale”, „Bunurile străinilor în ţă­rile beligerante’’ etc., etc. La ambele congrese un capitol im­portant a fost rezervat pentru expu­nerea situaţiilor prezente şi eventua­lelor aspiraţii ale barourilor naţio­nale, membre ale Uniunii, cu care o­­cazie, reprezetanţii diferitelor ţări au arătat în ce constau dezideratele barourilor respective. COLABORAREA DELE­GAŢIEI ROMÂNE — Care a fost aportul de­legaţiei române? « — Delegaţia română a participat prin reprezentanţii ei la discuţia pro­blemelor, desvoltând câteva rapoarte cu care ocazie s-au arătat dispoziţii de lege, doctrină şi jurisprudenţă a ţării. Discuţiile referitoare la rapoarte au antrenat participarea celor 100 membri delegaţi din străinătate, în afară de gazde, cu care ocazie, în­tre altele, d. George Petrovici a arătat care este situaţia în România în ra­port cu taxele de timbru şi înregi­strare precum şi taxele judiciare şi influenţa lor asupra posibilităţilor justiţiabililor de a reclama în jus­tiţie, precum şi repercusiunea exa­gerării taxelor în ceea ce priveşte exercitarea profesiunii de avocat . Cum a fost privită participarea României? Satisfăcător. Şi ca o dovadă că delegaţia noastră s’a bucurat de atenţie deosebită este că la consti­tuirea consiliului Uniunii s’au re­zervat României trei locuri în per­soana d-lor: Istrate Micescu, deca­nul baroului de Ilfov, I. Gr. Perie­ţeanu, preşedintele Uniunii avocaţi­lor şi G. Petrovici, fost decan, iar d. I. Gr. Perieţeanu a fost ales vice­preeşdinte al Uniunii internaţionale a avocaţilor ,în locul d-lui G. Pe­trovici, al cărui mandat a expirat. — Maestre, două vorbe despre propaganda româ­nească peste hotare. Deoarece delegaţia de a participa la congres mi-a venit în ultimul timp, nu am putut organiza o pro­pagandă mai deosebită pentru Ro­mânia. Totuşi, prin bunăvoinţa d-lui Vin­tilă Paraschivescu, directorul Oficiu­lui naţional de turism, am putut a­­vea la dispoziţie 20 mappe ale O. N. U.-ului cuprinzând fiecare câte zece peisagii pe care le-am predat şefilor de delegaţii străine şi membrilor marcanţi, cari au rămas încântaţi de frumuseţile ţării noastre. Am regretat că n’am putut satisfa­ce toate cererile formulate din partea membrilor delegaţiilor străine, cu a­­tât mai mult cu cât, probabil după Varşovia, în anul 1990 congresul se va ţine la Bucureşti şi avem tot in­teresul să deşteptăm dorinţa şi cu­riozitatea delegaţiilor din toate ţări­le de a cunoaşte România. Cred că suntem obligaţi ca oricând avem prilejul de a reprezenta peste hotare numele ţării, să-l facem cu­noscut cât mai bine, cât mai mult şi cât mai departe, a încheiat d. avocat Traian Dimitriu-Şoimu comunicările sale. Vederea generală a oraşului Eger, în regiunea sudată mSCUTM Conferinţa in patru de la München a fost privită de unanimitatea pre­sei internaţionale ca un punct de plecare spre organizarea globală a problemelor ce agită actualul mo­ment politic. Discuţiile in curs sunt o etapa spre altele mai largi, pri­vind interese mai întinse. _ Ceiace e în afară de orice îndoia­lă, e faptul că se vor analiza chiar de pe acum şi alte probleme decât aceea a sudeţilor. De vreme ce con­flictul n’a fost localizat la o singură preocupare, a delimitării zonei su­deţilor ce urmează a reveni la Reich, discuţiile conferinţei în patru se vor referi şi la chestiuni adiacente. E demn de rememorat din dis­cursul, desigur epocal, al d-lui Chamberlain pasagiul:­­„Ori­care ar fi simpatia ce o putem avea faţă de o mică naţiune înfruntată de o altă mare şi puter­nică, nu putem, în nici o împrejura­re angaja întregul imperiu britanic, într’un războiu, numai pe această temă. Dacă va trebui să ne luptăm, va fi pentru chestiuni mai mari de­cât aceasta­’. Apare clar că discuţiile dela Mün­chen pe lângă că vor stabili zona ce urmează a reveni Reichului, se vor referi şi la acele chestiuni mai mari decât aceasta”. Reuşita conferinţei depinde — se pare — mai ales de aceste „chesti­uni mai mari". ROL Italia care aparent se părea că in­trase într-o postură subalternă, în decursul desfăşurării crizei şi-a re­căpătat importanţa în concertul marilor puteri occidentale, i-a fost rezervat să joace un rol de proporţii istorice, înlesnind mediaţiunea între părţi, în clipa când discuţiile ajun­seseră la un punct mort. E un suc­ces al Ducelui Mussolini de a fi pu­tut întruni condiţiile de mediator. Ceea ce d. Roosevelt, cu toate încer­cările repetate n’a putut reuşi, a în­deplinit d. Mussolni. Acordul ultim încheiat cu Anglia a făcut posibilă acţiunea recentă. Bine­înţeles că şi dorinţa de pace a Franţei a tras greu în balanţă, anulând preocupă­rile de amor propriu şi ambiţii ire­ductibile. Fiindcă în genere nobleţă obligă, situaţia de mediator a ducelui Mus­solini îl va împiedica să fie advo­catul vre-uneia din părţi. Al oricărei părţi ar fi, ar deveni „advocatus d­iaboli". S’ar cuveni, e obligat să fie, numai advocatul Păcii. COINCIDENŢA Elanul pus de d. Mussolini in favoarea păcii, ne face să deducem că s’a schimbat ceva și in politica Italiei. A dus lungă vreme o politi­că războinică. In 1927, tensiunea în care se afla cu Iugoslavia a dus la o stare de prerăzboi, în spiritul pu­blic și preocupările sferelor condu­cătoare. In 1928—1932 a avut loc campania cuceririi Libiei. In 1934, după asasinarea lui Dolfus, divizii italiene au ocupat Brenner. Din 1936 la 1937 peste 500.000 italieni au luptat în Africa Orientală şi din 1936, o armată de legionari luptă în Spania. De atâţia ani Italia are în faţă spectrul războiului, încât — putem spune — e cea mai în măsură să dorească pacea... Despre politica d-lui Musso­lini se poate spune ca şi despre Napoleon III : Imperiul a fost „pacea”. ^SU^IRONISM Tendinţa spre pace se dovedeşte la fel de vie pe toate latitudinile şi în ţările cu regim democratic şi în cele de sistem politic totalitar. _ Corespondenţii din Roma ai zia­relor engleze dau de ştire că în Ca­pitala Imperiului, au avut loc mari manifestaţii de entuziasm la vestea că d. Mussolini a luat poziţie de me­diator în favoarea păcii. De asemenea în Germania ştirea convocării unei conferinţe a păcii la München a găsit ecou de aproba­re unanimă. In Anglia şi Franţa sentimentul de uşurare a cuprins în­treaga populaţie. E desigur un efect al acestei stari de spirit, silinţa conducătorilor de popoare de a evita războiul. In această epocă în care se propun plebiscite, unul singur s’a realizat pretutindeni, dela sine : plebiscitul pentru pace. HAMANJUNT Fiind vorba să se organizeze pa­cea de pretutindeni, desigur că pro­blema spaniolă va intra de la înce­put în preocupările conferinţei ce­lor palm mari puteri occidentale. Soluţia nu poate fi alta decât ho­­tărirea luată in comun de a se re­trage toate unităţile militare străine fie mai mult sau mai puţin volun­tare. Pacea Spaniei — e cazul să spu­nem — va fi edictată prin inter­venţie străină, după epsm la izbuc­nirea războiului au contribuit, în largă măsură, aceleaşi forţe. jmmjiE Primul ministru englez a definit pacea drept o floare ce trebue cu­leasă din năvala spinilor. Se poate spune că pacea e o floare ce creşte la aşa înălţimi că drumul până la ea e cea mai dură dintre ascenziuni. Ascenziunea, pre­zintă caracterele unui autentic alpi­nism, presupune, aere victime. Sir.

Next