România - Provincie, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 122-136)

1938-10-01 / nr. 122

Omagii nepermise îmi evoca cineva, un că­lător pasionat nu numai de pernele moi ale Dining-Car­­ului, de pe puful cărora călă­toria e o oglindă cu imagini, ci un om condus de însăşi ra­ţiunea acestei pasiuni, — îmi evoca, zic, mormântul lui Cha­teaubriand, care străjue eter­na agitare a valurilor, pe coasta Oceanului, în Breta­­nia. N’aş mai putea recon­stitui tabloul zugrăvit de cu­vintele prietenului, apariţia lui grandioasă pe coasta cu orizontul întunecat de negu­rile depărtărilor. Ştiu însă, că locul unde se găsesc rămăşi­ţele liricului René de Cha­teaubriand are destulă izo­lare, între acele aspecte de sălbătecie, de viată a naturii, pe cari poetul le-a imortali­zat. Intr’o stâncă masivă, pe care valurile, la acele soroace ale fluxului marin o scaldă, a fost închis pe veci romanticul René, iar mâna omului, cu evlavia inspi­rată de imaginea neliniştitului spirit, n’a aşezat, pentru trecător, decât o lespede grea, din aceiaşi piatră, şi un grilaj, care o îm­­prejmue. Nicăeri o slovă, ce ar putea indica ceva, pentru tre­cătorul curios. Oamenii au renunţat, aci, la orice convenţiona­lism pentru că monumentul din Bretagne e un omagiu simbolic al culturii, adus memoriei unui creator, dintre ai săi. Ce ar fi cadrat mai bine, cu peisagiul acesta, în care singura viată dominatoare e viata elementelor deslănţuite, decât anoni­matul unei pietre? Unde s’ar fi simtit mai bine, în ce cadru mai tulburat de nelinişte, neliniştitul autor­ al „Itinerariului dela Paris la Ierusalim", decât pe coasta bretonă? Acestui îndrăgostit de peisagiu, de miracole ale naturii şi de singurătate, i s’a adus su­premul omagiu.­­ , Facem această constatare pătrunşi de toate gesturile grandi­oase ce i­ se pot atribui istoriei şi umanităţii, dar şi stăpâniţi de sentimentul acelei înguste măsuri, autohtone, când e vorba de asemenea omagii pentru medaliile unei culturi oricât de minore, în care însă se atestă momente de monumental, cum spune d. Lucian Blaga. Ne gândim, de pildă, că în Bucureşti nu există un bust al lui Eminescu. Nici al lui Garagiale. D. profesor Iorga a deschis o sub­scripţie publică, în coloanele Neamului Românesc, pentru ima­ginea în bronz a celui mai mare poet. Sumele se strâng arteroe, aproape numai din însufleţirea cărturarilor noştri, dar* se strâng. Intr’o bună zi, pe un bulevard sau într’o piaţă nouă, statuia lui Eminescu se va înălţa numai datorită zelului marelui profesor, Care a luptat din răsputeri împotriva­ burtă-verzilor, politici, stro­piţi cândva în faţă de cerneala corosivă a gazetarului de la „Tîmpul“.­­­Caragiale a fost tot atât de pufin­ertat, înfăţişase şi el bio­­­sepeie contimporană, cu toate cangrenele unei vieţi­ nedemne, dar o­ înfăţişare fără patetismul poetului, fără accentele grave ale acestuia. Poate a fost mai usturătoare imaginea lui Cara­­giale, prin faptul că toată această lume e un imens pretext de humor şi ironie, de satiră şi portretistică, cu­ o­ circulaţie ce nu ţine de efemera slovă zilnică, din gazetă. Pentru un bust al lui Cara­giale a pledat o impresionant de caldă scrisoare a d-lui Iancu Brezeanu, neîntrecutul interpret al lui Сопц Iancu, dar în zadar. In coloanele unui ziar s’au strâns câteva zeci de mii, după im­boldul marelui actor şi apreciatului prieten al lui Caragiale. Apoi, lista subscripţiei s’a oprit aci, pentrucă progeniturile eroilor­ ca­­ragialeşti au fost, cu siguranţă, scandalizate. Banii s-au împărţit celor ce au înţeles să fie prezenţi la o asemenea chemare şi planul d-lui Iancu Brezeanu a rămas superb şi neîmplinit. Există, deci, şi omagii nepermise. Vlaicu Bârna M. EMINESCU ­------­ INTRE COPII de Aurel Jiquidi — Miţi, ce’i aia minciună convenţională? — ...Adică atunci când mămica spune la musafiri că suntem cu­minţi f * ROMÁNIA NO. 122 „Oameni pe un sloi de gh­eaţă“ Mercuri în 21 Septembrie — zi aşa de zbuciumată pentru pacea Europei — am condus un prieten bun la aeroport şi l-am văzut lu­­ându-şi zborul spre Praha. Avionul Lares a sbârm­it înfier­bântat, plimbându-şi pasărea de metal pe câmpul întins, apoi s-a o­­prit o clipă, ca să răsufle, înainte de-a pomi de-albinelea şi cu zgo­mot furtunos a părăsit pământul, plutind pe valurile albe ale văzdu­hului. Curând a devenit mic In ne­mărginirea zării şi’n ochii celor ce-1 urmăreau cu atenţie a dispă­rut repede — înghiţit de cer. Aripile păsării mecanice s’au dus pe pânzele aerului — ca nişte braţe întinse spre apărare — şi-au vâslit cu sârguinţă, gâfâind încordat, ca să atingă cât mai repede cetatea cu multe turnuri ce-l aştepta cu ne­răbdare. In cinci ore, prietenul de care mă despărţisem a scoborit din ceruri în Praha şi-a putut revedea cu plăcere priveliştea cunoscută şi atât de pitorească a acestui oraş minunat de poetic. Abatele Zavoral, prietenul de-a­­tâţia ani al României, a lucrat ast­fel ca noi să putem cunoaşte fără cheltuială capitala Cehoslovaciei; societatea al cărui preşedinte se afla bunul abate înlesnea excursii a­­proape gratis spre Praha, unde vi­zitatorii erau primiţi întotdeauna cu braţele deschise şi purtaţi pretutin­deni să cunoască monumentele de valoare şi arta ţării atât de proas­pete şi totuşi păstrându-şi rădă­­cinele ei aşa de vechi medievale. In fiecare an, grupuri de români au descins în Cehoslovacia şi au a­­vut prilejul să admire priveliştea de vis a Hrodcany-ului ce se înalţă cu turnuri subţiri şi clădiri elegante de claviaturi albe pe colina poetică ce domină Vâltava. Acolo, urcând pe trepte nenumărate, printre te­rase vechi şi grădini pitoreşti, să se oprească sus să intre în catedrala Saint-Guy, unde dorm somnul de veacuri chipuri de sfinţi şi domni­tori, în tăcerea înaltă a bolţilor fal­nice. Picturi şi fresce, reliefuri şi sculpturi te privesc din aburul lor depărtat al vremii şi-ţi spun i­­st­ori­sir­i şi cântece ce-abia mai picură pe suflet, vie noastre din alt veac, veacul acesta de frământări în care am fost sortiţi să ne na­’­ştem. In Cetate, când ai scoborât din piscul înflorit al grădinei Letna, te trezeşti nas în nas cu uriaşul turn al Pulberăriei ori cu vechiul turn al cetăţii celei vechi ce-a rămas ri­sipită de-o parte a Oltavei,­ cu ca­sele , mucigăiite, curţile, medievale, porticele curioase, zidurile de cetâ­­ţuie, grădinile cu monumente ba­roce. De treci podul minunat al lui Carol — се­ şi pleacă frunţi negre de sculpturi spre apa visătoare ce-i spală picioarele — intri in orașul nou, care de douăzeci de ani în­coace, de când s’a potolit vijelia războiului mondial, ridică într’una clădiri moderne ce pot rivaliza cu cele ale marilor metropole din A­­pus. Bulevarde largi, străzi admira­bil tăiate, clădiri monumentale se înşiră de partea cealaltă a Ottavei, faţă în faţă cu cetatea vechimii şi structând-o. Aici, în capitala lumii moderne, civilizaţia­ îşi are toate binefacerile reprezentate şi cursul vremii e în nota lui cea mai înaltă, silind oamenii şi lucrurile să im­pingă tot mai înainte, înainte. De douăzeci de ani cehoslovacii muncesc cu asprime pentru ridica­rea ţărişoarei lor. Orice sacrificiu n’a fost prea mare. Tineretul a înălţat cu dragoste capetele, gân­dind că viitorul le va răsplăti stră­dania pentru câştigarea unui drept între celelalte state înaintate in vilizaţie. Societatea Sokolilor — xemplu unic de organizaţie spori­­vă reuşită — era menită să forme­ze trupuri vânjoase şi spirite disci­plinate care să poată fi de folos ţă­rii în formaţie. întreaga suflare a poporului ace­stuia harnic părea că stă cu frun­tea înălţată plină de speranţă spre Dumnezeul muncii şi al dreptăţei, întrebându-l dacă le Va răsplăti vreodată zelul şi dacă le este Îngă­duit să spere într’un viitor strălu­cit, aşa cum îl doresc şi-l înţeleg. Primăvara, când Văltava e înce­ţoşată albastru de stoiurile reci ale înoirii firii, stoluri după stoluri de pescăruşi albi poposesc în Praha, pe stâlpii şi sfinţii podului Carol şi rămân aici câteva zile. Întrebând viciu Cetatea care le dă adăpost da­că vor găsi vreme bună şi hrană în depărtările spre care înoată. Popu­laţia cetăţii îi hrăneşte cu pâine şi seminţe, îi mângâie cu ochii şl mâ­na şi — apoi le dă drumul să plece în necunoscut, urmârindu-i lung cu privirea până ii pierde In zări vio­rii. Soarele călduţ rămâne peste valurile pline de spume al fluviului romantic, urmărind şi el un vis al lul, — visul primăverii născânde ce voia să transforme totul în flori şi fructe. Pescăruşii au plecat. II aş­teaptă depărtări însorite, fericite? Scriitorul Cari Capek ne-a făcut de multă vreme cunoştinţă cu piesa lui de teatru. R. U. R. in care sfâr­şitul visează o lume nouă, în care răutatea şi nedreptatea au dispărut şi — un Răsărit, dulce, mijeşte ca o speranţă în viitorul nelămurit. Anul, trecut, teatrele noastre au dat publicului o piesă deosebit de interesantă a scriitorului Wilem Werner: „Oameni pe un sloiu de gheaţă**. Problema generaţiilor e pusă clar şi plină de măestrie. Bătrânul dascăl cu suflet curat tremură la gândul viitorului ce aş­teaptă pe copiii lui ce sunt luaţi de zorii vremilor noi. Oare vor reuşi să se menţie la suprafaţă? Puhoaele din jur nu-i vor cotropi, înecându-i în valuri năvalnice? Sloiul de ghiaţă pe care plutesc, neştiutori, se poate desface din clipă în clipă; apele îl pot cufunda, mistuindu-l, încotro să speri după ajutor? Mai este vre­me? Se poate face ceva? O! Sloiul pluteşte in mijlocul talazurilor fur­tunoase şi salvarea e departe, poa­te prea departe. Ce va fi mâne? Praha aşteaptă cu turnurile-i nenumărate înălţate în rugă spre cerul tuturor, flutură aripi diafane de pescăruşi spre văz­duhuri, tremură din fulgii albi ai iernii care bate la uşă, priveşte sumbru din zidăriile-i cenuşii ale evului mediu, cântă spre nourii tulburi cu glasuri de copii nevino­vaţi, plânge cu lacrimi de femei şi bărbaţi pe uliţele cetăţei ce se cre­dea tare. Praha stă pe­ un sloiu de ghiaţă şi valurile o înconjoară de pretutin­deni. De sus, vântul şi soarele a­­­pleacă aceleaşi suluri de lumină tremurată, mângâind toate într’a­­ceiaşi speranţă dulce lăsată tutu­ror oamenilor dela Dumnezeu. Profira Sadoveanu R­EVISTELE In numărul pe Septembrie al revistei „Gândirea" d-şoara Olga Caba publică un articol despre li­rica medievală în Franţa. Cele „Câteva figuri din poesia medie­vală în Langue d’oc“, pe care le evocă d-şoara Olgă Caba, cu mult pitoresc şi bogată informaţie de istorie literară, sunt un admirabil prilej, pentru autoare, să ne evoce eposul poporan şi atmosfera din provinciile Toulouse, Limoges, Pro­­vensa, Poiton şi Saintouges, între 1100—1300. Să reproducem, din articolul pu­blicat în „Gândirea", câteva rân­duri care ni-l înfăţişează pe Guil­laume de Poitiers, primul truba­dur cunoscut al Provensei. „Era un bărbat jovial acest Guil­laume, robust probabil şi înalt de statură, cu apetituri şi dispoziţii proporţionale. Ii plăceau vănătorile cu şoimi sau cu o haită de câini in urmă, în sunete de goarnă, în­tovărăşit fiind, cu mare veselie şi gălăgie de prieteni şi slugi, pe care îi ţinea tot timpul în glume şi a­­propouri pipărate. Tare îi mai plăcea să meargă în pelerinaj prin Limoges. Sub haina aspră de pele­rin se oprea adesea în piosul exer­ciţiu, şi, sprijinindu-se în toiag, i­ se scurgeau ochii după ţărăncile cu „vino’n cea” întâlnite în drum, înjura de toţi sfinţii, era bătăuş şi lăudăros. Avea doi cai, la care ţinea mult de tot, nu era însă chip să-i obişnuiască împreună. Mu’i s’a îndurerat de acest neajuns şi a scris o poemă despre această problemă cerând sfatul cavalerilor experţi. Nu dispreţuia vinul, nici vânatul şi era în Stare să mănânce două curci dintr’o răsuflare. Nici în dragoste nu era ascetic, îşi ex­punea exigenţele fără echivocuri, spunăndu-le lucrurilor pe nume, cu o ingenuitate care azi ne amu­ză. Cu atât mai neaşteptat ne a­­tinge surpriza, că tocmai acest brav gentilom, atât de împăcat cu cerul şi cu pămăntul, a pus piatra de temelie a dragostei platonice în poezîa europeană." Insă, articolul d-şoarei O. C. tre­­bue citit în întregime, atât pentru faptele pe care le relatează cât şi pentru acele mici fragmente tra­duse, din lirica medievală. ROMANE -EMINESCU eâîiÉcЩили&А 1 at tS. -ixKumi -«««aajEI EDITURA " N­AT­I ON­AL A - SI ORNE |“ Viitoarea premieră a Teatrului Naţional: „Summa cum Mae" da Karl Franz Franchy In seara de Vineri 30 Septembrie Teatrul Naţional reprezintă, pentru prim­­ă, o piesă care iese din banc ftimelor spectacole. K; anz Franchy, este de fel din­­ cal. Deşi a plecat de mai mult timp din Ţară, totuşi el vor­beşte româneşte. De câteva zile se află în Bucureşti, urmărind repeti­ţiile piesei sale, jucată cu mult suc­ces aproape pe toate scenele mari ale Apusului. „Summa cum laudae” deşi nu este o piesă realistă, e totuşi adânc în­şurubată în realităţile vieţii de as­tăzi. Critica Ţărilor unde s’a jucat lucrarea cu titlu internaţional, o numeşte „un monument închinat soldatului necunoscut al spiritului”. Nu soldatului înarmat cu arme dis­trugătoare, ci luptătorului pentru supremaţia spiritului. E o demon­straţie ca viaţa, aceia adevărată, cere continue jertfe şi sacrificii din partea oamenilor care vor să-şi merite acest nume. Acţiunea se desfăşoară în grupul unor studenţi sârguitori, dar săraci, dornici să cucerească culmile vieţii, înălţându-se cât mai mult spiritua­liceşte. Lupta e grea şi când unul din ei, slab şi bolnav, cade, un altul mai puternic, nu ezită, pentru a-l salva, să facă o faptă condamnaţii de legi. Studentul bolnav, în preajma­ morţii, cere, ca un adio dar şi ca o ultimă bucurie pe care i-ar putea-o da viaţa pământească, să dea exa­menul de absolvire, pentru care s’a­ pregătit atâta. Dar profesorii întârzie să vină și atunci camarazii lui, cu inimile sfârtecate, se deghizează ca profet, sori supunându-1 la examenul dorit* Ii dau nota cea mai mare — summai cum laudae — bietului luptător al spiritului. Desigur că aceiaș notă­ maximă i-o va da și Dumnezeu ca-* re-1 ia în altă lume. Piesa se repetă sub conducerea d-lui Soare Z. Soare, iar protago­niștii sunt d-nii V. Valentineanuÿ­ A. Pop-Marţian, V. Antonescu, Al Critico, G. Baldovin, O. Lăzăresci și D. V. VALENTINEANU D-RA KITTY GHEORGHIU H. Polizu, P. Nove, d-nele Lilly­povici, Tanţl Economu, Nelly K­an, Kitty Gheorghiu, etc. \ CRESTĂTURI P . .rhnim. .din­ partea unui cititor, aceste rânduri: Stimate d-le redactor, In no. din 7 sau 8 Sept. al zia­rului dv., v-aţi ocupat de un oare­care domn Victor Ionescu, care o­­bişnueşte să-şi semneze astfel arti­colele d-sale „din pagina întâia a unei reviste literare”. Ţin să vă rog, şi de credeţi de cuviinţă să înseraţi într’un cât de apropiat număr, că acel Victor I n’are comun decât numele cu Vic­tor Ionescu dela Iaşi, care obişnu­­eşte să-şi semneze cu acest nume articolele lui economice. Primiţi etc. V. I. D. Victor Ionescu dela Iaşi, sesi­zat de aprecierile noastre faţă de creaţia­ omonimului său presupus, să fie liniştit. Pentrucă numai din­tr’o fantezie a tipografului s’a cre­­iat... cazul. Clientul nostru e d. Vic­tor POPESCU, cugetător despre „Ca­ducitatea idealurilor artei". I­ON ANESTIN: SCHIŢA PENTRU ISTORIA TEATRULUI ROMA­NESC. — Un autor condamna­bil de modest al unei cărţi de o in­contestabilă valoare. Căci, aceia ce numeşte d. Ion Anestin „schiţă” este lin studiu cuprinzător, rotund, perfect informat şi prezentat într’un stil de o rară supleţe şi subţirime. E suficient, de altfel, să ne amintim un fapt, şi anume acela că, in ma­terie de istorie a teatrului, noi ne găsim abia în faza notaţiilor, amin­tirilor, impresiilor, fragmentelor. Fac excepţie Theodor T. Burada cu „Teatrul în Moldova” şi Olănescu- Ascanio cu „Teatrul la Români”. Dar aceste studii sunt apărute de mult. Aşa­dar, sunt, prin forţa im­prejurărilor incomplecte. Parţiale sunt şi studiile d-lui Al. Olăreanu şi tot parţială e şi schiţa d-luî Em­­anoliu. D. Ion Anestin rupe cu tradiţia a­­ceasta în sensul că ne dă o istorie a teatrului românesc, adică o istorie a teatrului din momentul în care a­cesta apare ca preocupare artistică de sine stătătore la noi. Şi Burada a făcut istoria teatrului. Insă el consideră teatru şi „irozii” de la Cră­ciun şi „Căluşarii”, etc., etc. Ion A­­nestin începe cu Domniţa Ralu Ca­­ragea şi sfârşeşte în Zilele noastre Drum lung, de Un secol şi două de­cenii, creator şi, în parte , dătător de nădejdi. Un singur lucru n’am înţeles: ci Ion Anestin n’a trecut la bibliogra­fie şi „Teatrul Naţional din Bucu­reşti în 1908—1909”, raportul-studiu de 122 pagini, al lui Pompiliu Elia­­de, apărut în Tipografia „Voinţa Naţională” Bucureşti 1909. Cartea aceasta a lui Pompiliu Eliade este şi informată şi sugestivă. Sau poate o­­miterea ei se datoreşte faptului că­ însăşi bibliografia a fost acomodată gândului că aceia ce ni se dă, deo­camdată, este o „schiţă”? Ori cum ar fi, cartea d-lui Ion A­nestin trebuieşte citită. E instructi­vă și pilduitoare. n Tura, zeiţa junglei! Filmele lucrate în culori trebu să fie excepţional realizate... ca să nu se bage de seamă tocmai acesi paletă de o infernală artificialitate. Jungla din Tura este conceputa parcă după Indicaţiile unui individ serios atins de daltonism, cele mai elementare informaţii pe care le­ avem asupra culorilor cerului, mă­rii sau copacilor, sunt răsturnate, de năstruşnicele armonii crom­aticâi care vroiau să sugereze abundenţa. Şi variaţia vegetaţiei tropicale. Şi, fireşte, n’au izbutit decât să dove­dească din nou stadiul primitiv In care se află tehnicolorul.­­ Dar filmul merită să fie văzut pentru Dorothy Lamour, a actriţei de o tulburătoare frumuseţe exo­tică, în Insula ocnaşilor Gangsterii americani nu sunt nu­mai hoţi pur şi simplu, sau — la nevoie — chiar criminali. Există o anumită specie foarte interesantă, specie aproape onestă compusă din­ aşa numiţii oameni de afaceri care se ocupau cu cele mai mari negoţuri obţinând debuşeuri prin teroare şi şantaj. Este o lume cum nu se poa­te mai interesantă şi e surprinzători că filonul n’a fost exploatat mai se­rios. Urmăririle palpitante, luptele între G­men şi gangsteri ajung săi obosească publicul, dar toată Inge­niozitatea pe care sunt siliţi să desfăşoare aceşti oameni de afacei sui-generis pentru a rămâne mereu în cadrul legilor, se pretează la in­finit de multe combinări de situaţii noui şi pregnante. Un astfel de gangster quasi-otiest» este şi eroul din Insula ocnaşilor care la urmă se pocăieşte şi desco­peră chiar bucuriile vieţii de fami­lie, cugetând cu glas tare asupra e­­rorii de a considera aurul ca singu­rul lucru demn de interes pe lumea asta. Filmul are destule lungimi, mai ales în prima parte, iar în cea de-a doua, când evenimentele se îngră­mădesc, un decupaj defectuos a păstrat ritmul lent de la ’nceput, tocmai atunci când era necesar mai mult nerv. Nici John Litel care a jucat admirabil rolul avocatului din Femei de noapte, n’a corespuns, Ann sheridan n’a avut aproape hie mic de făcut, dar a evoluat de-a­­juns ca sa se observe acea frumu­­seţe­ standard aşa de plăcută la dere. Totuşi, filmul poate fi văz­ut pen­tru scenele din înfiorătoarele închi­sori americane, dintre care unele sunt destul de reuşite. St. G No

Next