România - Provincie, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 122-136)
1938-10-01 / nr. 122
Omagii nepermise îmi evoca cineva, un călător pasionat nu numai de pernele moi ale Dining-Carului, de pe puful cărora călătoria e o oglindă cu imagini, ci un om condus de însăşi raţiunea acestei pasiuni, — îmi evoca, zic, mormântul lui Chateaubriand, care străjue eterna agitare a valurilor, pe coasta Oceanului, în Bretania. N’aş mai putea reconstitui tabloul zugrăvit de cuvintele prietenului, apariţia lui grandioasă pe coasta cu orizontul întunecat de negurile depărtărilor. Ştiu însă, că locul unde se găsesc rămăşiţele liricului René de Chateaubriand are destulă izolare, între acele aspecte de sălbătecie, de viată a naturii, pe cari poetul le-a imortalizat. Intr’o stâncă masivă, pe care valurile, la acele soroace ale fluxului marin o scaldă, a fost închis pe veci romanticul René, iar mâna omului, cu evlavia inspirată de imaginea neliniştitului spirit, n’a aşezat, pentru trecător, decât o lespede grea, din aceiaşi piatră, şi un grilaj, care o împrejmue. Nicăeri o slovă, ce ar putea indica ceva, pentru trecătorul curios. Oamenii au renunţat, aci, la orice convenţionalism pentru că monumentul din Bretagne e un omagiu simbolic al culturii, adus memoriei unui creator, dintre ai săi. Ce ar fi cadrat mai bine, cu peisagiul acesta, în care singura viată dominatoare e viata elementelor deslănţuite, decât anonimatul unei pietre? Unde s’ar fi simtit mai bine, în ce cadru mai tulburat de nelinişte, neliniştitul autor al „Itinerariului dela Paris la Ierusalim", decât pe coasta bretonă? Acestui îndrăgostit de peisagiu, de miracole ale naturii şi de singurătate, i s’a adus supremul omagiu. , Facem această constatare pătrunşi de toate gesturile grandioase ce i se pot atribui istoriei şi umanităţii, dar şi stăpâniţi de sentimentul acelei înguste măsuri, autohtone, când e vorba de asemenea omagii pentru medaliile unei culturi oricât de minore, în care însă se atestă momente de monumental, cum spune d. Lucian Blaga. Ne gândim, de pildă, că în Bucureşti nu există un bust al lui Eminescu. Nici al lui Garagiale. D. profesor Iorga a deschis o subscripţie publică, în coloanele Neamului Românesc, pentru imaginea în bronz a celui mai mare poet. Sumele se strâng arteroe, aproape numai din însufleţirea cărturarilor noştri, dar* se strâng. Intr’o bună zi, pe un bulevard sau într’o piaţă nouă, statuia lui Eminescu se va înălţa numai datorită zelului marelui profesor, Care a luptat din răsputeri împotriva burtă-verzilor, politici, stropiţi cândva în faţă de cerneala corosivă a gazetarului de la „Tîmpul“.Caragiale a fost tot atât de pufinertat, înfăţişase şi el biosepeie contimporană, cu toate cangrenele unei vieţi nedemne, dar o înfăţişare fără patetismul poetului, fără accentele grave ale acestuia. Poate a fost mai usturătoare imaginea lui Caragiale, prin faptul că toată această lume e un imens pretext de humor şi ironie, de satiră şi portretistică, cu o circulaţie ce nu ţine de efemera slovă zilnică, din gazetă. Pentru un bust al lui Caragiale a pledat o impresionant de caldă scrisoare a d-lui Iancu Brezeanu, neîntrecutul interpret al lui Сопц Iancu, dar în zadar. In coloanele unui ziar s’au strâns câteva zeci de mii, după imboldul marelui actor şi apreciatului prieten al lui Caragiale. Apoi, lista subscripţiei s’a oprit aci, pentrucă progeniturile eroilor caragialeşti au fost, cu siguranţă, scandalizate. Banii s-au împărţit celor ce au înţeles să fie prezenţi la o asemenea chemare şi planul d-lui Iancu Brezeanu a rămas superb şi neîmplinit. Există, deci, şi omagii nepermise. Vlaicu Bârna M. EMINESCU ------ INTRE COPII de Aurel Jiquidi — Miţi, ce’i aia minciună convenţională? — ...Adică atunci când mămica spune la musafiri că suntem cuminţi f * ROMÁNIA NO. 122 „Oameni pe un sloi de gheaţă“ Mercuri în 21 Septembrie — zi aşa de zbuciumată pentru pacea Europei — am condus un prieten bun la aeroport şi l-am văzut luându-şi zborul spre Praha. Avionul Lares a sbârmit înfierbântat, plimbându-şi pasărea de metal pe câmpul întins, apoi s-a oprit o clipă, ca să răsufle, înainte de-a pomi de-albinelea şi cu zgomot furtunos a părăsit pământul, plutind pe valurile albe ale văzduhului. Curând a devenit mic In nemărginirea zării şi’n ochii celor ce-1 urmăreau cu atenţie a dispărut repede — înghiţit de cer. Aripile păsării mecanice s’au dus pe pânzele aerului — ca nişte braţe întinse spre apărare — şi-au vâslit cu sârguinţă, gâfâind încordat, ca să atingă cât mai repede cetatea cu multe turnuri ce-l aştepta cu nerăbdare. In cinci ore, prietenul de care mă despărţisem a scoborit din ceruri în Praha şi-a putut revedea cu plăcere priveliştea cunoscută şi atât de pitorească a acestui oraş minunat de poetic. Abatele Zavoral, prietenul de-atâţia ani al României, a lucrat astfel ca noi să putem cunoaşte fără cheltuială capitala Cehoslovaciei; societatea al cărui preşedinte se afla bunul abate înlesnea excursii aproape gratis spre Praha, unde vizitatorii erau primiţi întotdeauna cu braţele deschise şi purtaţi pretutindeni să cunoască monumentele de valoare şi arta ţării atât de proaspete şi totuşi păstrându-şi rădăcinele ei aşa de vechi medievale. In fiecare an, grupuri de români au descins în Cehoslovacia şi au avut prilejul să admire priveliştea de vis a Hrodcany-ului ce se înalţă cu turnuri subţiri şi clădiri elegante de claviaturi albe pe colina poetică ce domină Vâltava. Acolo, urcând pe trepte nenumărate, printre terase vechi şi grădini pitoreşti, să se oprească sus să intre în catedrala Saint-Guy, unde dorm somnul de veacuri chipuri de sfinţi şi domnitori, în tăcerea înaltă a bolţilor falnice. Picturi şi fresce, reliefuri şi sculpturi te privesc din aburul lor depărtat al vremii şi-ţi spun istorisiri şi cântece ce-abia mai picură pe suflet, vie noastre din alt veac, veacul acesta de frământări în care am fost sortiţi să ne na’ştem. In Cetate, când ai scoborât din piscul înflorit al grădinei Letna, te trezeşti nas în nas cu uriaşul turn al Pulberăriei ori cu vechiul turn al cetăţii celei vechi ce-a rămas risipită de-o parte a Oltavei, cu casele , mucigăiite, curţile, medievale, porticele curioase, zidurile de cetâţuie, grădinile cu monumente baroce. De treci podul minunat al lui Carol — се şi pleacă frunţi negre de sculpturi spre apa visătoare ce-i spală picioarele — intri in orașul nou, care de douăzeci de ani încoace, de când s’a potolit vijelia războiului mondial, ridică într’una clădiri moderne ce pot rivaliza cu cele ale marilor metropole din Apus. Bulevarde largi, străzi admirabil tăiate, clădiri monumentale se înşiră de partea cealaltă a Ottavei, faţă în faţă cu cetatea vechimii şi structând-o. Aici, în capitala lumii moderne, civilizaţia îşi are toate binefacerile reprezentate şi cursul vremii e în nota lui cea mai înaltă, silind oamenii şi lucrurile să impingă tot mai înainte, înainte. De douăzeci de ani cehoslovacii muncesc cu asprime pentru ridicarea ţărişoarei lor. Orice sacrificiu n’a fost prea mare. Tineretul a înălţat cu dragoste capetele, gândind că viitorul le va răsplăti strădania pentru câştigarea unui drept între celelalte state înaintate in vilizaţie. Societatea Sokolilor — xemplu unic de organizaţie sporivă reuşită — era menită să formeze trupuri vânjoase şi spirite disciplinate care să poată fi de folos ţării în formaţie. întreaga suflare a poporului acestuia harnic părea că stă cu fruntea înălţată plină de speranţă spre Dumnezeul muncii şi al dreptăţei, întrebându-l dacă le Va răsplăti vreodată zelul şi dacă le este Îngăduit să spere într’un viitor strălucit, aşa cum îl doresc şi-l înţeleg. Primăvara, când Văltava e înceţoşată albastru de stoiurile reci ale înoirii firii, stoluri după stoluri de pescăruşi albi poposesc în Praha, pe stâlpii şi sfinţii podului Carol şi rămân aici câteva zile. Întrebând viciu Cetatea care le dă adăpost dacă vor găsi vreme bună şi hrană în depărtările spre care înoată. Populaţia cetăţii îi hrăneşte cu pâine şi seminţe, îi mângâie cu ochii şl mâna şi — apoi le dă drumul să plece în necunoscut, urmârindu-i lung cu privirea până ii pierde In zări viorii. Soarele călduţ rămâne peste valurile pline de spume al fluviului romantic, urmărind şi el un vis al lul, — visul primăverii născânde ce voia să transforme totul în flori şi fructe. Pescăruşii au plecat. II aşteaptă depărtări însorite, fericite? Scriitorul Cari Capek ne-a făcut de multă vreme cunoştinţă cu piesa lui de teatru. R. U. R. in care sfârşitul visează o lume nouă, în care răutatea şi nedreptatea au dispărut şi — un Răsărit, dulce, mijeşte ca o speranţă în viitorul nelămurit. Anul, trecut, teatrele noastre au dat publicului o piesă deosebit de interesantă a scriitorului Wilem Werner: „Oameni pe un sloiu de gheaţă**. Problema generaţiilor e pusă clar şi plină de măestrie. Bătrânul dascăl cu suflet curat tremură la gândul viitorului ce aşteaptă pe copiii lui ce sunt luaţi de zorii vremilor noi. Oare vor reuşi să se menţie la suprafaţă? Puhoaele din jur nu-i vor cotropi, înecându-i în valuri năvalnice? Sloiul de ghiaţă pe care plutesc, neştiutori, se poate desface din clipă în clipă; apele îl pot cufunda, mistuindu-l, încotro să speri după ajutor? Mai este vreme? Se poate face ceva? O! Sloiul pluteşte in mijlocul talazurilor furtunoase şi salvarea e departe, poate prea departe. Ce va fi mâne? Praha aşteaptă cu turnurile-i nenumărate înălţate în rugă spre cerul tuturor, flutură aripi diafane de pescăruşi spre văzduhuri, tremură din fulgii albi ai iernii care bate la uşă, priveşte sumbru din zidăriile-i cenuşii ale evului mediu, cântă spre nourii tulburi cu glasuri de copii nevinovaţi, plânge cu lacrimi de femei şi bărbaţi pe uliţele cetăţei ce se credea tare. Praha stă pe un sloiu de ghiaţă şi valurile o înconjoară de pretutindeni. De sus, vântul şi soarele apleacă aceleaşi suluri de lumină tremurată, mângâind toate într’aceiaşi speranţă dulce lăsată tuturor oamenilor dela Dumnezeu. Profira Sadoveanu REVISTELE In numărul pe Septembrie al revistei „Gândirea" d-şoara Olga Caba publică un articol despre lirica medievală în Franţa. Cele „Câteva figuri din poesia medievală în Langue d’oc“, pe care le evocă d-şoara Olgă Caba, cu mult pitoresc şi bogată informaţie de istorie literară, sunt un admirabil prilej, pentru autoare, să ne evoce eposul poporan şi atmosfera din provinciile Toulouse, Limoges, Provensa, Poiton şi Saintouges, între 1100—1300. Să reproducem, din articolul publicat în „Gândirea", câteva rânduri care ni-l înfăţişează pe Guillaume de Poitiers, primul trubadur cunoscut al Provensei. „Era un bărbat jovial acest Guillaume, robust probabil şi înalt de statură, cu apetituri şi dispoziţii proporţionale. Ii plăceau vănătorile cu şoimi sau cu o haită de câini in urmă, în sunete de goarnă, întovărăşit fiind, cu mare veselie şi gălăgie de prieteni şi slugi, pe care îi ţinea tot timpul în glume şi apropouri pipărate. Tare îi mai plăcea să meargă în pelerinaj prin Limoges. Sub haina aspră de pelerin se oprea adesea în piosul exerciţiu, şi, sprijinindu-se în toiag, i se scurgeau ochii după ţărăncile cu „vino’n cea” întâlnite în drum, înjura de toţi sfinţii, era bătăuş şi lăudăros. Avea doi cai, la care ţinea mult de tot, nu era însă chip să-i obişnuiască împreună. Mu’i s’a îndurerat de acest neajuns şi a scris o poemă despre această problemă cerând sfatul cavalerilor experţi. Nu dispreţuia vinul, nici vânatul şi era în Stare să mănânce două curci dintr’o răsuflare. Nici în dragoste nu era ascetic, îşi expunea exigenţele fără echivocuri, spunăndu-le lucrurilor pe nume, cu o ingenuitate care azi ne amuză. Cu atât mai neaşteptat ne atinge surpriza, că tocmai acest brav gentilom, atât de împăcat cu cerul şi cu pămăntul, a pus piatra de temelie a dragostei platonice în poezîa europeană." Insă, articolul d-şoarei O. C. trebue citit în întregime, atât pentru faptele pe care le relatează cât şi pentru acele mici fragmente traduse, din lirica medievală. ROMANE -EMINESCU eâîiÉcЩили&А 1 at tS. -ixKumi -«««aajEI EDITURA " NATI ONAL A - SI ORNE |“ Viitoarea premieră a Teatrului Naţional: „Summa cum Mae" da Karl Franz Franchy In seara de Vineri 30 Septembrie Teatrul Naţional reprezintă, pentru primă, o piesă care iese din banc ftimelor spectacole. K; anz Franchy, este de fel din cal. Deşi a plecat de mai mult timp din Ţară, totuşi el vorbeşte româneşte. De câteva zile se află în Bucureşti, urmărind repetiţiile piesei sale, jucată cu mult succes aproape pe toate scenele mari ale Apusului. „Summa cum laudae” deşi nu este o piesă realistă, e totuşi adânc înşurubată în realităţile vieţii de astăzi. Critica Ţărilor unde s’a jucat lucrarea cu titlu internaţional, o numeşte „un monument închinat soldatului necunoscut al spiritului”. Nu soldatului înarmat cu arme distrugătoare, ci luptătorului pentru supremaţia spiritului. E o demonstraţie ca viaţa, aceia adevărată, cere continue jertfe şi sacrificii din partea oamenilor care vor să-şi merite acest nume. Acţiunea se desfăşoară în grupul unor studenţi sârguitori, dar săraci, dornici să cucerească culmile vieţii, înălţându-se cât mai mult spiritualiceşte. Lupta e grea şi când unul din ei, slab şi bolnav, cade, un altul mai puternic, nu ezită, pentru a-l salva, să facă o faptă condamnaţii de legi. Studentul bolnav, în preajma morţii, cere, ca un adio dar şi ca o ultimă bucurie pe care i-ar putea-o da viaţa pământească, să dea examenul de absolvire, pentru care s’a pregătit atâta. Dar profesorii întârzie să vină și atunci camarazii lui, cu inimile sfârtecate, se deghizează ca profet, sori supunându-1 la examenul dorit* Ii dau nota cea mai mare — summai cum laudae — bietului luptător al spiritului. Desigur că aceiaș notă maximă i-o va da și Dumnezeu ca-* re-1 ia în altă lume. Piesa se repetă sub conducerea d-lui Soare Z. Soare, iar protagoniștii sunt d-nii V. Valentineanuÿ A. Pop-Marţian, V. Antonescu, Al Critico, G. Baldovin, O. Lăzăresci și D. V. VALENTINEANU D-RA KITTY GHEORGHIU H. Polizu, P. Nove, d-nele Lillypovici, Tanţl Economu, Nelly Kan, Kitty Gheorghiu, etc. \ CRESTĂTURI P . .rhnim. .din partea unui cititor, aceste rânduri: Stimate d-le redactor, In no. din 7 sau 8 Sept. al ziarului dv., v-aţi ocupat de un oarecare domn Victor Ionescu, care obişnueşte să-şi semneze astfel articolele d-sale „din pagina întâia a unei reviste literare”. Ţin să vă rog, şi de credeţi de cuviinţă să înseraţi într’un cât de apropiat număr, că acel Victor I n’are comun decât numele cu Victor Ionescu dela Iaşi, care obişnueşte să-şi semneze cu acest nume articolele lui economice. Primiţi etc. V. I. D. Victor Ionescu dela Iaşi, sesizat de aprecierile noastre faţă de creaţia omonimului său presupus, să fie liniştit. Pentrucă numai dintr’o fantezie a tipografului s’a creiat... cazul. Clientul nostru e d. Victor POPESCU, cugetător despre „Caducitatea idealurilor artei". ION ANESTIN: SCHIŢA PENTRU ISTORIA TEATRULUI ROMANESC. — Un autor condamnabil de modest al unei cărţi de o incontestabilă valoare. Căci, aceia ce numeşte d. Ion Anestin „schiţă” este lin studiu cuprinzător, rotund, perfect informat şi prezentat într’un stil de o rară supleţe şi subţirime. E suficient, de altfel, să ne amintim un fapt, şi anume acela că, in materie de istorie a teatrului, noi ne găsim abia în faza notaţiilor, amintirilor, impresiilor, fragmentelor. Fac excepţie Theodor T. Burada cu „Teatrul în Moldova” şi Olănescu- Ascanio cu „Teatrul la Români”. Dar aceste studii sunt apărute de mult. Aşadar, sunt, prin forţa imprejurărilor incomplecte. Parţiale sunt şi studiile d-lui Al. Olăreanu şi tot parţială e şi schiţa d-luî Emanoliu. D. Ion Anestin rupe cu tradiţia aceasta în sensul că ne dă o istorie a teatrului românesc, adică o istorie a teatrului din momentul în care acesta apare ca preocupare artistică de sine stătătore la noi. Şi Burada a făcut istoria teatrului. Insă el consideră teatru şi „irozii” de la Crăciun şi „Căluşarii”, etc., etc. Ion Anestin începe cu Domniţa Ralu Caragea şi sfârşeşte în Zilele noastre Drum lung, de Un secol şi două decenii, creator şi, în parte , dătător de nădejdi. Un singur lucru n’am înţeles: ci Ion Anestin n’a trecut la bibliografie şi „Teatrul Naţional din Bucureşti în 1908—1909”, raportul-studiu de 122 pagini, al lui Pompiliu Eliade, apărut în Tipografia „Voinţa Naţională” Bucureşti 1909. Cartea aceasta a lui Pompiliu Eliade este şi informată şi sugestivă. Sau poate omiterea ei se datoreşte faptului că însăşi bibliografia a fost acomodată gândului că aceia ce ni se dă, deocamdată, este o „schiţă”? Ori cum ar fi, cartea d-lui Ion Anestin trebuieşte citită. E instructivă și pilduitoare. n Tura, zeiţa junglei! Filmele lucrate în culori trebu să fie excepţional realizate... ca să nu se bage de seamă tocmai acesi paletă de o infernală artificialitate. Jungla din Tura este conceputa parcă după Indicaţiile unui individ serios atins de daltonism, cele mai elementare informaţii pe care le avem asupra culorilor cerului, mării sau copacilor, sunt răsturnate, de năstruşnicele armonii cromaticâi care vroiau să sugereze abundenţa. Şi variaţia vegetaţiei tropicale. Şi, fireşte, n’au izbutit decât să dovedească din nou stadiul primitiv In care se află tehnicolorul. Dar filmul merită să fie văzut pentru Dorothy Lamour, a actriţei de o tulburătoare frumuseţe exotică, în Insula ocnaşilor Gangsterii americani nu sunt numai hoţi pur şi simplu, sau — la nevoie — chiar criminali. Există o anumită specie foarte interesantă, specie aproape onestă compusă din aşa numiţii oameni de afaceri care se ocupau cu cele mai mari negoţuri obţinând debuşeuri prin teroare şi şantaj. Este o lume cum nu se poate mai interesantă şi e surprinzători că filonul n’a fost exploatat mai serios. Urmăririle palpitante, luptele între Gmen şi gangsteri ajung săi obosească publicul, dar toată Ingeniozitatea pe care sunt siliţi să desfăşoare aceşti oameni de afacei sui-generis pentru a rămâne mereu în cadrul legilor, se pretează la infinit de multe combinări de situaţii noui şi pregnante. Un astfel de gangster quasi-otiest» este şi eroul din Insula ocnaşilor care la urmă se pocăieşte şi descoperă chiar bucuriile vieţii de familie, cugetând cu glas tare asupra erorii de a considera aurul ca singurul lucru demn de interes pe lumea asta. Filmul are destule lungimi, mai ales în prima parte, iar în cea de-a doua, când evenimentele se îngrămădesc, un decupaj defectuos a păstrat ritmul lent de la ’nceput, tocmai atunci când era necesar mai mult nerv. Nici John Litel care a jucat admirabil rolul avocatului din Femei de noapte, n’a corespuns, Ann sheridan n’a avut aproape hie mic de făcut, dar a evoluat de-ajuns ca sa se observe acea frumuseţe standard aşa de plăcută la dere. Totuşi, filmul poate fi văzut pentru scenele din înfiorătoarele închisori americane, dintre care unele sunt destul de reuşite. St. G No