România - Capitala, aprilie 1939 (Anul 2, nr. 301-313)

1939-04-01 / nr. 301

i Simţul de răspundere a fost, la români, calitatea imanentă a conştiinţei lor. Prin acest sen­timent, naţiunea română este şi trăeşte permanent ca o realita­te morală. Şi din cauza că este realitate morală, poporul ГОo­mân se prezintă ca naţiune Altfel, fără sentimentul de răs­pundere, poporul român ar fi rămas o simplă gloată. Aceasta şi este deosebirea între gloată şi naţiune:gloata nu ştie CE este ea faţă de destin, faţă de sine faţă de lumea înconjurătoare; naţiunea ştie toate acestea şi se examinează necontenit în raport cu marile împrejurări din afară şi cu marile probleme din sufletul său şi din viaţa sa publică, viaţa sa de stat. Naţiunea română a avut, în toată existenţa sa de până a­cum, simţul răspunderii într’un grad foarte mare şi în mai mul­te feluri. Fiindcă a avut sim­ţul răspunderii într’un grad foarte mare, poporul român a devenit popor critic, s-a mani­festat nu ca un copil uşuratic şi neîncercat în faţa lumii din afară, ci matur cu o maturi­­tate care se obţine în procesul lung al cumpănirilor şi al jude­căţilor; din această lucrare a spiritului său, poporul român şi-a cristalizat preceptele purtării sale şi învăţătura intimă şi inal­terabilă a inimii şi a minţii saie. Devenit popor critic, popo­rul român a pus întotdeauna în faţa vieţii şi a talazurilor ei în­trebarea mare şi liniştitoare: ce e bun şi ce e rău, ce e drept şi ce nu e drept, ce este folositor şi­­ ce este dăunător, şi — în sfârşit — ce este românesc şi naţional, şi ce nu este naţional şi patriotic. Acest sentiment al răspunderii a creiat intelectuali­tatea română, a cărei con­­ştiinţă este — fără nicio ştir­bire şi într’o plenitudine desă­vârşită — o conştiinţă morală şi naţională. Cu o astfel de in­telectualitate, poporul român a mers pe drumuri luminate, indi­ferent de marile grozăvii şi an­­tagonisme, pe care le-a întâlnit, în mersul său înainte, din partea vieţii şi a popoarelor inamice. De aceea, nu există în viaţa na­ţiunii noastre epoci în care ro­mânii să fi trăit în eclipsă mo­rală, să fi intrat într’o fază de sminteală şi de panică, încât nici conducerea, nici poporul lui să nu fi ştiut ce se întâmplă cu viaţa românească, să nu fi ştiut prin ce eşiri să iasă la luminiş şi la larg. Să mulţumim lui Dumnezeu, că simţul de răspun­­dere al poporului român a fost — în infailibilitatea sa divină — conducătorul îndrumător prin veacurile grele, pe care le-a trăit în cursul sbuciumului său istoric. Să mai înţelegem şi a­­cest lucru: simţul de răspundere a fost general la români, de la vlădică la opincă, de la Domni­torul Ţării, până la cel mai simplu ţăran, şi unul şi altul, ca elemente de extremitate ale ordinei sociale şi naţionale, au stat răspunzători în faţa pro­blemelor naţiunii şi a problemei sale individuale: în generalita­­tea aceluiaş sentiment de răs­pundere s’au întâlnit toţi fiii naţiunii, făcând din ea un mo­nolit, când ea a trebuit să fie tare şi nefărămiţată, să fie şi uragan — când dreptatea a îm­pins-o spre vre­o cetăţuie a ne­dreptăţii, să fie — în sfârşit — o forţă de unificare perfectă, atunci când destinul i-a pus pro­blema politică şi sufletească a unirii tuturor românilor. Aceste sunt minuni, cum nu le întâl­neşti întotdeauna la multe po­­poare, şi minunea românească se explică prin simţul de răs­pundere al naţiunii şi al orică­rui fiu al ei. Fiecare din noi poate găsi o mie de pilde din viaţa poporului român, ca să-şi explice nobilul sentiment de răspundere pe care II poartă naţiunea română în conştiinţa sa. Să ne gândim, da­­că nu mai departe, la zilele de mai­eri, când întreaga naţiune, cu ţăranii dela plugul de primă­vară, cu muncitorii dela fabrică, cu intelectualii de la înălţimile muncii de gândire, cu Regele şi generalii săi în frunte, s’au con­topit într’un singur sentiment, într’o singură voinţă de viaţă şi de moarte , numai fiindcă un­deva, într’un moment dat, la un punct de zare a mijit (deşi vag şi timid) o primejdie pentru ţa­ră, pentru Tron, pentru Patrie. Simţul de răspundere a înlăturat grija personală a fiecăruia­, şi a împovărat ca o povară dulce şi însufleţitoare inima fiecăruia: s’a produs un moment, când naţiu­­nea „s’a prezentat în faţa istoriei — aşa cum zice primul ministru al Ţării, d. Armand Călinescu — demnă de responsabilităţile, pe care Destinul le-a impus genera­ţiei noastre”. Urnirea din loc a naţiunii întregi s’a produs din forţa sentimentului de responsa­bilitate, şi am văzut, într’adevăr, cum un întreg popor a pornit, peste toate normele de orândui­tă concentrare, năvalnic şi ne­­cruţător, împotriva primejdiei, oricare ar fi ea şi ori de unde s’ar fi putut năpusti. Acest sin­gur moment istoric explică pen­tru generaţia actuală, toată isto­ria noastră, al cărei simţ intern, creator şi legendar este simţul de răspundere al naţiunii. Şi este în chip variat stăpânită naţiunea română de conştiinţa responsabilităţii. In primul rând, poporul român este pururea răs­punzător faţă de Dumnezeu. Sim­ţul de răspundere religioasă , care dă sensibilităţii româneşti un parfum de cucernicie şi în­­gândurare a făcut din el un fiu al lui Dumnezeu, care nu a uitat şi nu uită Biserica, nici ceea ce cere ea conştiinţei noastre. Şi fiindcă Biserica naţională a­ ce­rut românilor viaţă cinstită şi frăţească, românii au trăit cin­stit şi solidari. Iar când au fost politiceşte desbinaţi , ei au nă­zuit spre unire. Şi în prezent, şi în viitor, simţul de responsabili­­tate religioasă va înfrăţi poporul român cu toate naţionalităţile convieţuitoare. Poporul român s’a simţit res­ponsabil faţă de aşezarea sa pe pământul natal, se ştie cum şi l-a apărat, vitejeşte şi cu cuge­tul împăcat. Poporul român nu s’a uitat pe sine în sens naţional, s’a păstrat în întregimea sa psihică şi etnică. In sfera a­­cestei simţiri — nu există nicio de­ficienţă, nici un cusur blamabil. Mai departe — responsabilitatea fondată a românilor s’a îndrep­tat în­spre cultura românească, pe care a păstrat-o curată în ză­mislirea ei etnică şi atât de neo­bosit de variată în formele ei ex­­terne. Simţul de responsabilitate al naţiunii a garantat libera în­trupare a spiritului creator al poporului român. Ca un străi­ne­adormit a veghiat acest senti­ment, şi vedem — în rezultat — că, cultura românească nu a fost împinsă spre schimonosiri şi de­­viaţiuni. Simţul de responsabilitate al românului îl ţine treaz şi activ — însă astăzi, poate, mai încordat ca altădată înspre toate proble­­mele, pe care destinul le formu­lează imperativ în faţa conştiin­ţei naţionale. In această veghe neadormită — pe care o practică însuş Regele Ţării, ca pe o stare de bărbăţie şi dragoste faţă de români şi de Patrie , stă dem­nitatea poporului, cu care dem­nitate el se şi prezintă înaintea primejdiilor, a Vieţii, a Morţii, a lui Dumnezeu, înaintea istoriei. G. M. Jivanov No. 301 Simţul de răspundere al naţiunii » Mai trebuie sa ne prezentăm în fata isteriei ca oameni demni de responsabi­lităţile, pe care destinul le-a impus gene­raţiei noastre". ARMAND CĂLINESCU Prim Ministru MANEVRELE FLOTEI ENGLEZE Un instantaneu în timpul exerciiuiloc- Mărturisirea celor do­uă hectare Dăunăzi, în trenul de Braşov, un unchiaş ni se spo­vedea nouă, celor mai tineri, din diferite stări sociale, dându-i ascultare lui, care ne domina cu înţelepciunea vorbei, cu mândreţea straiului înflorat, cu seninătatea gândului şi a privirii când atâţia nori negri se gră­mădeau de pretutindeni şi alergau nu se ştie unde. In­tre două trenuri, la lumina unei lămpi pe care încă se scurgeau picurii de ploae, aşteptând să pornim mai de­parte întreaga istorie sufletească de douăzeci de ani încoace se spovedea în vorbele unchiaşului. Era leat 1909... om care trecuse de ceia ce se chiamă limita de vârstă pentru a putea fi chemat sub drapel. îşi făcuse miliţia la vremea ei, şi pe deasupra două războae: 1913 şi 1916... Din amândouă se întorsese teafăr, şi străină­tăţile pe unde umblase nu-i smintiseră nici mintea, nici obiceiurile. Peste toată scurgerea anilor rămăsese așa cum a fost. De data aceasta nu-l chemase nimeni. Auzise numai că se fac undeva niște concentrări, și a pornit și el în­­tr’acolo, crezând că poate (ara va avea nevoe de spi­jinul lui. Prezența lui, pe care nu o vedea in nici un chip ne­glijată, — avea un adânc temei, înrădăcinat într’o ne­strămutată convingere, ferecată cu sânge de dragostea feroce a pământului. L’am auzit spunând, că înainte de războiu muncea pe unde putea, la moșia boierească. Avea doar un bordei și un petec de pământ de livadă. Când s’a făcut de a îmbrăcat haina ostăşească, şi s’a bătut şi cu unii şi cu alţii, căci pe toţi îi cunoştea de unde vin şi ce vor, în gândul lui încolţise nădejdea împământenirii. Şi astfel s’a făcut, că atunci când s’au potolit încăerările şi armele s’au inturnat acasă, din umilit pălmaş a ajuns proprietarul a două hectare de pământ. Ţara i le dăduse din moşia boerească, căci pentru dânsa luptase, pentru dânsa a răzbit prin vijelia gloan­ţelor, prin gerul iernei şi prin atâtea năprasnice şi pus­­tietoare necazuri. Şi-a muncit pământul cu râvnă, şi-a rotunjit mica lui latifundie, căci de, acum era şi el boer, adică ţăran liber şi proprietar, şi astfel s’a făcut că feciorii lui au avut un trai mai bun, şi fetele când s’au măritat alăturea de zestrea casnică au căpătat şi o bucată de pământ. Acum era om bătrân, în urma lui veneau alte gene­­raţii, — feciorii şi nepoţii stăteau cât colea, gata să pue mâna pe puşcă, dar în sufletul lui prinsese rădăcini adânci amintirea celor două hectare de pământ căpă­tate in anul de graţie 1919... Şi amintirea aceasta el nu luptase alăturea cu dânsul l-a înstăpânit pe acest loc o putea şterge, după cum nu putea uita că Regele care cu drepturi de veşnică proprietate. Printr’un proces de grandioasă transfigurare ţara lui era reprezentată prin cele două hectare, multiplicate în zeci şi mii de hectare, tot atâtea brazde de arătură care aparţin neamului său, milioanelor de agricultori aflaţi în cuprinsul fruntariilor de astăzi. Ceiace n’a iz­butit să capete prin politica democrată a partidelor dinaintea războiului, ceiace nu i-au dat nici ideologiile progresiste şi radicale­ a câtorva tribuni entuziaşti, a obţinut prin jertfa ţării ca un dar al ţării pentru ţără­nimea lui. Căci fiecare ostaş împroprietărit reprezenta un potenţial biologic, un izvor de viaţă pentru gene­raţiile care germinau latent în sângele lui. Astfel s’a ivit şi a crescut în proporţii prometeice mitul pămân­tului, — astfel c’a cristalizat în concepţia fiecărui a­­gricultor convingerea că ţară înseamnă pământ, cele două hectare sau mai multe, cu drepturi de veşnică proprietate. Unchiaşul din trenul de Braşov, cu ale lui două hec­tare de pământ, astăzi aflate în stăpânirea fiilor şi a nepoţilor săi,­­ spovedea cu prezenţa lui nesolicitată de nimeni la o concentrare limitată,­ simţirile şi gân­durile unanime ale unui popor de ţărani. Pământul a­­parţine­ aceluia care-l munceşte, nu aceluia care-l de­senează pe hârtie cu abilităţi de inginer hotarnic. Pă­mântul este de drept în stăpânirea aceluia care-l ară și nu se află altă lege a firii care să ne îndemne să credem altfel. Departe de orice ideologie abstractă, de опел teorie politică, acolo unde grâul crește înalt până la umărul voinicului se inoada destinul adevăratului patriotism. Nimeni nu ne va putea scoate din convin­gerea noastră că promptitudinea unchiaşului veteran, cu gândul la cele două hectare, exprimă o robustă con­cepţie de viaţă, nu mai puţin o mistică a înţelesurilor adânci care zac în mândria de a fi agricultor pe pro­pria ta bucată de pământ. Şi nici un fapt mai semni­ficativ decât acela că cele două hectare au venit ca o recunoştinţă după jertfa războiului. Astfel a încolţit convingerea că războiu înseamnă pământ, şi această credinţă este mai puternică decât orice viziune de grandoare sau de nepotolită sete de cucerire care-şi trage seva din teorii sau din îndemnuri orgolioase. Unchia­şu­l se va fi întors acasă, după cum era şi firesc, dar nimeni şi niciodată nu-i va putea smulge din su­flet cre­dinţa că pământul este titlul de glorie a muncii şi a patriotismului său. Intr’un tren, spre Braşov, un unchiaş care se vroia soldat, mărturisea credinţa mi­lioanelor de plugari, toţi români, şi toți proprietari de pământ... Nicolae Roşu маавнпидввдая1Еавпвшв9вашашщ|[гд2шаЕШ1аг1^эзяа1н A ITU AUTATFA fel. Consiliul de miniştri de ieri ori la orele 18, a avut loc un Consiliu de Miniştri prezidat de d. Armand Călinescu, preşedintele Consiliului. S-au discutat lucrări curente. Proedul de buget a­l ţin­ut l­ui Bu­cegi D. Armand Călinescu, p­reşedinta­­le Consiliului de miniştri şi ministru de Interne, a primit ori pe d. prof. G. Alex Maniu, rezidentul regal al ţi­­nutului Boegi, care a înfăţişat pro­iectul de buget al ţinutului pe anul 1939-10 şi programul de lucrări pe timp de cinci ani, al acestui ţinut D. prim ministru a făcut toate observaţiunile necesare programului de înfăptuiri, propus de d. rezident regal al ţinutului Bucegi. Ministrul Norvegiei în audienţă la d. prim-ministru D Armand Călinescu preşedintele Consiliului de miniştri, a primit ori în audienţă de prezentare pe d. Carl Ferdinand Sandberg, noul minis­tru al Norvegiei în România. Şi d. S­a­p­h­i Tan­­ricer D, preşedinte al Consiliului de mi­niştri a mai primit, în cursul după amiezii de ori in audienţă pe d. Sa­­phi Tanricer, ministrul Turciei. D. Fabricius la d. ministru Cornă­­ţeanu D. profesor N. D. Cornăţeanu mi­nistrul Agriculturii, a primit ori vi­zita d-lui Fabricius ministrul Reich­­ului la Bucureşti însoţit de d. Karl Krăuthe ataşatul agricol al Reich­­ului D­­ist­rate Micescu la d. ministru Victor lamandi D. Victor lamandi, ministrul Ju­stiţiei a primit­eri dimineaţă pe d. Istrate Micescu, decanul baroului de Ilfov. Legi no­­i In studiul Consiliului legislativ, se află legea asupra administrării fon­dului viticulturii și legea organizării ministerului Agriculturii și Dome­niilor. Legea Colegiului veterinar a fost ... întregime alcătuită. După ce i se face ultimele cercetări, va fi trimisă în studiul Consiliului legislativ. Dejunul asociaţiei anglo-romăne ofe­rit Lady-ei Stanley Preşedintele Asociaţiei anglo-ro­­mâne şi d-na Caranfil au oferit ori un dejun in onoarea Lady-ei Stan­ley. Au participat: Sir Reginald Hoa­­­­re, ministrul Angliei la Bucureşti,­­■ d.­­V. V. Tilea, principesa Woronew­­ska, principele și principesa Mavro­­cordat, d. George Crețeanu, princi­­p­­pesa Caragea, d-soara Marcela Ca.­­­largi și dl A. Bemb­er. вив» вв&аяявашдшзгяяввянашвваш zi se semnează r­­­cordul comercial franco român Postul de radio Paris a anunţat aseară că d. Gh. Tătărescu, ambasadorul României la Paris, se va prezenta astăzi la minis­terul Afacerilor Străine franceze pentru a semna acordul comercial inter­venit între Franţa şi Ro­mânia. Modificare adusă legii bancare Al. I al art. 37 din legea comer­ţului de bancă din 1934, a fost mo­dificat precum urmează: „Nici o bancă nu va putea acor­da unui singur client, fără garanţii, un credit mai mare de 10% din va­loarea capitalului social plus rezer­vele. Aprobarea de credite unui singur client peste 5% din capitalul social, plus rezervele, este exclusiv de com­­petinţa Consiliului de administra­­ţie”. -I D. prim-ministru Armand Călinescu primeşte pe rezi­denţii regali D. Armand Călinescu, preşedintele Consiliului de miniştri şi titular al ministerului de Interne, a avut ori de dimineaţă o conferinţă cu rezi­denţi regali. S’au discutat probleme în legătu­­de dimineaţă o conferinţă cu reziг rilor şi cu activitatea viitoare în ce priveşte lucrările de interes obştesc. Italia negociază cumpărarea unor mari cantităţi de grău Se anunţă că Italia negociază cumpărarea a 90.000 tone grâu, în cantităţi de câte 30.000 tone din ROMÂNIA, Iugoslavia şi Ungaria. Pe de altă parte, se dă ca sigur că o misiune economică italiană va vizita România, Bulgaria, Grecia şi Jugoslavia, în vederea stabilirii po­sibilităţii de desvoltare a schimbu­rilor comerciale dintre aceste ţări. LADY MAUREEN STANLEY şi-a spus aseară la Radio impresiile despre România Lady Maureen Stanley, soţia mini­strului de comerţ al Marii Britanii, a arătat, joi seara, la postul de Ra­dio Bucureşti, impresiunile culese în călătoria de documentare făcută în România. „Consider ca un privilegiu îngă­duinţa de a spune câteva cuvinte la Radio astă seară. Am, astfel, exce­lentul prilej de a spune: Mulţumesc Românilor pentru calda primire ce mi s’a făcut şi pentru toată priete­nia şi bunăvoinţa ce mi-au fost ară­tate, atât de sugestiv manifestată ţara mea să găsesc aici atâtea per­soane care vorbesc englezeşte şi aş dori să felicit Societatea Anglo-Ro­­mânâ pentru admirabila sa activi­tate, atât de suggestiv manifestată prin dorinţa celor trei mii de stu­denţi de a învăţa limba engleză. Am avut întotdeauna credinţa că cu­noaşterea reciprocă a ţărilor şi în­ţelegerea problemelor lor constitue cea mai bună metodă de a realiza pacea. „Vizita MAI EST­ATI SALE REGELUI CAROL şi la Londra, în Noembrie trecut, a contribuit mult la strângerea legăturilor de prietenie între ţările noastre, şi, acum când am avut cinstea să fiu primi­tă în audienţă de MAIES­TATEA SA, stant mai mult decât convinsă că sub conducerea Sa înţeleaptă România se poate aştep­ta la o perioadă de pace şi de prosperitate. „Din nefericire, şederea mea aici, a fost prea scurtă, pentru ca să fi putut vedea mai mult din ţara Dv. aşa cum aş fi dorit. Dar, prin bună­voinţa subsecretariatului de Stat al Propagandei, unde mi s-au prezen­tat filme, am putut să-mi dau sea­ma până la un punct, de frumuse­ţea şi potenţialul de bogăţii ale ţă­rii dv. „După cum ştiţi, o delegaţie co­mercială engleză va sosi în curând în România, cu scopul de a spori cumpărarea în Anglia a produselor româneşti, precum şi vânzarea pro­duselor exportabile britanice în România. In calitatea noastră de ţară industrială, avem credinţa că trebue să avem destul material care să contribue la desvoltarea marilor bogăţi naturale ale Ro­mâniei. „Voiu duce cu mine în Anglia amintiri încântătoare din această atât de plăcută vizită și sper, ca în curând, să am din nou prilejul să mai vin la România”. bvn^Ktn ziua ORICE MOTIV E Bbi _ De ce e mielul ăsta așa de scump domnule Niță? — E ăla blândul care a supt la două oi, madam Negulescu! .'ЗШейГ-лч' ’жтч.'&ш T­răim zile de încordare internaţio­nală rar întâlnite în istoria omenirii. Potopesc asupra contimporanului nos­tru, in fiecare seară şi dimineaţă, şti­rile cele mai contradictorii, misterioa­se şi neliniştitoare. Existenţi omului simplu — „omul de pe stradă" — sus­trasă altădată ecourilor care depăşeau sfera nevoilor lui cotidiane, este astăzi hărţuită de tot noianul telegramelor revărsate îmbelşugat de nenumăratele agenţii de presă şi cancelarii. O epocă de nevroză a veştii mereu alta şi me­reu nesigură, va lăsa desigur urme in psichologia vnsului uman. Dar, în com­pensaţie îi sunt hărăzite acestuia şi bucurii rare, printre îngrijorările care-l podidesc. Din lectura ziarelor se alege uneori, cu o încredere sporită în forţele civilizaţiei, rămânând convins că nu se poa­te să nu învingă în cele din urmă for­ţele inferioare ale umanităţii. Un atare sentiment de demnitate u­­mană, ne-a procurat marele discurs pronunţat ori la radio de d. Daladier, primul ministru al Franţei. Amintind o expresie a lui Anatole France, pe marginea unui cunoscut e­­veniment istoric, putem spune că dis­cursul de Miercuri seară al d-lui Dala­dier, a fost un mare moment al con­ştiinţei umane. Peste convulsia de îngrijorări, neli­nişti şi frământări mistuitoare, a a­­runcat puntea de aur a încrederii de la om la om, mesagiul care să străbată cald de la inimă la inimă. In jurul cu­tiei de rezonanţă a aparatului distri­buitor de vorbe, s’au creat eri­ seară acele State-Unite ale Europei pacifice de care vorbea Victor Hugo; — ce spun? o internaţională a păcii. Peste psichoza grijei de războiu, a acelui războiu de durată, distrugător cum altul n’a mai fost, — s’au lipit, balsam, cuvintele d-lui Daladier. Cuvinte de optimism şi încredere în viitorul păcii. Cuvinte ale generozităţii, ale afirmării dreptului popoarelor de a dispune de ele înşile. D. Daladier a făcut să circule Miercuri seară prin conştiinţa lumii, ideea că războiul nu poate învinge dreptul, dragostea de independenţă na­ţională. Pe deasupra conceptului dina­mic de naţiune, un zadar se încearcă a se ridica eşafodajul iluzoriu şi arti­ficial al supra-statului, elaborat de naţii predestinate a fi în afară de se­rie, călcând în picioare demnitate şi onoare naţională ale consoartelor soco­tite de a doua zonă. D. Daladier a clamat dreptul popoa­relor, principiul naţionalităţilor, într’o epocă în care se credeau a fi de mult victorioase. VALORI încă odată a fost detronată din ifosul în care cearcă atâţia s’o aşeze, aser­ţiunea că războiul e o fatalitate. Primul ministru al Franţei a afirmat că pacea e posibilă, o pace lungă, du­rabilă. Câtă distanţă dela o asemenea concepţie la aceea că pacea e o chime­­ră şi chiar o catastrofă pentru civili­zaţia umană!... înviorător, generator de speranţe în­­tr’o mai bună condiţie umană, s-a pro­dus discursul d-lui Daladier. A învede­rat că în cuprinsul civilizaţiei contem­porane al autenticei civilizaţii , pe versantul locuit de peste 300 milioane de oameni, nu sunt intrate în desuetu­dine, în vacanţă, valorile demnităţii ц­­mane, ale libertăţii statelor, ale mora­lei internaţionale, cuvântului dat, ale egalităţii dintre naţiuni ca forţe crea­toare ale umanităţii. Barajul solidarităţii naţiunilor paci­fice se va opune, călit din oţel şi din voinţă dârză, neclintită, adunată sub flamura afirmaţiei că „onoarea e mai de valoare de­cât viaţa“. Sub asemenea auspicii, orizontul şi destinul omenirii, se înseninează. Discursul d-lui Daladier, primul mi­nistru al Franţei — ecou şi de peste canalul Mânecii — a fost pacific, dar bărbătesc; a adus omenirii umile şi muncitoare mângâetoarea credinţă în viitorul bun al păcii, dar şi îmbărbăta­rea la luptă, impulsul eroic de a se ri­dica „într’un singur avânt, in faţa a­­gresiunii“, a oricărei noui agresiuni e­­ventuale în Europa. Sir

Next