România - Capitala, aprilie 1939 (Anul 2, nr. 301-313)
1939-04-01 / nr. 301
i Simţul de răspundere a fost, la români, calitatea imanentă a conştiinţei lor. Prin acest sentiment, naţiunea română este şi trăeşte permanent ca o realitate morală. Şi din cauza că este realitate morală, poporul ГОomân se prezintă ca naţiune Altfel, fără sentimentul de răspundere, poporul român ar fi rămas o simplă gloată. Aceasta şi este deosebirea între gloată şi naţiune:gloata nu ştie CE este ea faţă de destin, faţă de sine faţă de lumea înconjurătoare; naţiunea ştie toate acestea şi se examinează necontenit în raport cu marile împrejurări din afară şi cu marile probleme din sufletul său şi din viaţa sa publică, viaţa sa de stat. Naţiunea română a avut, în toată existenţa sa de până acum, simţul răspunderii într’un grad foarte mare şi în mai multe feluri. Fiindcă a avut simţul răspunderii într’un grad foarte mare, poporul român a devenit popor critic, s-a manifestat nu ca un copil uşuratic şi neîncercat în faţa lumii din afară, ci matur cu o maturitate care se obţine în procesul lung al cumpănirilor şi al judecăţilor; din această lucrare a spiritului său, poporul român şi-a cristalizat preceptele purtării sale şi învăţătura intimă şi inalterabilă a inimii şi a minţii saie. Devenit popor critic, poporul român a pus întotdeauna în faţa vieţii şi a talazurilor ei întrebarea mare şi liniştitoare: ce e bun şi ce e rău, ce e drept şi ce nu e drept, ce este folositor şi ce este dăunător, şi — în sfârşit — ce este românesc şi naţional, şi ce nu este naţional şi patriotic. Acest sentiment al răspunderii a creiat intelectualitatea română, a cărei conştiinţă este — fără nicio ştirbire şi într’o plenitudine desăvârşită — o conştiinţă morală şi naţională. Cu o astfel de intelectualitate, poporul român a mers pe drumuri luminate, indiferent de marile grozăvii şi antagonisme, pe care le-a întâlnit, în mersul său înainte, din partea vieţii şi a popoarelor inamice. De aceea, nu există în viaţa naţiunii noastre epoci în care românii să fi trăit în eclipsă morală, să fi intrat într’o fază de sminteală şi de panică, încât nici conducerea, nici poporul lui să nu fi ştiut ce se întâmplă cu viaţa românească, să nu fi ştiut prin ce eşiri să iasă la luminiş şi la larg. Să mulţumim lui Dumnezeu, că simţul de răspundere al poporului român a fost — în infailibilitatea sa divină — conducătorul îndrumător prin veacurile grele, pe care le-a trăit în cursul sbuciumului său istoric. Să mai înţelegem şi acest lucru: simţul de răspundere a fost general la români, de la vlădică la opincă, de la Domnitorul Ţării, până la cel mai simplu ţăran, şi unul şi altul, ca elemente de extremitate ale ordinei sociale şi naţionale, au stat răspunzători în faţa problemelor naţiunii şi a problemei sale individuale: în generalitatea aceluiaş sentiment de răspundere s’au întâlnit toţi fiii naţiunii, făcând din ea un monolit, când ea a trebuit să fie tare şi nefărămiţată, să fie şi uragan — când dreptatea a împins-o spre vreo cetăţuie a nedreptăţii, să fie — în sfârşit — o forţă de unificare perfectă, atunci când destinul i-a pus problema politică şi sufletească a unirii tuturor românilor. Aceste sunt minuni, cum nu le întâlneşti întotdeauna la multe popoare, şi minunea românească se explică prin simţul de răspundere al naţiunii şi al oricărui fiu al ei. Fiecare din noi poate găsi o mie de pilde din viaţa poporului român, ca să-şi explice nobilul sentiment de răspundere pe care II poartă naţiunea română în conştiinţa sa. Să ne gândim, dacă nu mai departe, la zilele de maieri, când întreaga naţiune, cu ţăranii dela plugul de primăvară, cu muncitorii dela fabrică, cu intelectualii de la înălţimile muncii de gândire, cu Regele şi generalii săi în frunte, s’au contopit într’un singur sentiment, într’o singură voinţă de viaţă şi de moarte , numai fiindcă undeva, într’un moment dat, la un punct de zare a mijit (deşi vag şi timid) o primejdie pentru ţară, pentru Tron, pentru Patrie. Simţul de răspundere a înlăturat grija personală a fiecăruia, şi a împovărat ca o povară dulce şi însufleţitoare inima fiecăruia: s’a produs un moment, când naţiunea „s’a prezentat în faţa istoriei — aşa cum zice primul ministru al Ţării, d. Armand Călinescu — demnă de responsabilităţile, pe care Destinul le-a impus generaţiei noastre”. Urnirea din loc a naţiunii întregi s’a produs din forţa sentimentului de responsabilitate, şi am văzut, într’adevăr, cum un întreg popor a pornit, peste toate normele de orânduită concentrare, năvalnic şi necruţător, împotriva primejdiei, oricare ar fi ea şi ori de unde s’ar fi putut năpusti. Acest singur moment istoric explică pentru generaţia actuală, toată istoria noastră, al cărei simţ intern, creator şi legendar este simţul de răspundere al naţiunii. Şi este în chip variat stăpânită naţiunea română de conştiinţa responsabilităţii. In primul rând, poporul român este pururea răspunzător faţă de Dumnezeu. Simţul de răspundere religioasă , care dă sensibilităţii româneşti un parfum de cucernicie şi îngândurare a făcut din el un fiu al lui Dumnezeu, care nu a uitat şi nu uită Biserica, nici ceea ce cere ea conştiinţei noastre. Şi fiindcă Biserica naţională a cerut românilor viaţă cinstită şi frăţească, românii au trăit cinstit şi solidari. Iar când au fost politiceşte desbinaţi , ei au năzuit spre unire. Şi în prezent, şi în viitor, simţul de responsabilitate religioasă va înfrăţi poporul român cu toate naţionalităţile convieţuitoare. Poporul român s’a simţit responsabil faţă de aşezarea sa pe pământul natal, se ştie cum şi l-a apărat, vitejeşte şi cu cugetul împăcat. Poporul român nu s’a uitat pe sine în sens naţional, s’a păstrat în întregimea sa psihică şi etnică. In sfera acestei simţiri — nu există nicio deficienţă, nici un cusur blamabil. Mai departe — responsabilitatea fondată a românilor s’a îndreptat înspre cultura românească, pe care a păstrat-o curată în zămislirea ei etnică şi atât de neobosit de variată în formele ei externe. Simţul de responsabilitate al naţiunii a garantat libera întrupare a spiritului creator al poporului român. Ca un străineadormit a veghiat acest sentiment, şi vedem — în rezultat — că, cultura românească nu a fost împinsă spre schimonosiri şi deviaţiuni. Simţul de responsabilitate al românului îl ţine treaz şi activ — însă astăzi, poate, mai încordat ca altădată înspre toate problemele, pe care destinul le formulează imperativ în faţa conştiinţei naţionale. In această veghe neadormită — pe care o practică însuş Regele Ţării, ca pe o stare de bărbăţie şi dragoste faţă de români şi de Patrie , stă demnitatea poporului, cu care demnitate el se şi prezintă înaintea primejdiilor, a Vieţii, a Morţii, a lui Dumnezeu, înaintea istoriei. G. M. Jivanov No. 301 Simţul de răspundere al naţiunii » Mai trebuie sa ne prezentăm în fata isteriei ca oameni demni de responsabilităţile, pe care destinul le-a impus generaţiei noastre". ARMAND CĂLINESCU Prim Ministru MANEVRELE FLOTEI ENGLEZE Un instantaneu în timpul exerciiuiloc- Mărturisirea celor două hectare Dăunăzi, în trenul de Braşov, un unchiaş ni se spovedea nouă, celor mai tineri, din diferite stări sociale, dându-i ascultare lui, care ne domina cu înţelepciunea vorbei, cu mândreţea straiului înflorat, cu seninătatea gândului şi a privirii când atâţia nori negri se grămădeau de pretutindeni şi alergau nu se ştie unde. Intre două trenuri, la lumina unei lămpi pe care încă se scurgeau picurii de ploae, aşteptând să pornim mai departe întreaga istorie sufletească de douăzeci de ani încoace se spovedea în vorbele unchiaşului. Era leat 1909... om care trecuse de ceia ce se chiamă limita de vârstă pentru a putea fi chemat sub drapel. îşi făcuse miliţia la vremea ei, şi pe deasupra două războae: 1913 şi 1916... Din amândouă se întorsese teafăr, şi străinătăţile pe unde umblase nu-i smintiseră nici mintea, nici obiceiurile. Peste toată scurgerea anilor rămăsese așa cum a fost. De data aceasta nu-l chemase nimeni. Auzise numai că se fac undeva niște concentrări, și a pornit și el într’acolo, crezând că poate (ara va avea nevoe de spijinul lui. Prezența lui, pe care nu o vedea in nici un chip neglijată, — avea un adânc temei, înrădăcinat într’o nestrămutată convingere, ferecată cu sânge de dragostea feroce a pământului. L’am auzit spunând, că înainte de războiu muncea pe unde putea, la moșia boierească. Avea doar un bordei și un petec de pământ de livadă. Când s’a făcut de a îmbrăcat haina ostăşească, şi s’a bătut şi cu unii şi cu alţii, căci pe toţi îi cunoştea de unde vin şi ce vor, în gândul lui încolţise nădejdea împământenirii. Şi astfel s’a făcut, că atunci când s’au potolit încăerările şi armele s’au inturnat acasă, din umilit pălmaş a ajuns proprietarul a două hectare de pământ. Ţara i le dăduse din moşia boerească, căci pentru dânsa luptase, pentru dânsa a răzbit prin vijelia gloanţelor, prin gerul iernei şi prin atâtea năprasnice şi pustietoare necazuri. Şi-a muncit pământul cu râvnă, şi-a rotunjit mica lui latifundie, căci de, acum era şi el boer, adică ţăran liber şi proprietar, şi astfel s’a făcut că feciorii lui au avut un trai mai bun, şi fetele când s’au măritat alăturea de zestrea casnică au căpătat şi o bucată de pământ. Acum era om bătrân, în urma lui veneau alte generaţii, — feciorii şi nepoţii stăteau cât colea, gata să pue mâna pe puşcă, dar în sufletul lui prinsese rădăcini adânci amintirea celor două hectare de pământ căpătate in anul de graţie 1919... Şi amintirea aceasta el nu luptase alăturea cu dânsul l-a înstăpânit pe acest loc o putea şterge, după cum nu putea uita că Regele care cu drepturi de veşnică proprietate. Printr’un proces de grandioasă transfigurare ţara lui era reprezentată prin cele două hectare, multiplicate în zeci şi mii de hectare, tot atâtea brazde de arătură care aparţin neamului său, milioanelor de agricultori aflaţi în cuprinsul fruntariilor de astăzi. Ceiace n’a izbutit să capete prin politica democrată a partidelor dinaintea războiului, ceiace nu i-au dat nici ideologiile progresiste şi radicale a câtorva tribuni entuziaşti, a obţinut prin jertfa ţării ca un dar al ţării pentru ţărănimea lui. Căci fiecare ostaş împroprietărit reprezenta un potenţial biologic, un izvor de viaţă pentru generaţiile care germinau latent în sângele lui. Astfel s’a ivit şi a crescut în proporţii prometeice mitul pământului, — astfel c’a cristalizat în concepţia fiecărui agricultor convingerea că ţară înseamnă pământ, cele două hectare sau mai multe, cu drepturi de veşnică proprietate. Unchiaşul din trenul de Braşov, cu ale lui două hectare de pământ, astăzi aflate în stăpânirea fiilor şi a nepoţilor săi, spovedea cu prezenţa lui nesolicitată de nimeni la o concentrare limitată, simţirile şi gândurile unanime ale unui popor de ţărani. Pământul aparţine aceluia care-l munceşte, nu aceluia care-l desenează pe hârtie cu abilităţi de inginer hotarnic. Pământul este de drept în stăpânirea aceluia care-l ară și nu se află altă lege a firii care să ne îndemne să credem altfel. Departe de orice ideologie abstractă, de опел teorie politică, acolo unde grâul crește înalt până la umărul voinicului se inoada destinul adevăratului patriotism. Nimeni nu ne va putea scoate din convingerea noastră că promptitudinea unchiaşului veteran, cu gândul la cele două hectare, exprimă o robustă concepţie de viaţă, nu mai puţin o mistică a înţelesurilor adânci care zac în mândria de a fi agricultor pe propria ta bucată de pământ. Şi nici un fapt mai semnificativ decât acela că cele două hectare au venit ca o recunoştinţă după jertfa războiului. Astfel a încolţit convingerea că războiu înseamnă pământ, şi această credinţă este mai puternică decât orice viziune de grandoare sau de nepotolită sete de cucerire care-şi trage seva din teorii sau din îndemnuri orgolioase. Unchiaşul se va fi întors acasă, după cum era şi firesc, dar nimeni şi niciodată nu-i va putea smulge din suflet credinţa că pământul este titlul de glorie a muncii şi a patriotismului său. Intr’un tren, spre Braşov, un unchiaş care se vroia soldat, mărturisea credinţa milioanelor de plugari, toţi români, şi toți proprietari de pământ... Nicolae Roşu маавнпидввдая1Еавпвшв9вашашщ|[гд2шаЕШ1аг1^эзяа1н A ITU AUTATFA fel. Consiliul de miniştri de ieri ori la orele 18, a avut loc un Consiliu de Miniştri prezidat de d. Armand Călinescu, preşedintele Consiliului. S-au discutat lucrări curente. Proedul de buget al ţinut lui Bucegi D. Armand Călinescu, preşedintale Consiliului de miniştri şi ministru de Interne, a primit ori pe d. prof. G. Alex Maniu, rezidentul regal al ţinutului Boegi, care a înfăţişat proiectul de buget al ţinutului pe anul 1939-10 şi programul de lucrări pe timp de cinci ani, al acestui ţinut D. prim ministru a făcut toate observaţiunile necesare programului de înfăptuiri, propus de d. rezident regal al ţinutului Bucegi. Ministrul Norvegiei în audienţă la d. prim-ministru D Armand Călinescu preşedintele Consiliului de miniştri, a primit ori în audienţă de prezentare pe d. Carl Ferdinand Sandberg, noul ministru al Norvegiei în România. Şi d. Saphi Tanricer D, preşedinte al Consiliului de miniştri a mai primit, în cursul după amiezii de ori in audienţă pe d. Saphi Tanricer, ministrul Turciei. D. Fabricius la d. ministru Cornăţeanu D. profesor N. D. Cornăţeanu ministrul Agriculturii, a primit ori vizita d-lui Fabricius ministrul Reichului la Bucureşti însoţit de d. Karl Krăuthe ataşatul agricol al Reichului Distrate Micescu la d. ministru Victor lamandi D. Victor lamandi, ministrul Justiţiei a primiteri dimineaţă pe d. Istrate Micescu, decanul baroului de Ilfov. Legi noi In studiul Consiliului legislativ, se află legea asupra administrării fondului viticulturii și legea organizării ministerului Agriculturii și Domeniilor. Legea Colegiului veterinar a fost ... întregime alcătuită. După ce i se face ultimele cercetări, va fi trimisă în studiul Consiliului legislativ. Dejunul asociaţiei anglo-romăne oferit Lady-ei Stanley Preşedintele Asociaţiei anglo-române şi d-na Caranfil au oferit ori un dejun in onoarea Lady-ei Stanley. Au participat: Sir Reginald Hoare, ministrul Angliei la Bucureşti,■ d.V. V. Tilea, principesa Woronewska, principele și principesa Mavrocordat, d. George Crețeanu, princippesa Caragea, d-soara Marcela Ca.largi și dl A. Bember. вив» вв&аяявашдшзгяяввянашвваш zi se semnează rcordul comercial franco român Postul de radio Paris a anunţat aseară că d. Gh. Tătărescu, ambasadorul României la Paris, se va prezenta astăzi la ministerul Afacerilor Străine franceze pentru a semna acordul comercial intervenit între Franţa şi România. Modificare adusă legii bancare Al. I al art. 37 din legea comerţului de bancă din 1934, a fost modificat precum urmează: „Nici o bancă nu va putea acorda unui singur client, fără garanţii, un credit mai mare de 10% din valoarea capitalului social plus rezervele. Aprobarea de credite unui singur client peste 5% din capitalul social, plus rezervele, este exclusiv de competinţa Consiliului de administraţie”. -I D. prim-ministru Armand Călinescu primeşte pe rezidenţii regali D. Armand Călinescu, preşedintele Consiliului de miniştri şi titular al ministerului de Interne, a avut ori de dimineaţă o conferinţă cu rezidenţi regali. S’au discutat probleme în legătude dimineaţă o conferinţă cu reziг rilor şi cu activitatea viitoare în ce priveşte lucrările de interes obştesc. Italia negociază cumpărarea unor mari cantităţi de grău Se anunţă că Italia negociază cumpărarea a 90.000 tone grâu, în cantităţi de câte 30.000 tone din ROMÂNIA, Iugoslavia şi Ungaria. Pe de altă parte, se dă ca sigur că o misiune economică italiană va vizita România, Bulgaria, Grecia şi Jugoslavia, în vederea stabilirii posibilităţii de desvoltare a schimburilor comerciale dintre aceste ţări. LADY MAUREEN STANLEY şi-a spus aseară la Radio impresiile despre România Lady Maureen Stanley, soţia ministrului de comerţ al Marii Britanii, a arătat, joi seara, la postul de Radio Bucureşti, impresiunile culese în călătoria de documentare făcută în România. „Consider ca un privilegiu îngăduinţa de a spune câteva cuvinte la Radio astă seară. Am, astfel, excelentul prilej de a spune: Mulţumesc Românilor pentru calda primire ce mi s’a făcut şi pentru toată prietenia şi bunăvoinţa ce mi-au fost arătate, atât de sugestiv manifestată ţara mea să găsesc aici atâtea persoane care vorbesc englezeşte şi aş dori să felicit Societatea Anglo-Românâ pentru admirabila sa activitate, atât de suggestiv manifestată prin dorinţa celor trei mii de studenţi de a învăţa limba engleză. Am avut întotdeauna credinţa că cunoaşterea reciprocă a ţărilor şi înţelegerea problemelor lor constitue cea mai bună metodă de a realiza pacea. „Vizita MAI ESTATI SALE REGELUI CAROL şi la Londra, în Noembrie trecut, a contribuit mult la strângerea legăturilor de prietenie între ţările noastre, şi, acum când am avut cinstea să fiu primită în audienţă de MAIESTATEA SA, stant mai mult decât convinsă că sub conducerea Sa înţeleaptă România se poate aştepta la o perioadă de pace şi de prosperitate. „Din nefericire, şederea mea aici, a fost prea scurtă, pentru ca să fi putut vedea mai mult din ţara Dv. aşa cum aş fi dorit. Dar, prin bunăvoinţa subsecretariatului de Stat al Propagandei, unde mi s-au prezentat filme, am putut să-mi dau seama până la un punct, de frumuseţea şi potenţialul de bogăţii ale ţării dv. „După cum ştiţi, o delegaţie comercială engleză va sosi în curând în România, cu scopul de a spori cumpărarea în Anglia a produselor româneşti, precum şi vânzarea produselor exportabile britanice în România. In calitatea noastră de ţară industrială, avem credinţa că trebue să avem destul material care să contribue la desvoltarea marilor bogăţi naturale ale României. „Voiu duce cu mine în Anglia amintiri încântătoare din această atât de plăcută vizită și sper, ca în curând, să am din nou prilejul să mai vin la România”. bvn^Ktn ziua ORICE MOTIV E Bbi _ De ce e mielul ăsta așa de scump domnule Niță? — E ăla blândul care a supt la două oi, madam Negulescu! .'ЗШейГ-лч' ’жтч.'&ш Trăim zile de încordare internaţională rar întâlnite în istoria omenirii. Potopesc asupra contimporanului nostru, in fiecare seară şi dimineaţă, ştirile cele mai contradictorii, misterioase şi neliniştitoare. Existenţi omului simplu — „omul de pe stradă" — sustrasă altădată ecourilor care depăşeau sfera nevoilor lui cotidiane, este astăzi hărţuită de tot noianul telegramelor revărsate îmbelşugat de nenumăratele agenţii de presă şi cancelarii. O epocă de nevroză a veştii mereu alta şi mereu nesigură, va lăsa desigur urme in psichologia vnsului uman. Dar, în compensaţie îi sunt hărăzite acestuia şi bucurii rare, printre îngrijorările care-l podidesc. Din lectura ziarelor se alege uneori, cu o încredere sporită în forţele civilizaţiei, rămânând convins că nu se poate să nu învingă în cele din urmă forţele inferioare ale umanităţii. Un atare sentiment de demnitate umană, ne-a procurat marele discurs pronunţat ori la radio de d. Daladier, primul ministru al Franţei. Amintind o expresie a lui Anatole France, pe marginea unui cunoscut eveniment istoric, putem spune că discursul de Miercuri seară al d-lui Daladier, a fost un mare moment al conştiinţei umane. Peste convulsia de îngrijorări, nelinişti şi frământări mistuitoare, a aruncat puntea de aur a încrederii de la om la om, mesagiul care să străbată cald de la inimă la inimă. In jurul cutiei de rezonanţă a aparatului distribuitor de vorbe, s’au creat eri seară acele State-Unite ale Europei pacifice de care vorbea Victor Hugo; — ce spun? o internaţională a păcii. Peste psichoza grijei de războiu, a acelui războiu de durată, distrugător cum altul n’a mai fost, — s’au lipit, balsam, cuvintele d-lui Daladier. Cuvinte de optimism şi încredere în viitorul păcii. Cuvinte ale generozităţii, ale afirmării dreptului popoarelor de a dispune de ele înşile. D. Daladier a făcut să circule Miercuri seară prin conştiinţa lumii, ideea că războiul nu poate învinge dreptul, dragostea de independenţă naţională. Pe deasupra conceptului dinamic de naţiune, un zadar se încearcă a se ridica eşafodajul iluzoriu şi artificial al supra-statului, elaborat de naţii predestinate a fi în afară de serie, călcând în picioare demnitate şi onoare naţională ale consoartelor socotite de a doua zonă. D. Daladier a clamat dreptul popoarelor, principiul naţionalităţilor, într’o epocă în care se credeau a fi de mult victorioase. VALORI încă odată a fost detronată din ifosul în care cearcă atâţia s’o aşeze, aserţiunea că războiul e o fatalitate. Primul ministru al Franţei a afirmat că pacea e posibilă, o pace lungă, durabilă. Câtă distanţă dela o asemenea concepţie la aceea că pacea e o chimeră şi chiar o catastrofă pentru civilizaţia umană!... înviorător, generator de speranţe într’o mai bună condiţie umană, s-a produs discursul d-lui Daladier. A învederat că în cuprinsul civilizaţiei contemporane al autenticei civilizaţii , pe versantul locuit de peste 300 milioane de oameni, nu sunt intrate în desuetudine, în vacanţă, valorile demnităţii цmane, ale libertăţii statelor, ale moralei internaţionale, cuvântului dat, ale egalităţii dintre naţiuni ca forţe creatoare ale umanităţii. Barajul solidarităţii naţiunilor pacifice se va opune, călit din oţel şi din voinţă dârză, neclintită, adunată sub flamura afirmaţiei că „onoarea e mai de valoare decât viaţa“. Sub asemenea auspicii, orizontul şi destinul omenirii, se înseninează. Discursul d-lui Daladier, primul ministru al Franţei — ecou şi de peste canalul Mânecii — a fost pacific, dar bărbătesc; a adus omenirii umile şi muncitoare mângâetoarea credinţă în viitorul bun al păcii, dar şi îmbărbătarea la luptă, impulsul eroic de a se ridica „într’un singur avânt, in faţa agresiunii“, a oricărei noui agresiuni eventuale în Europa. Sir