România - Provincie, aprilie 1939 (Anul 2, nr. 301-312)

1939-04-01 / nr. 301

No. 301 I. IV. 1939 ROMÂNIA Bon de participare LA CONCURSUL DISTRACTIV „IN LUMEA ENIGMELOR" No. 58 Sâm­băta 1 Aprilie (Alp. 301) NUMELE ADRESA Strângeţi zilnic aceste cupoane şi inaintaţi-le pe toate odată la sfârşitul concursului. Data ulti­ma se va anunţa din tirad DE VORBA CU MAESTRUL GOFFREDO RETRAS SI DESPRE MUZICĂ SI DESPRE TEATRU Goffredo Petrasi, maestru consa­crat, a cărui celebritate a depășit de mult hotarele Italiei — îmi închi­pui un om matur, cu o morgă care mă va intimida poate. Pășesc în hall-ul Hotelului Athénée Palace făcând aceste presupuneri. Dintr-un grup de artişti români şi italieni, un tânăr se desprinde, în­­tâmpinându-mă cu un zâmbet ca­­re-mi alungă orice neîncredere. E maestrul Goffredo Petrassi. — Nu­mai pentru prima dată în ţara dvs. In 1936 am dirijat un con­cert la radio şi în Februarie, anul acesta, am petrecut iarăși câteva zile aici. In acest scurt răstimp de doi ani am impresia că s’a lucrat enorm în România, că totul se transformă în ritmul unui progres uluitor. Sunt, deci, încântat de a fi avut prilejul acestei reîntoarceri. De data aceasta, înisă,,, nu mă, , găsesc în calitate de compozitor sau ,de dirijor. Intovără­­„Sfilip ЖС1Ш11 Led'uiiiiii ,,rirain Fenice”, al cărui director administrativ sunt! Privesc pe acest tânăr cu posibili­tăţi nenumărate şi tot atât de strălu­cit afirmate. II ascult vorbind cu o modestie care nu e o atitudine şi care caracterizează atât de bine pe Maestrul GOFFREDO PETRAS omul superior. La o vârstă când alţii şovăie încă în căutarea unei căi, Goffredo Petrassi este compozitorul ale cărui opere se întâlnesc în pro­gramele marilor concerte interna­ţionale, dirijorul a cărui baghetă subjugă sălile şi directorul faimosu­lui teatru din Veneţia. — Debuturile mele? — îmi răs­punde. In 1933 am terminat conser­vatorul şi în acelaş a­n am prezentat la concursul naţional de muzică pri­ma mea compoziție simfonică „Par­tita” care a obţinut premiul întâi, luând, de asemenea, primul premiu la concursul internaţional din Pa­ris. Vedeţi, în Italia au trecut vre­murile când artistul aştepta ca no­rocul sau protecţia vre­unui mece­nat să-i afirme meritele. — Această renaştere pe care regi­mul fascist a adus-o în toate dome­niile, s’a imprimat şi muzicii? Cu un zâmbet care-i luminează faţa, îmi răspunde: — O viaţă nouă este deschisă ar­tei, o suflare înviorătoare o străba­te. Sindicatul fascist al muzicii, în legătură şi cu organizaţia „doppo lavorro”, prin concursurile naţiona­le care au loc în fiecare toamnă, în luna Septembrie, selecţionează valo­rile tinere, evidenţiază talentele, în­cununează străduinţele. Dacă nu se poate afirma că fascismul a impri­mat muzicii un caracter specific, nu este mai puţin adevărat că deschide artiştilor posibilităţi noi de afirma­re. Ceea ce trebue subliniat este fap­tul că muzica italiană marchează o întoarcere spre secolul al XVIII-lea ,X53 p*tea şi chiar calce secolul XVI-lea. Ca în toate domeniile artei, Italia modernă se inspiră din como­rile Renaşterei, ba uneori ca, de pil­dă, în pictură urmează tradiţiile e­­vului mediu. Mă interesează gusturile actuale ale publicului italian. — Muzica simfonică prinde tot mai mult teren. Totuşi opera rămâne marea favorită, înscenările, decoru­rile vădesc o măestrie artistică în continuu progres. Maestrul Petrassi îmi vorbeşte,, a­­poi, despre muzica românească, de marii noştri compozitori şi dirijori cari cari culeg nenumărate succese în Italia. Reaminteşte pe George Georgescu, Perlea, Jora, Rogalschi şi ţine să-şi afirme admiraţia pentru Filarmonica noastră. — A­ nu dori—continuă el, să strân­gem legăturile îintre artiştii români­­. Perlea va dirija îmApriUe mn.,con­cert simfonic la Vimfefiana?W.4Noi­­­ver­sk­i a fost invitat a participa îi­ toamnă la concursul internaţional de muzică. Artiştii români găsesc în I­­talia primirea cea mai călduroasă, a­­celeaşi dovezi de simpatie cu care sunt întâmpinaţi în România artiştii italieni. Eu însumi sper să mă întorc curând aici, pentru a dirija una din compoziţiile mele. Am, în sfârşit, prilejul de a-l auzi vorbind de muzica lui, subiect pe care zadarnic am căutat să-l abor­dez mereu. — E vorba de Psalmul al II-lea care a fost cântat la Roma unde va fi, din nou, prezentat, în curând, pentru ca apoi să treacă în premie­ră la „Scala”. In România, sper să am concursul excelentei orchestre Filarmonicei şi a minunatului cor Carmen. — Ultimile dvs. compoziţii maes­tre? — Un concert pentru piano şi or­chestră şi un „Magnificat” pentru soprano, cor şi orchestră. Prea laconic când e vorba de el însuş, maestrul Petrassi e fericit de a vorbi despre confraţii săi. Aminte­şte cu admiraţie pe cei mai vârst­nici: Malippiero, Casseila, Pizzetti. Pe cei tineri: Delia Picola, Gorini. Lu rândul meu adaug: „Goffredo Petrassi — promotorul unei ere noi în muzică Maestrul Goffredo Petrassi se în­clină dar, cu aceeaş modestie se gră­beşte să sublinieze: „sunt unii cri­tici cari o afirmă dar nu uitaşi locul pe care, în acest sens, îl ocupă Ma­­lippiero”. Mă desprind cu greu din atmosfe­ra magică pe care, în câteva minute, maestrul Petrassi a reușit s’o ţese. Plec, prelungind în amintire clipele de o spiritualitate atât de rară. Un autograf al d-lui Goffredo Petras PA UL CLA UD EL PE SCENA TEA TRULUI NATIONAL Paul Claudel este aproape necu­noscut marelui public român. Lu­crul nu trebue să ne mire, întrucât nu s’a tradus în românește nici una din lucrările lui, iar „îngerul a ves­tit pe Maria” („L’annonce faite a Mafie”) este prima piesă a lui Paul Claudel ce este reprezentată pe o scenă românească. De altfel, Claudel prin personali­tatea lui atât de caracteristică, prin opera sa­ profundă şi care dă în­totdeauna de gândit, prin minte sa dominată de probleme mari, este chiar în Franţa izolat de marea masă a publicului. „Mă gândesc cu mirare“ —­ scria Henry Sauguet in l’Europe Nouvelle, cu ocazia reluărei piesei „L’Otage" la Théâtre des Arts — „că admira­bilul autor al acestei drame pateti­ce, mai aşteaptă încă să fie relevat marelui public francez. Până în pre­zent, cărţile ca şi piesele sale, sunt cunoscute doar de o elită, care oricât ar fi ea de distinsă şi de a­­leasă, e depăşită de o operă al cărui înţeles este imens şi profund uman". Aceste rânduri sunt scrise în A­­prilie 1931, atunci când Paul Clau­del era pe pragul de a împlini res­pectabila vârstă de şesezeci de ani. Nu numai aspectul atât de perso­nal al lui, dar chiar viaţa acestui strălucit scriitor, îi îndepărtează în mod firesc de orice contact cu co­tidianul, de la orice posibilitate de a intra în legătură cu oamenii. într’un cuvânt acest fel de viaţă îi exclude putinţa de a se adapta cerinţelor sociale, de a ceda câtuşi de puţin din el însuşi, pentru a se lăsa apro­piat de mulţime. Este în viaţa lui Claudel, o tacită încordare de a se izola, o încăpăţânare superbă în a rămâne departe şi străin de orice e­­xistenţă normală, obişnuită. Sortit din proprie iniţiativă unui exil per­petuu, călător din vocaţie, mânat, de пе^^даМеа* Şi totuşi bogat», lui, fan-­ tezie, Claudel părăseşte de tjmăr pământul rodnic aî Tardeîiois-ulu­i, lui natal ~~un mic~colţ udat de apele râului Aisne, —r, şi îmbrăţi­şând cariera diplomatică, cutreeră în lung şi în lat, la voia întâmplă­­rei, cele mai îndepărtate ţinuturi ale pământului, înainte de 1900, Claudel făcuse deja ocolul lumii. Departe de ţara lui, mereu prin­tre străini, — desigur climatul cel mai favorabil pentru forţa lui de creaţie — Claudel îşi scrie o mare parte din operă, revenind mereu a­­supra ei, cu idei noui, schimbând unele pasagii sau adăogând altele. In treacăt prin Franţa, unde popo­seşte din când in când, Claudel dă publicităţii în mod sporadic, unele bucăţi, câteva poeme răsleţe — a căror apariţie produce mai multă sfială decât admiraţie. Lugné Роё, —care a jucat pentru prima oară „îngerul a vestit pe Ma­ria", pomenind de Claudel în memo­riile sale (La Parade, vol. III), a­­rată că deşi vroia să-l joace de multă vreme, nu a reușit acest lu­cru decât după optsprezece ani de la inaugurarea Teatrului „De l’Oeuvre", pe care-l conducea, fiind­că Paul Claudel era în China. „Contactul era dificil", adaugă Lugné Роё cu oarecare ironie. Această frază în conciziunea ei ni se pare a caracteriza de minune atât omul cât și opera. Intr’adevăr, nu e ușor lucru să iei contact cu o operă atât* de personală, atât de închisă oricărei aproprieri. Uneori clar, clasic prin puritatea şi profunzim­ea gândului, Claudel a­­pare deseori, ermetic, grav, greu de urmărit pe meleagurile abstractului, unde mintea lui se complace, clă­dind imaginare, lumi inedite. Claudel reuşeşte astfel să evadeze dincolo de noi şi când se coboară pe pământ, puţini sunt acei cari îl cunosc, şi mai puţini acei cari vor să-l înţeleagă. Prin temperamentul său atât de personal, prin varietatea stilului, el rămâne un izolat ce anevoie poate fi tălmăcit pe înţelesul tuturora. Iată un от „ce­­­ greu va găsi judecători“ — scria despre Claudel, cunoscutul critic dramatic Pierre Mortier — şi adăuga: „nu va avea decât partizani entuziaşti sau ad­versari neclintiţi". Intr’adevăr, cercetând lucrările lui Claudel, este cu neputinţă să păs­trezi o linie de mijloc, sau să judeci cu răceală, cu indiferenţă. O flacara ascunsă arde continuu în­ aceasta operă, o flacără care te împiedică de a păstra simţul critic. De la în­ceput trebue să-l ridici la culme sau să-l urăşti. Georges Duhamel a fost unul din primii susţinători înverşunaţi a lui Paul Claudel. Cu câtă căldură, cu cât entuziasm, creatorul lui Salavin scria: ...„acest om îţi,dă la fiecare moment impresia că este egalul ce­lor mai mari, cu toate că nu poate fi com­parat în mod folositor nici unuia. Fie că ne astâmpără, fie că entuziasmează, fie că dezamăgeşte, Claudel are această calitate supre­mă de a vrăji sufletul, şi de a face ca în unele clipe să uiţi că există o a­ltă lume decât a lui, să uiţi că mai sunt şi alţi oameni cari scriu!..." In corespondenţa dintre Jacques Rivière şi Alain Fournier, găsim adeseori pomenit cu respect numele lui Claudel; poetul e admirat încă din 1905 de cei doi tineri intelec­tuali. Recent — Martie 1934 — într’un foarte frumos articol publicat în „Les Nouvelles Littéraires”, Jean Cassou, il compara pe Claudel cu Dante pentru că opera lui „subjugă admiraţia dar îndepărtează iubi­rea" şi cu Goethe pentru universa­litatea dramatică. Rezumând opera claudiană, Jean Cassou o găseşte „cea mai încor­dată, cea mai liberă, cea mai pasio­nată pe care a inspirat-o vreodată teologia catolică", iar pentru a su­blinia armonia stilului său, acelaşi concludea că: „Din toţi creştinii, Claudel va fi fost acela care s’a în­ţeles cel mai bine cu materia, cu lumea şi cu aceste semne ale omu­lui şi ale lumii, care sunt cuvin­tele". Jacques Madaule — principalul lui biograf — a consacrat două vo­lume operei lui Claudel, scoţând în evidenţă atât în „Le génie de Paul Claudel", cât şi în „Le drame de Claudel", calităţile esenţiale ale poetului. In schimb, Claudel n’are numai admiratori: are şi adversari încă­păţânaţi şi graţie acestora a fost respins la Academia Franceză, acum trei ani, când fusese rugat să-şi pună candidatura. Insuccesul lui Claudel la Academia Franceză, are după noi o semnificaţie foarte ma­re. El denotă cât de personală este opera lui Claudel, cât de puţin adaptabilă principiilor de estetică riguroasă şi clasică ce domină înal­tul for de cultură francez. Opera teatrală a lui Paul_ Claudel numără destule lucrări. Iată din ce se compune: „Tête d’or“, „La ville”, „Le repos du septième jour”, „Partage de midi”, „L’annonce faite à Marie”, „L’échange”, .D’otage”, „Le pain dur”, „Le père humilié”, „Les choe­­phores”, „Les euim'enidee” (tradu­ceri din Eschyl), „Protée”, „L’ours et la lune”, (farse lirice), „Le sou­lier de satin ou le pire n’est pas toujours sûr”, „Le livre de Chris­tophe Colomb”, „Jeanne d’Arc au bûcher”. „Poezia claudeliană —scria Pierre Brisson cândva, este o poezie pulmo­nară, o psalmodie respiratorie, cu trase de lungimea unei răsuflări cu pauze și cu reluări ritmice". Iată pen­tru ce „îngerul a vestit pe Maria” este o piesă­ de teatru complectă, avâ­nd, pe lângă calită­ţile ei literare in­contestabile, o cer­tă valoare dramatică. Reprezentarea ei pe scena Tea­trului Naţional din Bucureşti — în admirabila tălmăcire de faţă a poe­tului Ion Pillat — înseamnă încu­nunarea unei mari sforţări făcute pentru ridicarea nivelului , artistic al artei dramatice româneşţi. ч* Gh. Nenişor x. *) („Le Figaro” 11. XI. 1937). x 1 PAUL CLAUDEL L/­TIATRUL COLLSEUM DIN LONDRA La teatrul Coliseum din Lon­d­ra a avut loc o reprezentaţie festivă a dramei „Drake”, la care şi-au dat concursul cei mai mari artişti englezi. Reprezentaţia a fost antorată cu prezenţa Suveranilor Angliei, iar veniturile au fost afectate fondu­lui de pensiuni al artiștilor. In fotografie o scenă din piesa „Drake”. KOTKODAK la „Greva Femeilor“ JULES CAZABAN şi M. ANGHELESCU LENY CALEB, TINA RADU şi NORA N. CADETU (soţ) şi TINA RADU (soţie) PIACENTINI de Neagu Hădulescu GREVA SPECTACOLELOR — Nu m mă duc domnule nici mort la „Greva Г meilor”. — Şi la urma urmei la teatrul „Co­media” sa joacă „Neagu” nu „Greva Femeilor” Leny Caler : Trebuie să iscăliţi mani-Cte 215 din anul 1250 Tina Radu. Astăzi îmi găteşti nişte Şi Troienii au introdus în cetate, o Nora Piacentini :­­ Da bine dragă, ITM,are f*“l jiff şi­un ca gâscă mare şi de lemn. (Autorul), madam Bulandra a iscălit ? eu ma duc la club. M. Anghelescu: —De ce ce ne fa-fa­­facem se-se-șefule c-c-că Be-be-be­­reșteanu n-n-nu vrea să să-mi p-p-plă­­tească leafa, Ci-cică e g-g-rgvă.

Next