România - Provincie, aprilie 1939 (Anul 2, nr. 301-312)
1939-04-01 / nr. 301
No. 301 I. IV. 1939 ROMÂNIA Bon de participare LA CONCURSUL DISTRACTIV „IN LUMEA ENIGMELOR" No. 58 Sâmbăta 1 Aprilie (Alp. 301) NUMELE ADRESA Strângeţi zilnic aceste cupoane şi inaintaţi-le pe toate odată la sfârşitul concursului. Data ultima se va anunţa din tirad DE VORBA CU MAESTRUL GOFFREDO RETRAS SI DESPRE MUZICĂ SI DESPRE TEATRU Goffredo Petrasi, maestru consacrat, a cărui celebritate a depășit de mult hotarele Italiei — îmi închipui un om matur, cu o morgă care mă va intimida poate. Pășesc în hall-ul Hotelului Athénée Palace făcând aceste presupuneri. Dintr-un grup de artişti români şi italieni, un tânăr se desprinde, întâmpinându-mă cu un zâmbet care-mi alungă orice neîncredere. E maestrul Goffredo Petrassi. — Numai pentru prima dată în ţara dvs. In 1936 am dirijat un concert la radio şi în Februarie, anul acesta, am petrecut iarăși câteva zile aici. In acest scurt răstimp de doi ani am impresia că s’a lucrat enorm în România, că totul se transformă în ritmul unui progres uluitor. Sunt, deci, încântat de a fi avut prilejul acestei reîntoarceri. De data aceasta, înisă,,, nu mă, , găsesc în calitate de compozitor sau ,de dirijor. Intovără„Sfilip ЖС1Ш11 Led'uiiiiii ,,rirain Fenice”, al cărui director administrativ sunt! Privesc pe acest tânăr cu posibilităţi nenumărate şi tot atât de strălucit afirmate. II ascult vorbind cu o modestie care nu e o atitudine şi care caracterizează atât de bine pe Maestrul GOFFREDO PETRAS omul superior. La o vârstă când alţii şovăie încă în căutarea unei căi, Goffredo Petrassi este compozitorul ale cărui opere se întâlnesc în programele marilor concerte internaţionale, dirijorul a cărui baghetă subjugă sălile şi directorul faimosului teatru din Veneţia. — Debuturile mele? — îmi răspunde. In 1933 am terminat conservatorul şi în acelaş an am prezentat la concursul naţional de muzică prima mea compoziție simfonică „Partita” care a obţinut premiul întâi, luând, de asemenea, primul premiu la concursul internaţional din Paris. Vedeţi, în Italia au trecut vremurile când artistul aştepta ca norocul sau protecţia vreunui mecenat să-i afirme meritele. — Această renaştere pe care regimul fascist a adus-o în toate domeniile, s’a imprimat şi muzicii? Cu un zâmbet care-i luminează faţa, îmi răspunde: — O viaţă nouă este deschisă artei, o suflare înviorătoare o străbate. Sindicatul fascist al muzicii, în legătură şi cu organizaţia „doppo lavorro”, prin concursurile naţionale care au loc în fiecare toamnă, în luna Septembrie, selecţionează valorile tinere, evidenţiază talentele, încununează străduinţele. Dacă nu se poate afirma că fascismul a imprimat muzicii un caracter specific, nu este mai puţin adevărat că deschide artiştilor posibilităţi noi de afirmare. Ceea ce trebue subliniat este faptul că muzica italiană marchează o întoarcere spre secolul al XVIII-lea ,X53 p*tea şi chiar calce secolul XVI-lea. Ca în toate domeniile artei, Italia modernă se inspiră din comorile Renaşterei, ba uneori ca, de pildă, în pictură urmează tradiţiile evului mediu. Mă interesează gusturile actuale ale publicului italian. — Muzica simfonică prinde tot mai mult teren. Totuşi opera rămâne marea favorită, înscenările, decorurile vădesc o măestrie artistică în continuu progres. Maestrul Petrassi îmi vorbeşte,, apoi, despre muzica românească, de marii noştri compozitori şi dirijori cari cari culeg nenumărate succese în Italia. Reaminteşte pe George Georgescu, Perlea, Jora, Rogalschi şi ţine să-şi afirme admiraţia pentru Filarmonica noastră. — A nu dori—continuă el, să strângem legăturile îintre artiştii români. Perlea va dirija îmApriUe mn.,concert simfonic la Vimfefiana?W.4Noiverski a fost invitat a participa îi toamnă la concursul internaţional de muzică. Artiştii români găsesc în Italia primirea cea mai călduroasă, aceleaşi dovezi de simpatie cu care sunt întâmpinaţi în România artiştii italieni. Eu însumi sper să mă întorc curând aici, pentru a dirija una din compoziţiile mele. Am, în sfârşit, prilejul de a-l auzi vorbind de muzica lui, subiect pe care zadarnic am căutat să-l abordez mereu. — E vorba de Psalmul al II-lea care a fost cântat la Roma unde va fi, din nou, prezentat, în curând, pentru ca apoi să treacă în premieră la „Scala”. In România, sper să am concursul excelentei orchestre Filarmonicei şi a minunatului cor Carmen. — Ultimile dvs. compoziţii maestre? — Un concert pentru piano şi orchestră şi un „Magnificat” pentru soprano, cor şi orchestră. Prea laconic când e vorba de el însuş, maestrul Petrassi e fericit de a vorbi despre confraţii săi. Aminteşte cu admiraţie pe cei mai vârstnici: Malippiero, Casseila, Pizzetti. Pe cei tineri: Delia Picola, Gorini. Lu rândul meu adaug: „Goffredo Petrassi — promotorul unei ere noi în muzică Maestrul Goffredo Petrassi se înclină dar, cu aceeaş modestie se grăbeşte să sublinieze: „sunt unii critici cari o afirmă dar nu uitaşi locul pe care, în acest sens, îl ocupă Malippiero”. Mă desprind cu greu din atmosfera magică pe care, în câteva minute, maestrul Petrassi a reușit s’o ţese. Plec, prelungind în amintire clipele de o spiritualitate atât de rară. Un autograf al d-lui Goffredo Petras PA UL CLA UD EL PE SCENA TEA TRULUI NATIONAL Paul Claudel este aproape necunoscut marelui public român. Lucrul nu trebue să ne mire, întrucât nu s’a tradus în românește nici una din lucrările lui, iar „îngerul a vestit pe Maria” („L’annonce faite a Mafie”) este prima piesă a lui Paul Claudel ce este reprezentată pe o scenă românească. De altfel, Claudel prin personalitatea lui atât de caracteristică, prin opera sa profundă şi care dă întotdeauna de gândit, prin minte sa dominată de probleme mari, este chiar în Franţa izolat de marea masă a publicului. „Mă gândesc cu mirare“ — scria Henry Sauguet in l’Europe Nouvelle, cu ocazia reluărei piesei „L’Otage" la Théâtre des Arts — „că admirabilul autor al acestei drame patetice, mai aşteaptă încă să fie relevat marelui public francez. Până în prezent, cărţile ca şi piesele sale, sunt cunoscute doar de o elită, care oricât ar fi ea de distinsă şi de aleasă, e depăşită de o operă al cărui înţeles este imens şi profund uman". Aceste rânduri sunt scrise în Aprilie 1931, atunci când Paul Claudel era pe pragul de a împlini respectabila vârstă de şesezeci de ani. Nu numai aspectul atât de personal al lui, dar chiar viaţa acestui strălucit scriitor, îi îndepărtează în mod firesc de orice contact cu cotidianul, de la orice posibilitate de a intra în legătură cu oamenii. într’un cuvânt acest fel de viaţă îi exclude putinţa de a se adapta cerinţelor sociale, de a ceda câtuşi de puţin din el însuşi, pentru a se lăsa apropiat de mulţime. Este în viaţa lui Claudel, o tacită încordare de a se izola, o încăpăţânare superbă în a rămâne departe şi străin de orice existenţă normală, obişnuită. Sortit din proprie iniţiativă unui exil perpetuu, călător din vocaţie, mânat, de пе^^даМеа* Şi totuşi bogat», lui, fan- tezie, Claudel părăseşte de tjmăr pământul rodnic aî Tardeîiois-ului, lui natal ~~un mic~colţ udat de apele râului Aisne, —r, şi îmbrăţişând cariera diplomatică, cutreeră în lung şi în lat, la voia întâmplărei, cele mai îndepărtate ţinuturi ale pământului, înainte de 1900, Claudel făcuse deja ocolul lumii. Departe de ţara lui, mereu printre străini, — desigur climatul cel mai favorabil pentru forţa lui de creaţie — Claudel îşi scrie o mare parte din operă, revenind mereu asupra ei, cu idei noui, schimbând unele pasagii sau adăogând altele. In treacăt prin Franţa, unde poposeşte din când in când, Claudel dă publicităţii în mod sporadic, unele bucăţi, câteva poeme răsleţe — a căror apariţie produce mai multă sfială decât admiraţie. Lugné Роё, —care a jucat pentru prima oară „îngerul a vestit pe Maria", pomenind de Claudel în memoriile sale (La Parade, vol. III), arată că deşi vroia să-l joace de multă vreme, nu a reușit acest lucru decât după optsprezece ani de la inaugurarea Teatrului „De l’Oeuvre", pe care-l conducea, fiindcă Paul Claudel era în China. „Contactul era dificil", adaugă Lugné Роё cu oarecare ironie. Această frază în conciziunea ei ni se pare a caracteriza de minune atât omul cât și opera. Intr’adevăr, nu e ușor lucru să iei contact cu o operă atât* de personală, atât de închisă oricărei aproprieri. Uneori clar, clasic prin puritatea şi profunzimea gândului, Claudel apare deseori, ermetic, grav, greu de urmărit pe meleagurile abstractului, unde mintea lui se complace, clădind imaginare, lumi inedite. Claudel reuşeşte astfel să evadeze dincolo de noi şi când se coboară pe pământ, puţini sunt acei cari îl cunosc, şi mai puţini acei cari vor să-l înţeleagă. Prin temperamentul său atât de personal, prin varietatea stilului, el rămâne un izolat ce anevoie poate fi tălmăcit pe înţelesul tuturora. Iată un от „ce greu va găsi judecători“ — scria despre Claudel, cunoscutul critic dramatic Pierre Mortier — şi adăuga: „nu va avea decât partizani entuziaşti sau adversari neclintiţi". Intr’adevăr, cercetând lucrările lui Claudel, este cu neputinţă să păstrezi o linie de mijloc, sau să judeci cu răceală, cu indiferenţă. O flacara ascunsă arde continuu în aceasta operă, o flacără care te împiedică de a păstra simţul critic. De la început trebue să-l ridici la culme sau să-l urăşti. Georges Duhamel a fost unul din primii susţinători înverşunaţi a lui Paul Claudel. Cu câtă căldură, cu cât entuziasm, creatorul lui Salavin scria: ...„acest om îţi,dă la fiecare moment impresia că este egalul celor mai mari, cu toate că nu poate fi comparat în mod folositor nici unuia. Fie că ne astâmpără, fie că entuziasmează, fie că dezamăgeşte, Claudel are această calitate supremă de a vrăji sufletul, şi de a face ca în unele clipe să uiţi că există o altă lume decât a lui, să uiţi că mai sunt şi alţi oameni cari scriu!..." In corespondenţa dintre Jacques Rivière şi Alain Fournier, găsim adeseori pomenit cu respect numele lui Claudel; poetul e admirat încă din 1905 de cei doi tineri intelectuali. Recent — Martie 1934 — într’un foarte frumos articol publicat în „Les Nouvelles Littéraires”, Jean Cassou, il compara pe Claudel cu Dante pentru că opera lui „subjugă admiraţia dar îndepărtează iubirea" şi cu Goethe pentru universalitatea dramatică. Rezumând opera claudiană, Jean Cassou o găseşte „cea mai încordată, cea mai liberă, cea mai pasionată pe care a inspirat-o vreodată teologia catolică", iar pentru a sublinia armonia stilului său, acelaşi concludea că: „Din toţi creştinii, Claudel va fi fost acela care s’a înţeles cel mai bine cu materia, cu lumea şi cu aceste semne ale omului şi ale lumii, care sunt cuvintele". Jacques Madaule — principalul lui biograf — a consacrat două volume operei lui Claudel, scoţând în evidenţă atât în „Le génie de Paul Claudel", cât şi în „Le drame de Claudel", calităţile esenţiale ale poetului. In schimb, Claudel n’are numai admiratori: are şi adversari încăpăţânaţi şi graţie acestora a fost respins la Academia Franceză, acum trei ani, când fusese rugat să-şi pună candidatura. Insuccesul lui Claudel la Academia Franceză, are după noi o semnificaţie foarte mare. El denotă cât de personală este opera lui Claudel, cât de puţin adaptabilă principiilor de estetică riguroasă şi clasică ce domină înaltul for de cultură francez. Opera teatrală a lui Paul_ Claudel numără destule lucrări. Iată din ce se compune: „Tête d’or“, „La ville”, „Le repos du septième jour”, „Partage de midi”, „L’annonce faite à Marie”, „L’échange”, .D’otage”, „Le pain dur”, „Le père humilié”, „Les choephores”, „Les euim'enidee” (traduceri din Eschyl), „Protée”, „L’ours et la lune”, (farse lirice), „Le soulier de satin ou le pire n’est pas toujours sûr”, „Le livre de Christophe Colomb”, „Jeanne d’Arc au bûcher”. „Poezia claudeliană —scria Pierre Brisson cândva, este o poezie pulmonară, o psalmodie respiratorie, cu trase de lungimea unei răsuflări cu pauze și cu reluări ritmice". Iată pentru ce „îngerul a vestit pe Maria” este o piesă de teatru complectă, având, pe lângă calităţile ei literare incontestabile, o certă valoare dramatică. Reprezentarea ei pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti — în admirabila tălmăcire de faţă a poetului Ion Pillat — înseamnă încununarea unei mari sforţări făcute pentru ridicarea nivelului , artistic al artei dramatice româneşţi. ч* Gh. Nenişor x. *) („Le Figaro” 11. XI. 1937). x 1 PAUL CLAUDEL L/TIATRUL COLLSEUM DIN LONDRA La teatrul Coliseum din Londra a avut loc o reprezentaţie festivă a dramei „Drake”, la care şi-au dat concursul cei mai mari artişti englezi. Reprezentaţia a fost antorată cu prezenţa Suveranilor Angliei, iar veniturile au fost afectate fondului de pensiuni al artiștilor. In fotografie o scenă din piesa „Drake”. KOTKODAK la „Greva Femeilor“ JULES CAZABAN şi M. ANGHELESCU LENY CALEB, TINA RADU şi NORA N. CADETU (soţ) şi TINA RADU (soţie) PIACENTINI de Neagu Hădulescu GREVA SPECTACOLELOR — Nu m mă duc domnule nici mort la „Greva Г meilor”. — Şi la urma urmei la teatrul „Comedia” sa joacă „Neagu” nu „Greva Femeilor” Leny Caler : Trebuie să iscăliţi mani-Cte 215 din anul 1250 Tina Radu. Astăzi îmi găteşti nişte Şi Troienii au introdus în cetate, o Nora Piacentini : Da bine dragă, ITM,are f*“l jiff şiun ca gâscă mare şi de lemn. (Autorul), madam Bulandra a iscălit ? eu ma duc la club. M. Anghelescu: —De ce ce ne fa-fafacem se-se-șefule c-c-că Be-be-bereșteanu n-n-nu vrea să să-mi p-p-plătească leafa, Ci-cică e g-g-rgvă.