România - Capitala, aprilie 1939 (Anul 2, nr. 314-328)
1939-04-16 / nr. 314
16. IV. 1939 ROMÁNIA Nr. 314 Bon de participare LA CONCURSUL DISTRACTIV DIN LUMEA ENIGMELOR1 No. 72 Dumineci 16 Aprilie (2Vo. 314) NUMELE ADRESA Strângeţi zilnic aceste cupoane şi înaintaţi-le pe toate odată la sfârşitul concursului. Data ultimă se va anunţa din timp EVANGHELIA DUMINECII Ioan XX, 1931, Dumineca Tomii Puţini pot credincioşii, cari ascultând cu evlavie evanghelia acestei Dumineci, zisă a Tomii, să nu li se învălue în emoţie sufletul. Şi aşa, dacă au prăznuit cu credinţă marele praznic al Paştilor şi şi-au încălzit sufletele cu lumina „Săptămânii luminate”, inimile trebue să le ardă când aud citindu-se: „Fiind în ziua aceea întâia a săptămânii, seara, uşile încuiate la casa unde erau ucenicii adunaţi de frica Iudeilor, Iisus a venit şi a stătut în mijloc şi le-a zis: »,Pace vouă!” Şi acestea zicând, le-a arătat mânile şi coasta sa şi s’au bucurat ucenicii văzând pe Domnul. Deci a zis lor Iisus iarăşi: Pace vouă! Precum m’a trimis pe mine Tatăl vă trimit şi eu pe voi. Acestea zicând, a suflat şi le-a zis: Luaţi Duh sfânt, cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Iar Toma... nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul. Iar,el le-a zis: De nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi de nu voiu pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voiu pune mâna mea în coasta lui, nu voiu crede. Şi după opt zile iarăşi erau înăuntru ucenicii lui şi Toma, cu ei. Venit-a Iisus, fiind uşile încuiate şi a stătut în mijloc şi a zis: Pace vouă. Apoi a zis lui Toma: Adu-ţi degetul încoace şi vezi mânile mele şi adu-ţi mâna şi o pune în coasta mea şi nu fii necredincios, ci credincios. Şi a zis Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Zis-a Iisus lui: Pentrucă m’ai văzut, Toma, ai crezut! Fericiţi cei ce n’au văzut şi au crezut. încă şi alte multe semne a făcut Iisus înaintea ucenicilor săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta, iar acestea s’au scris, ca să credeţi că Iisus este Christos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi vieaţă în numele lui”. In învolburarea de astăzi a lumii, când mai marii diferitelor popoare, se adună şi ţin sfat, deseori cu uşile încuiate, Mântuitorul Christos ar trebui să vină între ei şi stând în mijloc să le zică: „Pace vouă!”, căci niciodată ca acum n’a fost mai doritoare lumea să aibă pace. Milioane de oameni se roagă să sufle Mântuitorul Duh sfânt peste capetele celor porniţi spre învrăjbire şi cutropire, ca să li se lumineze minţile, să le înmoaie inimile şi să se convingă cu un ceas mai devreme că numai stăpâniţi de virtutea dragostei de aproapele şi chiar de duşmani, poate să aducă pace, bună înţelegere şi fericire popoarelor. Ca să se încredinţeze despre acest adevăr, să urmeze exemplul apostolului Toma, să-şi pună degetele şi mânile în ranele celor ce au sângerat şi au murit — milioane de Inşi — în războiul trecut. Aproape fiecare dintre aceşti conducători au făcut războiul, aşa că îşi pot aduce aminte de toate suferinţele muceniceşti ale popoarelor cari au trăit şi suferit infernul războiului. Să fie credincioşi celor ce le-au văzut atunci, iar nu necredincioşi! Necredinţa arătată de către Apostolul Toma, a ajuns pe nedrept să fie socotită ca o scădere, ca un păcat, încât multă lume, când vrea să arate necredinţa cuiva, îi spune: nu fi Toma necredinciosul. Zic, pe nedreptul, căci această credinţă ne foloseşte nouă creştinilor credinţei în învierea lui Iisus Christos, mai mult mărturii al© sfintelor evanghelii. Necredinţa lui Toma afăcut să împrăştie spaima şi frica ce l-a cuprins pe ucenici când au văzut întâi pe Domnul după înviere, după cum spune ev. Luca, c. XXIV, V. 37-39: „Iar ei spăimântându-se şi înfricoşându-se li se părea că văd duh. Şi le-a zis: Ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ştie gânduri în inimile voastre? Vedeţi mâinile şi picioarele mele, că eu însumi sunt. Pipăiţi-mă şi vedeţi, că duhul carne şi oase nu are, precum mă vedeţi pe mine că am”. Necredincioşi sunt mulţi şi dorinţa noastră este să fie toţi necredincioşi ca ap. Toma, şi tot ca el să aibă prilejul de a deveni credincioşi, aşa după cum a devenit şi Toma încât să poată rosti din tot sufletul: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, pentru a se putea înşirui între fericiţii despre cari vorbeşte Mântuitorul: „Fericiţi cei ce n’au văzut şi au crezut”. Toţi cari credem ne numărăm între aceşti fericiţi, întărind prin aceasta şi mărturisirea evanghelistului, cu care încheie evanghelia de astăzi: „Iar acestea s’au scris, ca să credeţi că Iisus este Christos, Fiul lui Dumnezeu» şi crezând, să aveţi vieaţă în numele lui”. Amin. t Emilian Târgovişteanui ÎNSEMNĂRI Misiunea ortodoxă Două, cuvinte care nu spun nimic sau spun prea mult dacă nu li se desfăşoară înţelesul. Până acum, în chip firesc, s-au diferenţiat două înţelesuri, deci două scopuri ale cuvântului misiune: o misiune internă şi alta externă. Prin Misiune internă (este vorba de o misiune a bisericii creştine) se înţelege adâncirea în sufletele credincioşilor a credinţii acelei biserici şi îndrumarea lor spre fapte ale milei şi dragostei creştine. Oricare din bisericile creştine are o asemenea misiune. Protestantismul a cultivat în deosebi misiunea internă, consecvent principiului său de subiectivism religios. De la o vreme şi Catolicismul şi-a organizat o misiune internă catolică prin apostolatul laic şi Acţiunea Catolică. Noi, ortodocşii români, ca o reacţiune faţă de acţiunea sectanţilor, suntem pe urmele unei misiuni interne şi oficiale şi semioficiale. Asociaţia — Oastea Domnului — din Sibiu, cu organizaţie pe toată ţara, Societatea — Sfântul Gheorghe — a tinerimii ortodoxe din Ardeal, Asociaţia misionară „Patriarhul Miron” din Bucureşti, Societatea Ortodoxă Română (F. O. R.) în fiecare din Eparhiile din Ardeal. Prin — Misiunea externă — se înţelege acea activitate a bisericilor protestante, a bisericii anglicane, a bisericii catolice a unor asociaţii religioase, care are ca obiectiv convertirea păgânilor la creştinism. Catolicii şi unele asociaţii religioase de la noi, ca Baptiştii şi Adventiştii de ziua s-a mai înţeleg prin Misiunea externă şi convertirea altor creştini, de confesiune la credinţa lor. Sunt unii ortodocşi care precumШМ fii PSUirMoia română o misiune externă, adică o întreprindere de a converti la ortodoxism pe, necredincioşi. Şi, fiindcă în ţara noastră, legile nu permit prozelitismul religios, ca scop vădit al cultelor, îşi închipue că ar fi justificată o misiune externă ortodoxă la mahomedanii din ţările Asiei Mici. Alţii scriu despre o misiune a bisericii ortodoxe în vederea unei ecumenicităţi adică a unui universalism ortodox. Iar alţii scriu negru pe alb că să fim gata, noi, ortodocşii români, când se vor deschide graniţele Nistrului, să trecem în Rusia şi să restabilim adevărata ortodoxie denaturată de bolşevism (Revista Misiunea Creştină, Nr. 2 Martie 1939). Sunt idei care se pot discuta. Sunt altele care nu îngăduie măcar o discuţie. O activitate misionară externă, a Bisericii ortodoxe române în Turcia sau în Rusia cred că este o chestiune ce nu se poate discuta. Avem atât de lucru pe tărâmul misionarismului ortodox român intern — lucru abia la începutul lui şi pentru care ne lipseşte şi metoda şi personalul şi literatura, încât a mai discuta problema misionarismului extern orodox român însemnează a ne pierde vremea. T. De la Pastorala scrisă la faptele graiului Este o datină veche şi frumoasă a episcopatului nostru ortodox român ca de Sărbătoarea Naşterii şi a învierii Domnului să scrie Şi să trimeată preoţilor şi drept credincioşilor lor enoriaşi câte o scrisoare pastorală în felul cum şi sfinţii Apostoli Pavel, Petru şi loan au scris şi trimis diverselor comunităţi creştine întemeiate de ei. Intr’o pastorală, când este pornită din inimă, când adânceşte înţelesul acestor două mari evenimente din viaţa Mântuitoruluişi a bisericii creştine, se expun învăţături şi îndemnuri creştineşti pentru viaţa şi credinţa fiecărui om în parte şi a obştei credincioşilor, îndemnuri care sunt ascultate şi urmate cu interes de popor. Tot în pastorale se prind uneori momente care depăşesc cadrul de credinţă şi care se proiectează în viaţa naţională a poporului şi chiar în viaţa lui economică. Printre aceste momente sunt unelte care pun în cumpănă existenţa de azi şi de mâine a poporului şi a statului şi ele formează obiectivul de căpetenie al pastoralei, г" . * Sfintele Paşte, pe care le petrecurăm din mila lui Dumnezeu, în linişte şi în pace, ne-a dat fericitul prilej să citim în Pastora,lele date de episcopatul nostru toată, îngrijorarea zilelor grele pe care le trăim, toată nădejdea în puterea de jertfă a binecredincioşilor creştin ortodocşi români. Episcopatul nostru ne-a făcut dovada că Biserica este şi va fi acolo unde este şi poporul şi la bucuria zilelor de pace, dar şi la greutatea luptelor ce ar putea să vină, dacă hotarul ţării ar fi încălcat, dacă dreptul poporului ar fi nesocotit şi dacă viitorul nostru ca stat şi menirea noastră istorică ca popor va fi primejduită. Prin tonul şi ţinuta, prin cuprinsul şi scopul lor, Pastoralele din acest an cinsteşte episcopatul nostru ortodox. * Credem însă că vremurile sunt atât de serioase şi pot fi atât de grele încât pregătirea sufletească a poporului prin pastorale, adrigă prin cuvântul ,scris de acasă şi utit de altul, auzit de puţini şi nerepetat, să nu fie la înălţimea dorinţii însăşi a episcopatului nostru ortodox în aceste zile, când temeliile civilizaţiei creştine sunt direct ameninţate. Episcopul este căpetenia şi părintele sufletesc al poporului. Episcopul este cel dintâi luptător pe frontul religios al creştinismului. Preotul este un delegat al episcopatului. Vrednicia preotului este vrednicia episcopului său. Episcopul nu poate lucra singur şi deadreptul. Episcopul se multiplică în atâtea persoane câţi preoţi are în subordinea sa. După cum credincioşii, biserica ascultătoare, sunt mădulare ale lui Christos, aşa preoţii sunt părticele ale sufletului episcopilor lor. Preoţii capătă harul de la episcopi, dar şi episcopii odată cu harul hirotoniei se transpun în sufletul celui hirotonit. In nici o altă ramură nu se menţine o legătură mai strânsă, mai adâncă, de la suflet la suflet, de la inimă la inimă, decât între preot şi episcop. Un preot nu este un serv fără voinţă al episcopului său. Un preot este însăşi episcopul său acolo unde el preoţeşte, unde el slujeşte, unde el conduce. Preotul nu poate fi distanţat de episcop, nici despărţit de episcop, cum nici episcopul nu este distanţat şi despărţit de sfinţii Apostoli a căror misiune în lume o îndeplinesc împlinind poruncile Domnului cu darul cel mare al hirotoniei care le este dat prin succesiunea apostolică. Preotul este organul prin care episcopul lucrează în popor. Păstorul cel mare, în numele lui Christos şi în puterea harului lui Christos este episcopul, dar episcopul nu poate păstori deadreptul toate oile sale. El are ajutoare, el are reprezentanţi. Preoţii sunt ochii, urechile, mâinile şi picioarele episcopilor. Episcopul nu poate fi despărţit de popor, dar fiu poate lucra efectiv în popor decât prin preoţi. Interesante, folositoare, frumoase sunt pastoralele date de episcop, clerului şi poporului drept credincios. Dar mai frumos este graiul, mai convingătoare este vorba care se îmbracă cu flacăra credinţii, cu tonul convingerii, cu avântul expunerii. Când episcopul vorbeşte, fie cuvinte de învăţătură şi tâlcuire creştină, fie îndrumare pentru viaţă, fie îndemn la jertfă, cel ce-l ascultă, preot şi popor, se simt mai aproape de persoana sa, mai încălziţi, mai transportaţi şi mai hotărîţi pentru urmare. Mare lucru este când poporul vede faţa şi aude cuvântul episcopului. Neuitată în memorie, rămâne slujba religioasă făcută de episcop, cu fast, cu splendoare, cu decor. Soborul preoţi şi diaconi care înpoobesc Ai episcopului este o părticică din splendoarea cerească. Deci o pastorală nu are atâta efect şi atâta influenţă asupra poporului şi a clerului ca prezenţa episcopului în mijlocul poporului. ф Episcopatul nostru ortodox, în toată compunerea lui, atât de bogat înzestrat de Dumnezeu cu daruri sufleteşti, atât de învăţat în cele ale teologiei, atât de experimentat în cele ale vieţii, atât de naţionalist şi de patriot, ca episcopat al unei biserici naţionale, este o forţă sufletească a ţării, care poate face minuni în greutatea zilelor pe care le trăim şi în preziua primejdiilor, cari pot să vină. Noi, Românii, dorim numai pacea. Ne rugăm lui Dumnezeu pentru pacea a toată lumea. Noi lucrăm pentru înfrăţirea popoarelor prin dreptate şi prin cinstirea lor reciprocă. Noi n’avem de apărat decât pământul strămoşesc, credinţa şi limba noastră, datinile noastre. Nu căutăm pricină şi ceartă nimănui, dar când s’ar întâmpla ca cel Rău să rătăcească mintea câtorva şi să ne calce hotarele ca un singur cip ne vom ridica şi vom apăra cu preţul vieţii noastre ceea ce avem mai sfânt pe acest pământ. De cel rău, când va veni asupra noastră, nu ne poate apăra decât credinţa noastră, pregătirea noastră militară şi rostul nostru economic. Ce va veni de la cei ce ne sunt fraţi de cruce întru apărarea dreptăţii lovite va fi pe deasupra şi bine venit. Nădejdea noastră să fie în noi înşine. Pentru cel chemat la datoria de ostaş are grijă stăpânirea şi autoritatea militară. Proba s-a făcut prin avântul unanim al fiilor ţării la concentrările de la sfârşitul lui Martie. Credinţa lor la chemarea stăpânirii era pregătită din vreme şi prin lucrarea de toate zilele a sfintei noastre biserici. In sufletul fiecărui ostaş arde o flacără vie şi nestinsă a credinţei faţă de Rege şi stăpânire, a credinţei faţă de moştenirea lăsată de strămoşi. ru. In sufletele ostaşilor stăpânea concepţia creştină ortodoxă despre viaţăŞi despre sacri teiul ce nu se isese, era credinţa în răsplata de la Dumnezeu a împlinirii datoriei. * Cei rămaşi acasă rămân în paza aceleiaşi credinţe, aceleiaşi concepţii creştine despre viaţă. Tot bisericii îi revine grija pentru sprijinul moral şi material al celor rămaşi în sate şi mahalale. Preotul se arată aci primul sprijinitor, primul iniţiator, primul organizator, primul dintre cei ce se jertfesc pentru aproapele. Au plecat ostaşii la concentrare, voioşi şi hotărîţi, au plecat cu credinţa în Dumnezeu. Sufletul lor era liniştit numai atunci când ştiau că ai lor, cei rămaşi acasă, vor avea ce le trebue, că ogorul, grădina şi rostul lor va fi muncit, ca să se agonisească hrana pentru casă, pentru vita şi pasărea din curte. De aici pleacă o mare datorie a bisericii, a episcopatului, a preoţimii. Organizarea sprijinului în sate pentru cei ce vor rămâne, dacă ar fi ca ţara să fie chemată să-şi apere hotarul, pământul, sufletul, datina şi legea. Sprijinul material, sprijinul moral, sprijinul gospodăresc, sprijinul sanitar, trebuesc din vreme luate în băgare de seamă, ca să fie de folos. Este o datorie a zilei, o mare şi grabnică datorie care revine episcopatului. Vremea trece şi o clipă nu ar trebui pierdută. O concentrare spirituală şi naţională a preoţimii pentru organizarea operii de asistenţă creştină în parohii pentru vremuri care ar putea să vină, este o problemă a zilei. O supunem atenţiunei episcopatului nostru. Preoţimea aşteaptă cuvânt de îndrumare, pentru aceasta credem că scrisorurile pastorale nu sunt de ajuns, nici îndemnurile scrise sub înfăţişarea circulărilor. Chestiunea este cu mult mai grea. Problema se rezolvă prin entuziasmul care să deschidă inimile, prin priceperea care să organizeze drumul deschis de entuziasm. Este timpul ca episcopatul să facă dovada puterii sale sufleteşti şi pregătirii sale. N’aş crede că este prea mult dcă aş propune ca episcopii să descindă în mijlocul preoţimii să o vadă în anumite centre, să o cunoască, să o entuziasmeze, să o iniţieze, să o pregătească pentru această mare chemare a zilei, prin cuvântul vorbit. Un plan de lucru bine studiat şi complectat la nevoe ca experienţa preoţimii să fie de îndată pus în aplicare, să se urmărească aplicarea lui. Preoţii însufleţiţi, văzând faţa episcopului şi auzindu-i cuvântul şi îndemnul, se vor reîntoarce în parohii şi vor aplica acolo în sufletele oamenilor planul de ajutare creştină. Experienţa a fost făcută, când satele, goale de cei ce aduceaţ hrana în casă şi munceau ogoarele, vedeau lipsa unei asemenea organizări. Lucrarea aceasta, pe care am indicat-o aci, ar fi pagina cea mai frumoasă pe care episcopatul nostru ar inscri o în istoria bisericii şi a poporului nostru. Ar fi o dovadă că ideile înalte şi îndemnurile din Pastoralele Sfintelor Paşte, se pot transforma în fapte reale, ca sprijin moral, material, gospodăresc şi sanitar al poporului român în sate, întărindu-se prin aceasta credinţa ostaşului plecat la frontul apărării Patriei, când Patria ar fi primejduită. T. P. Păcescu Actualităţi religioase: Tipografia cărţilor bisericeşti O instituţie ca Tipografia cărţilor bisericeşti, care dispune de un inventar de circa 16 milioane lei, nu poate pune în funcţiune numai un sfert din puterile ei, când poporul nostru zace într’un regretabil analfabetism ortodox şi când secte religioase oprite aruncă asupra conştiinţei religioase a poporului, aşa cum este ea, sute de mii de cărţi cu un conţinut periculos şi pentru Stat şi pentru Biserică. Iar dintre sectele autorizate amintesc numai pe adventişti, ale căror tipărituri, frumoase ca înfăţişare, costă până, acum peste 20 milioane lei, avându-şi o tipografie mare chiar în Bucureşti. Şi câţi adventişti sunt? Vreo 16 mii capi de familie în toată ţara. Ce valoare ar trebui săaibă tipăriturile ortodoxe în comparaţie cu numărul credincioşilor ortodocşi! O instituţie ca Tipografia cărţilor bisericeşti la dispoziţia Sf. Sinod şi a Sf. Patriarhii, deci cu posibilitate dea îmbrăţişa întreaga editură, centrală bisericească nu mai poate rămâne ca o simplă tipografie eparhială mărginindu-se, din lipsă de fonduri de rulare şi de rezistenţă la tipăriturile strict necesare ale cărţilor de ritual. O instituţie de educaţie artistică a poporului nu mai poate rămâne în situaţia de azi, când repetă până la, refuz de colorit, aceleaşi clişee de icoane, a căror desfacere a şi scăzut simţitor în timp ce icoane de hârtie, îrn culori ţipătoare, invadează bâlciurile, fiind cumpărate de popor. O instituţie ca Tipografia cărţilor bisericeşti ar putea, deveni un organ de educaţie naţională şi creştină ortodoxă în ritmul de renaştere sufletească şi naţională prin colaborarea dintre Stat — ministerul Cultelor — şi Biserică — Patriarhia Română — bucurându-se de sîrgitul acestui minister. Tipografia cărţilor bisericeşti urmează a fi condusă de organele ei legale Eforia Bisericii Ortodoxe, sub privegherea, controlul şi îndrumarea Sfântului Sinod şi al organelor centrale patriarhale] In Eforia Bisericii Ortodoxe se găsesc azi d-nii: C. Băicoianu, preşedinte, un fiu credincios şi Un mare sprijinitor al Bisericii. D-sa este omul faptelor nu al vorbelor. In Căminul Cultural din Tâncăbeşti „Ionel Băicoianu“, înfiinţat şi condus de d-sa, unul dintre căminele culturale de iniţiativă particulară cele mai mari şi mai frumoase, se desfăşoară o reală educaţie naţională şi ortodoxă. Apoi părintele C. Dron, publicist bisericesc, autor de cărţi teologice, neîntrecut chivernisitor, cu o experienţă şi pricepere neegalată. In eforia bisericii este şi redactorul acestei pagini ca reprezentant al ministerului Cultelor şi Finanţelor, menţinându-se prin aceasta strânsa legătură dintre Biserică şi Stat. A sosit vremea ca Tipografia cărţilor bisericeşti, prin înzestrarea cu cele de trebuinţă şi conducerea ei firească, să devină într’adevăr organul central al Renaşterii religioase ortodoxe şi naţionale. P. Sfinţii şi Martirii Săptămânii 15—21 Aprilie Sâmbătă 15: Pomenirea Sfinţilor Apostoli din cei şaptezeci: Aristol, Pud şi Trofim. Aceştia fiind din cei şaptezeci de apostoli urmau marelui Apostol Pavel şi pătimeau rău împreună cu dascălul lor toate goanele lui, iar după moartea lui li s’au tăiat şi acestora capetele de Neron. Duminecă 16: Pomenirea sfintelor muceniţe fecioare: Irina, Agapi şi Hionia. Şi-au dobândit mucenicia aceste trei sfinte surori pe vremea împăratului Diocliţian: Agapi şi Hionia cu tăerea capului, Irina prin străpungerea cu suliţa. Luni 17: Pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Simeon, episcopul Persidei cu soţii săi: Ardeia preotul, Hotazat, Husi, şi aici o mie o sută cincizeci. Ei erau din ţara Persidei, pe vremea împărăţiei lui Savorie. Episcopul Simeon fusese pârât că se împotriveşte poruncii împărăteşti de a da dajdie şi fu băgat la închisoare. Aci în temniţă readuse la credinţa cea întru Christos pe Hozatat. Aflând împăratul aceasta, porunci a se tăia capul lui Hozatat, uitând că acesta îl crescuse pe împăratul de când s’a înţărcat dela ţâţă. Sfântul Simeon se ruga lui Dumnezeu în temniţă să se săvârşească şi el din viaţă întocmai ca şi Hozatat. Scoţând pe Simeon din temniţă împreună cu alţi o mie o sută cincizeci li se tăiară capetele. Unul din cei 150 se înfricoşa, dară Husic, îngrijitorul palatului, îi făcea lui semn de încurajare. Vădit fiind prin pâră şi mărturisind pe faţă credinţa în Christos, i s’a tăiat limba şi a fost jupuit şi de piele şi aşa şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. Marţi 18: Sfântul prea cuviosul părintele nostru loan, ucenicul sfântului Grigorie Decapolitul. Urând lumea s’a predat întru totul slujirii lui Christos, făcând ascultare sfântului Grigorie Decapolitul. Săvârşindu-se acesta din viaţă ,se duse în marea Lavră a ■'Sfântului Hariton dela sfintele locuri. Petrecu acolo întru multe nevoinţi şi fapte bune şi aşa cu pace s’a odiiiiiit. - a : 1 MietttUti* 19: Pomenirea preacuviosului părintelui nostru loan Paleolavritul, adică de la lavra cea veche. A plecat din patria sa şi el a oprit la marea lavră a lui Hariton la sfintele locuri unde a petrecut până la sfârşitul vieţii. Joi 20: Cuviosul părintele nostru Teodor Trihină, cel се-şi acoperea trupul pe vremea de ger cu îmbrăcăminte aspră de păr. Mormântul său este isvorâitor de mir spre toţi câţi năzuiesc la dânsul cu dragoste şi îşi iau sufletească şi trupească tămăduire. Vineri 21: Pomenirea sfântului şi sfinţitului mucenic Ianuarie, episcopul şi cei împreună cu dânsul: Protul, Sasson şi Faust, Diziderie citeţul, Eutihie şi Acutiom. Aceştia au fost în zilele împăratului Diocliţian şi a lui Timoteiu, stăpânitorul Campaniei, care s’au dat la multe munci şi mai pe urmă, neînfricoşându-se, nici plecându-se poruncilor păgâneşti, li s’au tăiat capetele. CUGETĂRI PEDAGOGICE CREŞTINE 1. Fără om, care să se simtă mic şi slab, şi fără Dumnezeu, pe care-l credem mare şi puternic, nu poate fi credinţă şi religie. 2. Prin credinţă mărturisim implicit şi o ierarhie, temelie a întocmirii sociale şi politice. 3. Fapta fără credinţă este ca ziua fără soare. 4 Credinţa se măsoară cu fapta, nu cu vorba. 5. Din credinţă răsar fapte. Din fapte nu răsar credinţe. 6. Cine se pleacă înaintea lui Dumnezeu, stă drept înaintea oamenilor. 7. Credinţa rea şi fapta se măsoară în adâncimii, nu în suprafaţă. ț t* P» Pa i 'm