România - Provincie, aprilie 1939 (Anul 2, nr. 313-327)

1939-04-16 / nr. 313

16. IV. 1939Nr. 313 ROMÂNIA Bon de participare LA CONCURSUL DISTRACTIV ..IN LUMEA ENIGMELOR" No. 71 Duminică 16 Aprilie (No. 313) NUMELE ADRESA Strângeţi zilnic aceste cupoane şi înaintaţi-le pe toate odată la sfârşitul concursului. Data ultimă se va anunţa din timp EVANGHELIA DUMINECII Ioan XX, 19­31, Dumineca Tomii Puţini pot fi credincioşii, cari ascultând cu evlavie evanghe­lia acestei Dumineci, zisă a Tomii, să nu li se învălue în emoţie sufletul. Şi aşa, dacă au prăznuit cu credinţă marele praznic al Paştilor şi şi-au încălzit sufletele cu lumina „Săptămânii lumi­nate”, inimile trebue să te ardă când aud citindu-se: „Fiind în ziua aceea întâia a săptămânii, seara, uşile încuiate la casa unde erau ucenicii adunaţi de frica Iudeilor, Iisus a venit şi a stătut în mijloc şi le-a zis: ..Pace vouă!” Şi acestea zicând, le-a arătat mânile şi coasta sa şi s’au bucurat ucenicii văzând pe Domnul. Deci a zis lor Iisus iarăşi: Pace vouă! Precum m’a trimis pe mine Tatăl vă trimit şi eu pe voi. Acestea zicând, a suflat şi le-a zis: Luaţi Duh sfânt, cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Iar Tom­a... nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul. Iar el le-a zis: De nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi de nu voiu pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voiu pune­­ mâna mea în coasta lui, nu voiu crede. Şi după opt zile iarăşi erau înăuntru ucenicii lui şi Torna cu ei. Venit-a Iisus, fiind uşile încuiate şi a stătut în mijloc şi a zis: Pace vouă. Apoi a zis lui Torna: Adu-ţi degetul încoace şi vezi mânile mele şi adu-ţi mâna şi o pune în coasta mea şi nu fii necredincios, ci credincios. Şi a zis Torna: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Zis-a Iisus lui: Pen­­trucă m’ai văzut, Tomo, ai crezut! Fericiţi cei ce n’au văzut şi au crezut. încă şi alte multe semne a făcut Iisus înaintea uceni­cilor săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta, iar acestea s’au scris, ca să credeţi că Iisus este Christos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi vieaţă în numele lui”. , In învolburarea de astăzi a lumii, când mai marii diferitelor­­ popoare, se adună şi din sfat, deseori cu uşile încuiate, Mântuito­­­­rul Christos ar trebui să vină între ei şi stând în mijloc să le zică: „Pace vouă!”, căci nici­odată ca acum n’a fost mai doritoare lu­mea să aibă pace. Milioane de oameni se roagă să sufle Mântui­torul Duh sfânt peste capetele celor porniţi spre învrăjbire şi cu­­­ tropire, ca să li se lumineze minţile, să le înmoaie inimile şi să se convingă cu un ceas mai de vreme, că numai stăpânit­ de virtu­tea dragostei de deaproapele şi chiar de duşmani, poate să aducă pace, bună înţelegere şi fericire popoarelor. Ca să se încredin­ţeze despre acest adevăr, să urmeze exemplul apostolului Toma, să-şi pună degetele şi mânile în ranele celor ce au sângerat şi au murit — milioane de inşi — în războiul trecut. Aproape fiecare dintre aceşti conducători au făcut războiul, aşa că îşi pot aduce aminte de toate suferinţele muceniceşti ale popoarelor cari au trăit şi suferit infernul războiului. Să fie credincioşi celor ce le-au văzut atunci, iar nu necredincioşi! Necredinţa arătată de către Apostolul Tonta, a ajuns pe ne­drept să fie socotită ca o scădere, ca un păcat, încât multă lume, când vrea să arate necredinţa cuiva, îi spune, nu fi Tonta necre­­­dinciosul. Zic, pe nedreptul, căci această credinţă ne foloseşte nouă creştinilor credinţei în învierea lui Iisus Christos, rt­ai mult decât toate celelalte mărturii ale sfintelor evanghelii. Necredinţa­­ lui Toma a făcut să împrăştie spaima şi frica ce i-a cuprins pe­­ ucenici când au văzut întâi pe Domnul după înviere, după cum " spune ev. Luca, c. XXIV, V. 37-39. „Iar ei spăimântându-se şi în­­fricoşându-se li se părea că văd duh. Mi le-a zis: Ce sunteţi tul­buraţi şi pentru ce se ştie gânduri în inimile voastre? Vedeţi mâi­nile şi picioarele mele, că eu însumi sunt. Pipăiţi-mă şi vedeţi, că duhul carne şi oase nu are, precum mă vedeţi pe mine că am”. Necredincioşi sunt mulţi, şi dorinţa noastră este să fie toţi necredincioşi ca ap. Toma, şi tot ca el să aibă prilejul de a deveni credincioşi, aşa după cum a devenit şi Toma încât să poată rosti din tot sufletul: „Domnul meu şi Dumnezeul meu’­ pentru a se­­ putea înşirui între fericiţii despre cari vorbeşte Mântuitorul: „Fe­­­­riciţi cei ce n’au văzut şi au crezut”. Toţi cari credem ne numărăm între aceşti fericiţi, întărind prin aceasta şi mărturisirea evanghelistului, cu care încheie evan­ghelia de astăzi: „Iar acestea s’au scris, ca să­ credeţi ca Iisus este Christos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi vieaţă în numele lui”. Amin. + Emilian Târgovişteanu . ÎNSEMNĂRI Misiunea ortodoxă Două cuvinte care nu spun nimic Sau spun prea mult dacă nu li se desfăşoară înţelesul. Până acum, în chip firesc, s’au di­ferenţiat două înţelesuri, deci două scopuri ale cuvântului misiune: o misiune internă şi alta externă. Prin Misiune internă (este vorba de o misiune a bisericii creştine) se înţelege adâncirea în sufletele cre­dincioşilor a credinţii acelei biserici şi îndrumarea lor spre fapte ale mi­lei şi dragostei creştine.­ Oricare din bisericile creştine are o asemenea misiune. Protestantis­mul a cultivat în deosebi misiunea internă, consecvent principiului său de subiectivism religios­. De la o vre­me şi Catolicismul şi-a organizat o misiune internă catolică prin apos­tolatul laic şi Acţiunea Catolică. Noi, ortodocşii români, ca o reacţiu­­ne faţă de acţiunea sectanţilor, sun­tem pe urmele unei misiuni interne şi oficiale şi semioficiale. Asociaţia — Oastea Domnului din­­Sibiu, cu organizaţie pe toată ţara, Societatea­­— Sfântul Gheorghe — a tinerimii ortodoxe din Ardeal, Asociaţia misionară „Patriarhul Mi­ron” din Bucureşti, Societatea Orto­d­oxă Română (F. O. R.) din fiecare din Eparhiile din Ardeal. Prin — Misiunea externă —, se înţelege acea activitate a bisericilor protestante, a bisericii anglicane, bisericii catolice a unor asociaţii re­ligioase, care are ca obiectiv conver­tirea păgânilor la creştinism. Catolicii şi unele asociaţii­­ reli­gioase de la noi, ca Baptiştii şi Ad­­ventiştii de ziua 7-a mai înţeleg prin Misiunea externă şi convertirea al­tor creştini, de altă confesiune la credinţa lor. Sunt unii ortodo­cşi care preconi­ocează şi pentru Biserica ortodoxă română o misiune externă, adică o­ntreprindere de a converti la orto­doxism pe necredincioşi. Şi, fiindcă în ţara noastră, legile nu permit prozelitismul religios, ca scop vădit al cultelor, îşi închipue că ar fi justificată o misiune externă ortodoxă la mahomedanii din ţările Asiei Mici. Alţii scriu despre o misiune b­i­sericii ortodoxe în vederea unei ecu­­menicităţi adică a unui universalism ortodox. Iar alţii scriu negru pe alb că să fim gata, noi, ortodocşii ro­mâni, când se vor deschide graniţele Nistrului, să trecem în Rusia şi să restabilim adevărata ortodoxie dena­turată de bolşevism (Revista Misiu­nea Creştină, Nr. 2 Martie 1939). Sunt idei care se pot discuta. Sunt altele care nu îngăduie măcar o dis­cuţie. O activitate misionară externă, a Bisericii ortodoxe române în Tur­cia sau în Rusia cred că este o ches­tiune ce nu se poate discuta. Avem atât de lucru pe tărâmul misionarismului ortodox român in­tern — lucru abia la începutul lui şi pentru care ne lipseşte şi metoda şi personalul şi literatura, încât a mai discuta problema misionaris­mului extern orodox român însem­nează a ne pierde vremea. De la Pastorala scrisă la faptele graiului ste o datină veche şi frumoasă­­a episcopatului nostru ortodox român ca de Sărbătoarea Naş­terii şi a învierii Domnului să scrie­­şi să trimeată preoţilor şi drept cre­­dincioşilor lor credincioşi câte o scrisoare pastorală în felul cum şi sfinţii Apostoli Pavel, Petru şi Ioan au scris şi trimis diverselor comu­nităţi creştine întemeiate de ei. Intr-o pastorală, când este pornită din inimă, când adânceşte înţelesul acestor două mari evenimente din viaţa Mântuitorului şi a bisericii reştine, se expun învăţături şi în­demnuri creştineşti pentru viaţa­­şi redinţa fiecărui om în parte şi a ob­ştei credincioşilor, îndemnuri ca­re sunt ascultate şi urmate cu inte­res de popor. Tot în pastorale se prind uneori momente care depăşesc cadrul de credinţă şi care se proiectează în faţa naţională a poporului­­şi chiar în viaţa lui economică. Printre aceste momente sunt une­le care pun în cumpănă existenţa de azi şi de mâine a poporului şi a sta­tului şi ele formează obiectivul de căpetenie al pastoralei. S­fintele Paşte, pe care le petre­curăm din mila lui Dumnezeu, in linişte şi în pace, ne-a dat fericitul prilej să citim în Pastora­lele date de episcopatul nostru toată îngrijorarea zilelor grele pe care le trăim, toată nădejdea în puterea de jertfă a binecredincioşilor creştini ortodocşi români. Episcopatul nostru ne-a făcut do­vada că Biserica este şi va fi acolo unde este şi poporul şi la bucuria zilelor de pace, dar şi la greutatea luptelor ce ar putea să vină, dacă hotarul ţării ar fi încălcat, dacă dreptul poporului ar fi nesocotit şi dacă viitorul nostru ca stat şi meni­rea noastră istorică ca popor va fi primejduită. Prin tonul şi ţinuta, prin cuprin­sul şi scopul lor. Pastoralele din a­­cest an cinsteşte episcopatul nos­tru ortodox. C­redem însă că vremurile sunt a­­tât de serioase şi pot fi atât de grele în­cât pregătirea sufle­tească a poporului prin pastorale, a­­dică prin­ cuvântul scris* de -acasă ‘,şi citit de altul, auzit de puţini şi ne­repetat, să nu fie la înălţimea dorin­­ţii în­săşi a episcopatului nostru or­todox în aceste zile, când temeliile civilizaţiei creştine sunt direct ame­ninţate. Episcopul este căpetenia şi părin­tele sufletesc al poporului. Episco­pul este cel dintâi luptător pe fron­tul religios al creştinismului. Preotul este iin delegat al e­pisco­­patului. Vrednicia preotului este vrednicia episcopului său. Episcopul nu poate lucra singur şi deadreptul. Episcopul se multipli­că in atâtea persoane câţi preoţi are în subordinea sa. După cum credin­cioşii, biserica ascultătoare, sunt mădulare ale lui Christos, aşa preo­ţii sunt părticele ale sufletului epis­­copilor lor. Preoţii capătă harul de la episcopi, dar şi episcopii odată cu harul hirotoniei se transpun in sufletul celui hirotonit. In nici o altă breaslă nu se menţi­ne o legătură mai strânsă, mai adân­că, de la­ suflet la suflet, dela inimă la inimă, decât între preot şi epis­cop. Un preot nu este un serv fără vo­inţă al episcopului său. Un preot es­te însăşi episcopul său acolo unde el preoţeşte, tinde el slujeşte, unde el conduce. Preotul nu poate fi distanţat de e­­piscop, nici despărţit de episcop, cum nici episcopul nu este distanţat şi despărţit de sfinţii Apostoli a că­ror misiune în lume o îndeplinesc împlinind poruncile Domnului cu darul cel mare al hirotoniei care le este dat prin succesiunea apostolică. Preotul este organul prin care e­­piscopul lucrează în popor. Păstorul cel mare, in numele lui Christos şi în puterea harului lui Christos este episcopul, dar episcopul nu poate păstori deadreptul toate oile sale. El are ajutoare, el are reprezentanţi. Preoţii sunt ochii, urechile, mâinile şi picioarele episcopilor. Episcopul nu poate fi d­espărţit de popor, dar nu poate lucra efectiv în popor de­cât prin preoţi. I­­­nteresante, folositoare, frumoa­se sunt pastoralele date de epis­cop, clerului şi poporului drept credincios. Dar mai frumos este graiul, mai convingătoare este vorba care se îm­bracă cu­ flacăra credinţii, cu tonul convingerii, cu avântul expunerii. Când episcopul vorbeşte, fie cu­vinte de învăţătură şi tâlcuire creş­tină, fie îndrumare pentru viaţă, fie îndemn la jertfă, cel ce-l ascultă, preot şi popor, se simt mai aproape de persoana sa, mai încălziţi, mai transportaţi şi mai hotărâţi pentru urmare. Mare lucru este când poporul ve­de faţa şi aude cuvântul episcopului Neuitată în memorie, rămâne slujba religioasă făcută de episcop, cu fast cu splendoare, cu decor. Soborul de preoţi şi diaconi care impd­obesc slujba episcopului este o părticică din splendoarea cerească. Deci o pastorală nu are atâta e­­fect şi atâta influenţă asupra popo­­ru­lui şi a clerului ca prezenţa epis­­copului în mijlocul poporului. * E­piscopatul nostru ortodox, în toată compunerea lui, atât de bogat înzestrat de Dumnezeu cu daruri sufleteşti, atât de învăţat în cele ale teologiei, atât de experi­mentat în cele ale vieţii, atât de na­ţionalist şi de patriot, ca episcopat al unei biserici naţionale, este o for­ţă sufletească a ţării, care poate face minuni în greutatea zilelor pe care le trăim Şi in preziua primejdiilor, cari pot să vină. Noi, Românii, dorim numai pa­cea. Ne rugăm lui Dumnezeu pentru pacea a toată lumea. Noi lucrăm pentru înfrăţirea popoarelor prin dreptate şi prin cinstirea lor reci­procă. Noi n’avem de apărat de­cât pă­mântul strămoşesc, credinţa şi limba noastră, datinile noastre. Nu căutăm pricină Şi ceartă nimă­nui, dar când s’ar întâmpla ca cel Rău să rătăcească mintea câtorva şi să ne calce hotarele ca un singur om ne vom ridica şi vom apăra cu preţul vieţii noastre ceea ce avem mai sfânt pe acest pământ. De cel rău, când va veni asupra noastră, nu ne poate apăra decât credinţa noastră, pregătirea noastră militară şi rostul nostru economic. Ce va veni de la cei ce ne sunt fraţi de cruce intru apărarea dreptăţii lo­vite va fi pe deasupra şi bine venit. Nădejdea noastră să fie în noi în­şine. P­entru cel chemat la datoria de ostaş are grijă stăpânirea şi autoritatea militară. Proba s-a făcut prin avântul una­nim­ al fiilor ţării la concentrările de la sfârşitul lui Martie. Credinţa lor la chemarea stăpâni­rii era pregătită din vreme Şi prin lucrarea de toate zilele a sfintei noastre biserici. In sufletul fiecărui ostaş arde flacără vie şi nestinsă a credinţei fa­ţă de Rege şi stăpânire, a credinţei faţă de moştenirea lăsată de stră­­m­oşi. In sufletele ostaşilor stăpânea con­cepţia creştină ortodoxă despre via­ţă şi despre sacrificiul ce ni se cere* era credinţa în răsplata de la Dum­nezeu­ a împlinirii datoriei. Cei rămaşi acasă rămân în paza a­­celeiaşi credinţe, aceleiaşi concepţii creştine despre viaţă. Tot bisericii îi revine grija pen­tru sprijinul moral şi material al oe­­■­­­­or rămaşi în sate Şi mahalale. Preotul se arată aci primul spriji­nitor, primul iniţiator, primul orga­nizator, primul dintre cei ce se jert­fesc, pentru aproapele. Au plecat ostaşii la concentrare, voioşi şi hotărîţi, au plecat cu cre­­dinţa în Dumnezeu. Sufletul lor era liniştit numai atunci când ştiau că ai lor, cei rămaşi acasă, vor avea ce le trebue, că ogorul, grădina şi ros­tul lor va fi muncit, ca să se agoni­sească hrana pentru casă, pentru vi­ta şi pasărea din curte. De aici pleacă o mare datorie a bisericii, a episcopatului, a preoţi­mii. Organizarea sprijinului în sate pentru cei ce vor rămâne, dacă ar fi ca ţara să fie chemată să-şi apere hotarul, pământul, sufletul, datina Şi­ngea. Sprijinul material, sprijinul mo­ral, sprijinul gospodăresc, sprijinul sanitar, trebuesc din vreme luate în băgare de seamă, ca să fie de folos Este o datorie a zilei, o mare şi grabnică datorie care revine episco­patului. Vremea trece şi o clipă nu ar trebui pierdută. O concentrare spirituală şi naţio­nală a preoţimii pentru organizarea operii de asistenţă creştină în paro­hii pentru vremuri care ar putea să vină, este o problemă a zilei. O supunem atenţiunei episcopatu­lui nostru. Preoţimea aşteaptă cuvânt de în­drumare. P­entru aceasta credem că scriso­rile pastorale nu sunt de a­­juns, nici îndemnurile scrise sub Înfăţişarea circulărilor. Chestiu­nea este cu mult mai grea. Problema se rezolvă prin entuziasmul care să deschidă inimile, prin priceperea rea care să organizeze drumul des­chiis de entuziasm. Este timpul ca episcopatul să fa­că dovada puterii sale sufleteşti şi pregătirii sale. N’aş crede că este prea mult dcă aş propune ca episcopii să descindă in mijlocul preoţimii să o vadă în a­­numite centre, să o cunoască, să o entuziasmeze, să o iniţieze, să o pre­gătească pentru această mare che­mare a zilei, prin cuvântul vorbit. U­n plan de lucru bine studiat şi complectat la nevoe ca experi­enţa preoţimii să fie de îndată pu­s în aplicare, să se urmărească a­­plicarea lui. Preoţii însufleţiţi, văzând faţa e­­piscopului şi auzindu-i cuvântul şi îndemni, se vo­r reîntoarce in paro­hii şi vor aplica acolo in sufletele oamenilor planul de ajutare creşti­nă. Experienţa a fost făcută, când satele, goale de cei ce aduceau hra­na in casă şi munceau ogoarele, ve­deau lipsa unei asemenea organizări. Lucrarea aceasta, pe care am in­dicat-o aci, ar fi pagina cea mai fru­moasă pe care episcopatul nostru ar inscri-o în istoria bisericii şi a po­porului nostru. Ar fi o dovadă că ideile înalte şi îndemnurile din Pastoralele Sfinte­lor Paşte, se pot transforma în fapte reale, ca sprijin moral, material gospodăresc şi sanitar al poporului român in sate, intărindu-se prin a­ceasta credinţa ostaşului plecat la frontul apărării Patriei, când Patria ar fi primejduită. T. P. Păcescu Actualităţi religioase: Tipografia hărţilor bisericeşti O instituţie ca Tipografia cărţilor bisericeşti, care dispune de un in­ventar de circa 16 milioane lei, nu poate pune în funcţiune numai un sfert din puterile ei, când poporul nostru zace într’un regretabil anal­fabetism ortodox şi când secte reli­gioase oprite aruncă asupra conş­tiinţei religioase a poporului, aşa cum este ea, sute de mii de cărţi cu un conţinut periculos şi pentru Stat şi pentru Biserică. Iar dintre sectele autorizate amintesc numai pe ad­ventişti, ale căror tipărituri, frumoa­se Ca înfăţişare, costă până acum peste 20 milioane lei, avându-şi o ti­pografie mare chiar în Bucureşti. Şi câţi adventişti sunt? Vreo 16 mii capi de familie în toată ţara. Ce valoare ar trebui să aibă tipă­riturile ortodoxe în comparaţie cu numărul credincioşilor ortodocşi! O instituţie ca Tipografia cărţilor bisericeşti la dispoziţia Sf. Sinod şi Sf. Patriarhii, deci cu posibilitate de­­a îmbrăţişa întreaga editură cen­trală bisericească nu mai poate ră­mâne ca o simplă tipografie epar­hială mărginindu-se, din lipsă de fonduri de rulare şi de rezistenţă la tipăriturile strict necesare ale căr­ţilor de ritual. O instituţie de educaţie artistică a poporului nu mai poate rămâne în situaţia de azi, când repetă până la refuz de colorit, aceleaşi clişee de icoane, a căror desfacere a şi scăzut simţitor în timp ce icoane de hârtie, în culori ţipătoare, invadează băl­ciurile, fiind cumpărate de popor. O instituţie ca Tipografia cărţilor bisericeşti ar putea deveni un organ de educaţie naţională şi creştină or­todoxă în ritmul de renaştere sufle­tească şi naţională prin colaborarea dintre Stat — ministerul Cultelor — şi Biserică — Patriarhia Română — bucurându-se de sprijinul acestui minister. Tipografia cărţilor bisericeşti ur­mează a fi condusă de organele ei legale Eforia Bisericii Ortodoxe, sub privegherea, controlul şi îndrumarea Sfântului Sinod şi a­­ organelor cen­trale patriarhale. In Eforia Bisericii Ortodoxe se gă­sesc azi d-nii: C. Băicoianu, preşe­dinte, u­t fiu credincios şi un mare sprijinitor al Bisericii. D-sa este omul faptelor, nu al vorbelor. In Cămiul Cultural din Tâncăbeşti „Ionel Băicoianu", înfiinţat şi con­dus de d-sa, unul dintre căminele culturale de iniţiativă particulară cele mai mari şi mai frumoase, se desfăşoară o reală educaţie naţio­nală şi ortodoxă. Apoi părintele C. Dron, publicist bisericesc, autor de cărţi teologice, neîntrecut chivernisitor,­ cu o expe­rienţă şi pricepere neegalată. In eforia bisericii este şi redactorul acestei pagini ca reprezentant al ministerului Cultelor şi Finanţelor, menţinându-se prin aceasta strânsa legătură dintre Biserică şi Stat. A sosit vremea c­a Tipografia cărţi­lor bisericeşti, prin înzestrarea cu cele de trebuinţă, şi conducerea ei fi­rească, să devină într’adevăr orga­nui central al Renaşterii religioase ortodoxe si nationale. P. * Sfinţii şi Martirii Săptămânii 15—21 Aprilie Sâmbătă 15: Pomenirea Sfinţi­,­lor Apostoli din cei şaptezeci: A­­ristoh, Pud şi Trofim. Aceştia fiind din cei şaptezeci de apostoli urm­au marelui Apos­tol Pavel şi pătimeau rău împre­ună cu dascălul lor toate goanele lui, iar după moatea lui li s’au tăiat şi acestora capetele de Ne­­ron. Duminecă 16: Pomeniea sfinte­lor muceniţe fecioae: Irina, Agapi şi Hionia. Şi-au dobândit mucenicia aces­te trei sfinte surori pe vremea îm­păratului Diocliţian: Agapi şi Hio­­na cu tăerea capului, Irina prin străpungerea cu suliţa. Luni 17: Pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Simeon, epis­copul Pers­idei cu soţii săi: Ar­­deia preotul, Hotazat, Husic, şi alţii o mie o sută cincizeci. Ei erau din ţara Persidei, pe vremea împărăţiei lui Savorie. Episcopul Simeon fusese pârât că se împotriveşte poruncii împă­răteşti de a da dăjdie şi fu băgat la închisoare. Aci în temniţă rea­duse la credinţa cea întru Chris­tos­ pe Hozatat. Aflând împăra­tul aceasta, porunci a se tăia capul lui Hozatat, uitând că aces­ta îl crescuse pe împăratul de când s’a înţărcat dela ţâţă. Sfântul Simeon se ruga lui Dumnezeu în temniţă să se să­vârşească şi ei­­din viaţă întocmai ca şi Hozatat. Scoţând pe Simeon din temniţă împreună­ cu alţi mie o sută cincizeci li se tăiară capetele. Unul din cei 150 se în­­fricoşa, i­ară Husic, îngrijitorul palatului, îi făcea lui semn de încurajare. Vădit fiind prin pâră şi mărturisind pe faţă credinţa in Christos, i s’a tăiat limba şi a fost, jupuit şi de piele şi aşa şi-a dat sufletul în mâna lui Dumne­zeu. Marţi 18: Sfântul prea cuviosul părintele nostru Ioan, ucenicul sfântului Grigorie Decapolitul. Urând lumea s’a predat întru totul slujirii lui Christos­, făcând ascultare sfântului Grigorie De­capolitul. Săvârşindu-se acesta din viaţă ,se duse în marea Lavră a, Sfântului Ilariton dela sfintele focuri. Petrecu acolo întru multe nevoinţe şi fapte bune şi aşa cu pace­ s’a odihnit. Miercuri 19: Pomenirea prea cuviosului părintelui nostru luau Paleolavritul, adică de la lavra cea veche. A plecat din patria sa şi el a oprit la marea lavră a lui Hari­­ton la sfintele locuri unde a pe­trecut până la sfârşitul vieţii. Joi 20: Cuviosul părintele nos­tru Teodor Trihină, cel се-şi aco­perea trupul pe vremea de ger cu îmbrăcăminte aspră de păr. Mor­mântul său este isvorâtor de mir spre toţi câţi năzuiesc la dânsul cu dragoste şi îşi iau sufletească şi trupească tămăduire. Vineri 21: Pomenirea sfântului şi sfinţitului mucenic Ianuarie, episcopul şi cei împreună cu dân­sul: Produl, Sasson şi Faust, Dizi­­derie citeţul, Eutihie şi Acuţion. Aceştia au fost în zilele împăra­tului Diocliţian şi a lui Timoteiu, stăpânitorul Campaniei, care s’au dat la multe munci şi mai pe ur­mă, neînfricoşându-se, nici pile­­cându-se poruncilor păgâneşti, li s’au tăiat capetele. CUGETĂRI PEDAGOGICE CREŞTINE 1. Fără om, care să se simte mic şi slab, şi fără Dumnezeu, pe care-l credem mare şi puternic, nu poate fi credinţă şi religie. 2. Prin credinţă mărturisim impli­cit şi o ierarhie, temelie a întocmi­rii sociale şi politice. 3. Fapta fără credinţă este ca ziua fără soare. 4. Credinţa se măsoară cu fapta, nu cu vorba. 5. Din credinţă răsar lapte. Din fapte nu răsar credinţe. 6. Cine se pleacă înaintea lui Dum­nezeu, stă drept înaintea oamenilor. 7. Credinţa ca şi fapta se măsoară in adâncime, nu în suprafaţă. i. p. p.

Next