România - Provincie, septembrie 1939 (Anul 2, nr. 466-480)
1939-09-16 / nr. 466
16. IX. 1939 ROMANIA No. m Comemorarea de activitate Cuvântările d-lor Teofil Sidorovici, comandantul „Străjii Ţării" şi prof. Şt. Şoimescu Implinindu-se cinci ani de când mişcarea străjerească a fost consacrată prin verificarea metodei de catre M. S. Regele cu prima serie de comandanţi la centrul Breaza, Comandamentul Străjii Ţării a ţinut o şedinţă solemnă în prezenţa Ex. Sale d-lui Teofil Sidorovici comandantul instituţiei, a d-lui prof. dr. St. Şoimescu şi d-lui general I. MaO coincidenţă din cele mai plăcute, face ca după cinci ani de rodnică activitate străjerească, să ne întrunim în aceeaş clădire şi în aceiaş încăpere unde doi oameni se вШшиШа atdhei 'să tt inducă in fapt gândurile Suveranului, punând lazele mişcării de sănătoasă îndrumare a tineretului. Cu sobrietatea ce caracterizează orice manifestări ale Străjii Ţării, ne reculegem azi o clipă, spre a ne întoarce cu gândul la ziua de-acum o jumătate de deceniu, când s’a aşezat cea dintâi piatră unghiulară a mişcării de viaţă nouă, pe temeiul unei devize care, cerea tuturora muncă, credinţă şi dragoste curată pentru Ţară şi Neam. In ziua de azi, pe care o sărbătorim sobru, străjereşte şi care reprezintă un moment de solemnă reculegere, din culmea pe care ne găsim, îmbrăţişăm orizontul larg al plaiurilor româneşti şi observăm că în toate alcătuirile satelor noastre aşezate fie pe vârf de munte, ori fiind de vale, pretutindeni unităţile străjereşti se găsesc pe şantierul muncii de ridicare a Ţării. Bela acest prim popas, nu cu puţină emoţie ne aducem aminte de istorica zi, când M. S. Regele a coborît in mijlocul taberii dela Breaza, statornicind şi consfinţind o metodă care avea să devină într’un timp relativ scurt, o lege firească a desvoltării generaţiilor tinere. Straja Ţării s’a dovedit atât de necesară, încât apare tuturor ca o radiaţie a pământului românesc. Astăzi ne organizăm aşa cum cer vremurile prin care trecem, continuăndu-ne programul educativ astfel, ca să dăruim tineretului armura necesară oricăror împrejurări: Sănătate sufletească şi trupească, caracter şi voinţă, iubire neţărmurită pentru Ţară şi Rege, pregătire temeinică pentru viaţă, prin realizări cari să dovedească că ne-am înţeles misiunea. Straja Ţării aduce mulţumiri tuturor comandanţilor, comandantelor, străjerilor şi străjerelor pentru felul cum şi-au împlinit datoria, mulţumeşte părinţilor cari ne-au înţeles gândul şi ne-au dăruit cu toată încrederea copiii, mulţumeşte tuturor instituţiilor cu care am colaborat efectiv, in marea operă a îndrumării tineretului. Armata albă făgădueşte solemn la această răscruce a vremii, că va răspunde cu bărbăţie tuturor cerinţelor ce eventual ne-ar fi impuse de împrejurări, făcând zid de suflete în jurul Supremului Comandant. Domeniul activităţii noastre, s’a mărit. Desfăşurăm un program întregit şi mai strâns legat de marile interese naţionale şi socotim ca o datorie sfântă, împlinirea tuturor dezideratelor de a face faţă prezentului. In această istorică zi ne îndreptăm gândul curat către Creatorul şi Ctitorul Regalei Instituţii, Marele chezăşuitor al destinului românesc şi deschizătorul drumurilor, ce duc la izbândă, strigând din adâncul sufletului: Trăiască M. S. Regele Carol ÿX Tudescu, consilieri permanenţi, a d-nei Elena Sidorovici, d-nei. Michaela Galargi şi ad-lui col. Sâmboteanu misionari precum şi ai directorilor ' şi personalului din comandament. După serviciul religios,, d. .comandant al Străjii', Ţării' a rostit următoarele: Геа Marele Străjer al Ţării! Trăiască Măria Sa Marele'Voevod Mihai ' Augustul ' Comandant - Străjer, ce va şti să poarte cu vrednicie steagul mâţidriei şi tăriei romă-, neşti? imimt atm .M si0 priit mq-i rea înţelepciune ■'"■'a nuSiruttx*** Său' Părinte! \ ^Wi'nibnjtek m'ch. ■’ ' Din partea comitetului permanent vorbeşte apoi d. prof. dr. St. Şoimescu. CUVÂNTAREA D-LUI PROF. DR. ST. ŞOIMESCU Am ascultat cu multă luare aminte luminoasa cuvântare a d-lui comandant al Străjii Ţării, din care se desprinde atât de clar obiectivele străjeriei. Acum cinci ani, doar o notiţă de ziar anunţa înfiinţarea Oficiului de Educaţie a Tineretului Român. Nimeni nu ştia atunci ce înseamnă această instituţie şi ce rost va avea în complexul vieţii naţionale. Neîncrederea unora ca şi curiozitatea altora, cerea din partea abia înfiripatei instituţii dovezi puternice, de afirmare a noului crez de viaţă. Peste toţi şi toate însă, strălucesc o scânteie pornită dintr’o genială intuiţie a vremurilor. M. S. Regele Carol II, Pedagogul clarvăzător al neamului românesc, din înaltul Său post de comandă a înţeles profetic, că va veni o vreme când virtutea va trebui să facă lege şi că această scânteie de lumină şi căldură va aprinde un foc, care să încălzească sufletul întregului popor, dela un capăt la altul al ţării. Din acest punct luminos, ca dintr’o străfulgerare a nopţii, a pornit linia de lumină a înfăptuirii, datorită energiei şi puterii de muncă a sfetnicului apropiat, fiu al Bucovinei, grădină de visuri şi conştiinţe româneşti, d. Teofil Sidorovici, comandantul Străjii Ţării, înfăptuitor al înaltelor gânduri Regale. Linia aceasta de lumină s’a închis apoi unghiular, cu pilduitoarea experienţă a vrednicului ostaş, d. gene- ral I. Manolescu, care a adăogat la temelia operii străjereşti, o piatră sănătoasă. In felul acesta scânteia sau punctul de lumină a devenit o linie, un triunghi,, o.suprafaţă cu laţuri din OC Inne rhinî multe, pană »n stint frtrcerc aşa cum exista,Mp Conjandant al Străjii Ţării. Mişcarea pătrunde acum mai adânc, capă land-volum, într’o desăvârşită ambianţă a sufletului românesc. Pentru mine, însumat în marea mişcare de regenerare a tineretului dintr’o profundă conştiinţă a imperativelor vremii, ziua de astăzi dovedeşte că m’am găsit pe drumul cel adevărat, drumul renaşterii naţionale. Cinci ani au trecut de când Straja Ţării a pornit pe drumul faptelor şi totuşi ce cale lungă s’a străbătut şi ce salbă de realizări a îmbogăţit patrimoniul naţional. Mai întâi s’a statornicit între instituţii o colaborare în care prea puţini mai credeau, s’a rânduit viaţa de tradiţie românească, s’a pus accentul pe specificul românesc. De aceia tot ce este în gândul şi sufletul nostru, se îndreaptă cu profundă recunoştinţă către M. S. Regele Carol al II-lea Ocrotitorul şi Comandantul Suprem al străjerilor. .. In acelaş timp, să ne fie îngăduit a manifesta întreaga admiraţie pentru deosebitele însuşiri de comandant ale d-lui Teofil G. Sidorovici, încredinţându-l de sprijinul nostru neprecupeţit, iar d-lui general Manolescu îi aducem prinosul recunoştinţei, pentru tot ceea ce a sădit în sufletul generaţiilor de străjeri. Cuvântul d-lui Teofil Gh. Sidorovici comandantul Străjii ţării D-nui Teofil Sidorovici, comandantul Străjii Ţării ,cu d-nii prof. Şoimescu şi g-ral Manolescu, din consiliul permanent, dând salutul la Marele Străjer. Comandanţii tre ştrăteni în timpul invadării Imnului Regal, cu prilejul sărbătoririi a 5 ani de la înființarea „Străjii Ţării”. CONŢINUTUL JURIDIC AL „NEUTRALITĂŢII de GEORGE SOFRONIE Profesor Universitar Deslănţuirea războiului, ce a dus la încleştarea în „violenţa nelimitată” a celor mai importante Puteri ale Continentului, a reactualizat în chip firesc, conceptul de „neutrali- tate”, această „stare juridică şi politică de imparţială abţinere pe care Un Stat o adoptă faţă de două State sau grupuri de State, aflătoare în coflict armat”. Dar dacă această reactualizare, în practica vieţii internaţionale, este recentă, pentru diplomaţia europeană — în- trevăzătoare a desnodământului — ca şi pentru cercetătorii problemelor de drept al ginţilor, ea este de mai veche preocupare. Ne obişnuisem să vorbim şi sâ credem într’adevăr, până acum câţiva ani, în crepusculul „dreptului la neutralitate”. Străduinţele purtate în ordinea diplomatică, pentru găsirea celei mai potrivite formule de „determinare a agresorului”, coroborate cu prescripţiile în materie de sancţiuni (economice şi militare) contra Statului „agresor”, — puse în acţiune prin mijlocirea Organismului genevez, — şi menite a curge în favoarea „victimei” unei agresiuni, urmăriseră să împământenească această idee, că „neutralitatea” aparţine trecutului, că ea este deadreptul incompatibilă cu prevederile şi angajamentele, însuşite de State, prin Pactul genevez, că — în orice caz — ea va fi pentru viitor o excepţie, legitimă doar în puţine cazuri, bine precizate. Dar realităţile vieţii internaţionale s’au arătat a fi mai tari decât repetatele străduinţe diplomatice, mai puternice decât unele angajamente, edictate în momentul construirii nouii ordini internaţionale. Ele nu au întârziat a afirma, într’adev, ca urmare a regresului ideii de, drept spre echilibru, în domeniul internaţional, o anemiere a celor fundamentale prescripţiuni şi angajamente însuşite. Interpretându-le cu firească grijă pentru integritatea lor teritorială, şi în dorinţa păstrării acestui bun suprem al omenirii, „Pacea” cel puţin în anumite compartimente ale Comunităţii internaţionale, unele State nu au întârziat să manifeste voinţa lor, expresie a „suveranităţii” lor, — faţă de procesul în continuă desvoltare a „reînarmărilor” covârşitoare, ca şi faţă de eşecul „sancţiunilor” în ordinea internaţională, — de a tămâite hrtlSril p,rШíi^Vгtif, într’lin Viitor conflict armat. Astfel, în discursul său rîe european răsunet, din 14 Oct. 1936, Regele Belgiei a îndrumat Consiliul său de miniştri, să ia măsurile cuvenite, pentru ca Belgia să se elibereze de acele obligaţii, ce ar putea-o implica într’un nou război. Statele nordice ale Continentului la rândul lor şi-au anunţat intenţia de viitoare „neutralitate”, prin „Declaraţia” comună din 27 Mai 1938. Iar prin „rezoluţia” de la Copenhaga ce a urmat după puţin timp (24 iulie 1938), aceleaşi State au „legitimat” politica unei depline neutralităţi, prin „...primejdiile ce reprezintă pentru pace cursa înarmărilor”, ca şi prin „caracterul neobligatoriu ce l-a dobândit sistemul sancţiunilor, în condiţiile actuale şi în baza practicei urmată în ultimii ani”. Vechiul „drept la neutralitate” prerogativă el însuşi a „suveranităţii” Statelor, cel puţin atât de vechiu cât dreptul internaţional modern — căci îl găsim ca subiect de preocupare al marilor „fondatori” din sec. al XVII-lea — XVIII-lea, un Grotius, un Vater sau Bynkershoeck, — a reintrat astfel în actualitatea internaţională, în anii din urmă. Definit, spre deosebire de trecut, ca o „stare de padgerat”, sau denumit „neo-neutralitate”, dreptul de neutralitate îmbrăca menirea de a da expresie năzuinţii Statelor, spre o constantă „stare de pace”. Statele ce l-ar îmbrăţişa, urmând să apară în lumina istoriei umanităţii, ca adevăraţi pionieri în opera de conservare a bunurilor civilizaţiei şi în grăbirea sfârşitului acestei stări de excepţiune a Comunităţii internaţionale, care este „războiul”. El nu a lipsit a-şi găsi îndreptăţire şi a fi repus în legitimitatea de odinioară, din ziua când, la 24. Aprilie 1937, Guvernul Franţei şi al Marei Britanii — piloni ai nouii ordini internaţionale — au proclamat deslegarea Belgiei, de orice angajament de participare la o acţiune comună, ce ar putea rezulta pentru dânsa, din Pactul Soc. Nat., din Tratatul de la Lokarno, sau din orice alt act internaţional postbelic. „Neutralitatea” reîmbracă astfel, aspectul de „drept’ recunoscut, pentru Statele suverane. Situându-se pe linia unei „atitudini de nepărtinire”, faţă de conflagraţia ce se desfăşură sub ochii noştri — această întunecată pată de civilizaţia veacului în care trăim. — Statele astăzi „neutre” se găsesc astfel, în cadrele legalităţii internaţionale. Căci dreptul de neutralitate apare ca un corolar al dreptului lor, de State independente, de a face război. Dar această „stare de neutralitate” rămâne în lumina dreptului ginţilor, o stare specifică, deosebită „starea de pace” propriu zisă, şi de aceea ea implică anumite îndatoriri, după cum îi corespund ei, anumite drepturi. Astfel dacă Statul neutru este îndreptăţit a pretinde beligeranţilor — tocmai în baza suveranităţii sale — „inviolabilitatea” teritoriului său şi recunoaşterea „fundamentalului” drept de conservare şi perpetuare a existenţei sale, el este deopotrivă îndatorat, în virtutea acestui regim specific: a) Să se opună la orice act de ostilitate, încercat de un beligerant contra celuilalt, prin teritoriul său; b) să se abţină de la orice act, de natură a prejudicia operaţiile militare ale unui beligerant, dincolo de teritoriul neutru; c) să păstreze cea mai deplină nepărtinire, în relaţiile cu cei doi beligeranţi, abţinându-se de la orice act, ce ar avea caracter de „ajutor auxiliar”, acordat unuia contra celuilalt. Importante „îndatoriri” desigur, ce reprezintă elemente de bază ale conceptului de neutralitate. Ele îşi găsesc concretizare juridică — după îndelungată evoluţie — în a V-a şi a VI-a Convenţie de la Haga din 18 octombrie 1907, a căror valabilitate juridica rămâne întreagă astăzi, după eclipsarea — în materie — a dreptului Soc. Nat. Dar aceste „îndatoriri” ale Statului neutru, nu se întind până la a angaja responsabilitatea sa, pentru acele fapte ale „supuşilor neutri”, care ar fi, cazurile de treceri izolate de frontieră de către indivizi ce merg, să se pună în serviciul unuia dintre beligeranţi,odinioară în sec. al XVIII-lea, chiar alcătuirea de grupe de combatanţi, pe teritoriul Statului neutru, era licită), sau căzut exportării de către particulari, sau a tranzitului, în beneficiul unuia sau altuia dintre beligeranţi, dez arme sau muniţii pentru cazul când ele nu ar fi fost calificate, drept „contrabandă de război”. „Neutralitatea” rămâne astfel, mai presus de orice, un simbol al păcii. In acest fundamental caracter de altfel, îşi găseşte explicare, geneza acelor numeroase cutume, şi timp de secole înlesnite în desvoltarea lor şi respectate cu atenţie de către beligeranţi , ca şi codificările de la Haga, ce au închegat juridiceşte, acest „drept al neutralităţii”. Căci în toate vremurile şi la toate popoarele, a existat această nevoe de pace, această năzuinţă spre pace. De aceea şi astăzi, Statele ce au adoptat, în mod tacit, sau prin „declaraţii” exprese, starea de neutralitate în războiul ce se desfăşoară, aduc prin aceasta, un omagiu ideii de pace şi o dovadă de ataşare, faţă de ordinea internaţională în fiinţă. Adoptând această atitudine, manifestând voinţa sa de valorificare a „dreptului său la neutralitate”, prin istorica declaraţie din 8 Septembrie, România stărueşte — la rândul ei — în aceeaşi politică, tradiţională deja, şi serveşte acelaş ideal, în shijjba ideii de pace, cu neobosită veghere — conform comandamentelor înşile , ale acestui drept de „neutralitate”, — la intangibilitatea statutului său teritorial și politic. I însemnări muzicale Duke Ellington a împlinit 40 de ani. Aceste cuvinte de sărbătorire a unui muzicant negru, pot stârni uimire, deoarece Ellington nu ne este cunoscut decât din câteva discuri de jazz, și din caietele de „muzică modernă" etalate prin vitrine unde chipul genialului ritmic surâde pe copertă. Ar mai putea pare straniu acest entuziasm pentru Ellington şi din simplul motiv că muzica de jazz a evoluat şi ajuns la un stil viguros, departe de Europa. Acestei muzici instinctive nu-i ştim adevăratul puls. Ceea ce noi am aflat despre jazz e comercializarea lui, punerea în formulă civilizată, îndulcirea de concesie pentru uzul dancing-ului. El rămâne însă într’o fertilitate continuă numai printre muzicanţii negri. In imperiul lor, în Harlem se ştie adeăvatul gust al jazzului, acolo unde Ellington, şeful de orchestră prodigios îşi consumă imaginaţia improvizând, creind melodii de o încântătoare culoare locală şi putere evocatoare. In Duke Ellington se întrunesc toate calităţile muzicianului perfect: executant, compozitor şi animator de orchestră. Ellington e un pianist cu însuşiri extraordinare, capabil să susţie un concert de jazz în neobosită formă de virtuozitate. Formaţia lui muzicală datează din timpul răsboiului trecut. Cu oechide 5 executanţi atrage atenţia şi capătă mult visatul angajament la „Baron" în New York. Publicul îl cere cu insistenţă. Duke Ellington primeşte să cânte la Kentucky-Club; după câteva stagiuni gloria ,apare, în 1927. Ellington trece la „Roseland-dancing" şi la renumitul „Cotton-Club" din Harlem. Reputaţia lui „Duke" creşte de atunci într’una. Muzicanţii albi se extaziază de marea lui înţelegere, de ştiinţa ritmică şi se simt onoraţi să cânte alături de el sau sub comanda lui. E înregistrat pe discuri. A interpretat „Show Girl" de Gerswin, a acompaniat pe Maurice Chevalier la Fulton Théatre. Ellington e un posedat al ritmului. Fără o bază solidă de ritm impecabil o orchestră de jazz nu poate ,avea succes chiar dacă secţiunea meldică ar fi oricât de strălucită. Ellington e contra apatiei provocate de unele „bande" cari lovesc măsura de 4 timpi în mod mecanic, distrugând muzicanţilor orice interes în execuţie. Compozitorul negro-american afirmă că secţiunea ritmică e pianistul. Arpegii şi cromatice repezi să fie întrebuinţate până când intră în solo, lăsând jocul său în voia fanteziei şi technicei, fără să uite nici o clipă ritmul neschimbat, care odată pierdut ar naşte confuzie în orchestră. Orchestra Ellington cântă numai aranjamente speciale scrise chiar de şeful ei. Se dă importanţă secţiei ritmice: piano, banjo, bas şi baterie. Alămurile cuprind trei trompete şi 2 tromboni. Secţia melodică e compusă din trei saxofoane şi cele 5 alămuri, căpătându-se cu ele o armonie plină şi de adânci sonorităţi. Duke Ellington crede că jazzul va juca un rol covârşitor în muzica viitorului, semnalând activitatea negrilor în toate domeniile, manifestaţi cu succes şi în literatură prin Countee Cullen. Prin 1932 „Duke" lucra la o rapsodie amplă, în 5 părţi unde el voia să zugrăvească într’o vastă frescă melodică-ritmică, istoria negrilor americani. Henry Prunières laudă în termeni călduroşi orchestra lui Ellington în „Revue musicale" (Iunie 1931). Efectele sunt obţinute prin secţiunile ritmice operând în interiorul orchestrei, dând soliştilor libertăţi de improvizaţie. Visul lui Ellington? Doreşte să scrie o carte asupra negrilor şi muzicei lor. Nu are o pregătire artistică serioasă, dar cu cele câteva lecţii de armonie îşi citeşte singur partiturile. Odată i s’a ’ trimis tratatul de instrumentaţie a lui Korsakov, dar nici nu a voit să audă de dânsul, declarând că pentru el partea aceasta nu valorează nimic. Ellington e convins că muzica îşi pierde savoarea fiind încorsetată în formule. Deaceia aplică în compoziţiile sale sistemul improvizaţiei colective. Când conduce, evită extravaganţa;] cu mijloace elementare, calm, cultivând „demi teinitele", Duke obţine poezie sonoră, şi prin mişcările corpului, aşezat la pian, cu faţa la baterie, animă şi ridică pe culmi frenetice orchestra. Formaţia actuală a orchestrei lui Ellington e următoarea: Ellington (şef şi pianist), Sonny Greer (baterie) A. Wetsel Charlie, Cotie, William, Fred, Jekins (trompeţi) Fred Guy (banjos Carney, Albania Bigary, Hodges, (saxofoane) Manton şi Tisol (tromboni) W. Brand (contrabas). Ea constituie atracţia soc. de radiodifuziune National Broadcasting Company. Curierul îi aduce în fiecare zi lui Ellington zeci de scrisori de la admiratori. Noi nu dorim decât ca să vină ceasul când Ellington va debarca în Europa, şi când în turneul său va intra şi România, ţara care a încurajat şi dat concursul totdeauna tuturor artiştilor de pe glob. Atunci vom afla care e jazul adevărat, jazzul viu, plin de violenţă primitivă, nervos. Îl vom cunoaşte în realitatea lui, vor învăţa poate şi „bandele noastre" câte ceva, furând din meşteşug şi imitând felul aranjamentului orchestrei. Până atunci îl felicităm de Ellington de departe, și ne bucurăm că la 40 de ani ilustrul negru poate privi în urmă, înseminându-se că nu și-a pierdut vremea degeaba. SIRGII GHEORGHIU .