România - Provincie, septembrie 1939 (Anul 2, nr. 466-480)

1939-09-16 / nr. 466

16. IX. 1939 ROMANIA No. m Comemorarea de activitate Cuvântările d-lor Teofil Sidorovici, comandantul „Străjii Ţării" şi prof. Şt. Şoimescu Implinindu-se cinci ani de când mişcarea străjerească a fost consa­crată prin verificarea metodei de catre M. S. Regele cu prima serie de comandanţi la centrul Breaza, Co­mandamentul Străjii Ţării a ţinut o şedinţă solemnă în prezenţa Ex. Sale d-lui Teofil Sidorovici coman­dantul instituţiei, a d-lui prof. dr. St. Şoimescu şi d-lui general I. Ma­O coincidenţă din cele mai plăcu­te, face ca după cinci ani de rodni­că activitate străjerească, să ne în­trunim în aceeaş clădire şi în­ ace­­iaş încăpere unde doi oameni se вШшиШа atdhei 'să tt inducă in fapt gândurile Suveranului, punând l­a­­zele mişcării de sănătoasă îndru­mare a tineretului. Cu sobrietatea ce caracterizează orice manifestări ale Străjii Ţării, ne reculegem azi o clipă, spre a ne întoarce cu gândul la ziua de-acum o jumătate de de­ceniu, când s’a aşezat cea dintâi piatră unghiulară a mişcării de via­ţă nouă, pe temeiul unei devize care, cerea tuturora muncă, credinţă şi dragoste curată pentru Ţară şi Neam. In ziua de azi, pe care o sărbăto­rim sobru, străjereşte şi care repre­zintă un moment de solemnă recu­legere, din culmea pe care ne gă­sim, îmbrăţişăm orizontul larg al plaiurilor româneşti şi observăm că în toate alcătuirile satelor noastre aşezate fie pe vârf de munte, ori fiind de vale, pretutindeni unităţile străjereşti se găsesc pe şantierul muncii de ridicare a Ţării. Bela acest prim popas, nu cu pu­ţină emoţie ne aducem aminte de istorica zi, când M. S. Regele a co­­borît in mijlocul taberii dela Brea­za, statornicind şi consfinţind o metodă care avea să devină într’un timp relativ scurt, o lege firească a desvoltării generaţiilor tinere. Straja Ţării s’a dovedit atât de necesară, încât apare tuturor ca o radiaţie a pământului românesc. Astăzi ne organizăm aşa cum cer vremurile prin care trecem, conti­­nuăndu-ne programul educativ ast­fel, ca să dăruim tineretului armu­ra necesară oricăror împrejurări: Sănătate sufletească şi trupească, caracter şi voinţă, iubire neţărmu­rită pentru Ţară şi Rege, pregătire temeinică pentru viaţă, prin reali­zări cari să dovedească că ne-am înţeles misiunea. Straja Ţării aduce mulţumiri tu­turor comandanţilor, comandante­­lor, străjerilor şi străjerelor pentru felul cum şi-au împlinit datoria, mulţumeşte părinţilor cari ne-au în­ţeles gândul şi ne-au dăruit cu toa­tă încrederea copiii, mulţumeşte tu­­turor instituţiilor cu care am colabo­rat efectiv, in marea operă a în­drumării tineretului. Armata albă făgădueşte solemn la această răscruce a vremii, că va răspunde cu bărbăţie tuturor cerin­ţelor ce eventual ne-ar fi impuse de împrejurări, făcând zid de su­flete în jurul Supremului Coman­dant. Domeniul activităţii noastre, s’a mărit. Desfăşurăm un program în­tregit şi mai strâns legat de marile interese naţionale şi socotim ca o datorie sfântă, împlinirea tuturor dezideratelor de a face faţă pre­zentului. In această istorică zi ne îndrep­tăm gândul curat către Creatorul şi Ctitorul Regalei Instituţii, Marele ch­ezăşuitor al destinului românesc şi deschizătorul drumurilor, ce duc la izbândă, strigând din adâncul su­fletului: Trăiască M. S. Regele Carol ÿX T­ud­escu,­­ consilieri permanenţi, a d-nei Elena Sidorovici, d-nei. Mi­­chaela Galargi şi a­­d-lui col. Sâmbo­­teanu misionari precum şi a­i direc­torilor ' şi personalului din comanda­ment. După serviciul religios,, d. .coman­dant al Străjii', Ţării' a rostit urmă­toarele: Геа Marele Străjer al Ţării! Trăiască Măria Sa Marele'Voe­vod Mihai ' Augustul ' Comandant - Străjer, ce va şti să poarte cu vrednicie steagul mâţidriei şi tăriei romă-, neşti? imimt atm .M si0 priit mq-i rea înţelepciune ■'"■'a nuSiruttx*** Său' Părinte! \ ^Wi'nibnjtek m'ch. ■’ ' Din partea comitetului perma­nent vorbeşte apoi d. prof. dr. St. Şoimescu. CUVÂNTAREA D-LUI PROF. DR. ST. ŞOI­MESCU Am ascultat cu multă luare amin­te luminoasa cuvântare a d-lui co­mandant al Străjii Ţării, din care se desprinde atât de clar obiective­le străjeriei. Acum cinci ani, doar o notiţă de ziar anunţa înfiinţarea Oficiului de Educaţie a Tineretului Român. Nimeni nu ştia atunci ce înseamnă această instituţie şi ce rost va avea în complexul vieţii na­ţionale. Neîncrederea unora ca şi curiozitatea altora, cerea din partea abia înfiripatei instituţii dovezi pu­ternice, de afirmare a noului crez de viaţă. Peste toţi şi toate însă, strălucesc o scânteie pornită dintr’o­ genială intuiţie a vremurilor. M. S. Regele Carol II, Pedagogul clar­văzător al neamului românesc, din înaltul Său post de comandă a înţeles profetic, că va veni o vreme când virtutea va trebui să facă lege şi că această scânteie de lumină şi căldură va a­prinde un foc, care să încălzească sufletul întregului popor, dela un capăt la altul al ţării. Din acest punct luminos, ca din­tr’o străfulgerare a nopţii, a pornit linia de lumină a înfăptuirii, dato­rită energiei şi puterii de muncă a sfetnicului apropiat, fiu al Bucovi­nei, grădină de visuri şi conştiinţe româneşti, d. Teofil Sidorovici, co­mandantul Străjii Ţării, înfăptui­tor al înaltelor gânduri Regale. Li­nia aceasta de lumină s’a închis a­­poi unghiular, cu pilduitoarea expe­rienţă a vrednicului ostaş, d. gene-­­ ral I. Manolescu, care a adăogat la temelia operii străjereşti, o piatră sănătoasă. In felul acesta scânteia sau punc­tul de lumină a devenit o linie, un triunghi,, o.­suprafaţă cu laţuri din OC In­­ne rhinî multe, pană »n stint frtr­cerc aşa cum exista,­­Mp Conjandant al Străjii Ţării. Mişcarea pătrunde acum mai a­­dânc, capă land-volum, într’o desă­vârşită ambianţă a sufletului româ­nesc.­­ Pentru mine, însumat în marea mişcare de regenerare a tineretului dintr’o profundă conştiinţă a impe­rativelor vremii, ziua de astăzi do­vedeşte că m’am găsit pe drumul cel adevărat, drumul renaşterii na­ţionale. Cinci ani au trecut de când Straja Ţării a pornit pe drumul faptelor şi totuşi ce cale lungă s’a străbătut şi ce salbă de realizări a îmbogăţit patrimoniul naţional. Mai întâi s’a statornicit între in­stituţii o colaborare în care prea puţini mai credeau, s’a rânduit via­ţa de tradiţie românească, s’a pus accentul pe specificul românesc. De aceia tot ce este în gândul şi sufletul nostru, se îndreaptă cu pro­fundă recunoştinţă către M. S. Re­gele Carol al II-lea Ocrotitorul şi Comandantul Suprem al străjerilor. .. In acelaş timp, să ne fie îngă­duit a manifesta întreaga admiraţie pentru deosebitele însuşiri de co­mandant ale d-lui Teofil G. Sidoro­­vi­ci, încredinţându-l de sprijinul nostru neprecupeţit, iar d-lui gene­ral Manolescu îi aducem prinosul recunoştinţei, pentru tot ceea ce a sădit în sufletul generaţiilor de străjeri. Cuvântul d-lui Teofil Gh. Sidorovici comandantul Străjii ţării D-nui Teofil Sidorovici, comandantul Străjii Ţării ,cu d-nii prof. Şoimescu şi g-ral Manolescu, din consi­liul permanent, dând salutul la Marele Străjer. Comandanţii tre ştrăteni în timpul invadării Imnului Regal, cu prilejul sărbătoririi a 5 ani de la înființarea „Străjii Ţării”. CONŢINUTUL JURIDIC AL „NEUTRALITĂŢII de GEORGE SOFRONIE Profesor Universitar Deslănţuirea războiului, ce a dus la încleştarea în „violenţa nelimita­tă” a celor mai importante Puteri ale Continentului, a reactualizat în chip firesc, conceptul de „neutrali-­ tate”, această „stare juridică şi po­­litică de imparţială abţinere pe care Un Stat o adoptă faţă de două State sau grupuri de State, aflătoa­re în coflict armat”. Dar dacă a­­ceastă reactualizare, în practica vieţii internaţionale, este recentă, pentru diplomaţia europeană — în-­ trevăzătoare a desnodământului —­ ca şi pentru cercetătorii probleme­lor de drept al ginţilor, ea este de mai veche preocupare. Ne obişnuisem să vorbim şi sâ credem într’adevăr, până acum câţiva ani, în crepusculul „dreptu­lui la neutralitate”. Străduinţele purtate în ordinea diplomatică, pentru găsirea celei mai potrivite formule de „determinare a agreso­rului”, coroborate cu prescripţiile în materie de sancţiuni (economice şi militare) contra Statului „agre­sor”, — puse în acţiune prin mij­locirea Organismului genevez, — şi menite a curge în favoarea „victi­mei” unei agresiuni, urmăriseră să împământenească această idee, că „neutralitatea” aparţine trecutului, că ea este deadreptul incompatibilă cu prevederile şi angajamentele, în­suşite de State, prin Pactul gene­vez, că — în orice caz — ea va fi pentru viitor o excepţie, legitimă doar în puţine cazuri, bine preci­zate. Dar realităţile vieţii internaţiona­le s’au arătat a fi mai tari decât re­­petatele străduinţe diplomatice, mai puternice decât unele angajamente, edictate în momentul construirii nouii ordini internaţionale. Ele nu au întârziat a afirma, într’adev, ca urmare a regresului ideii de, drept spre echilibru, în domeniul interna­ţional, o anemiere a celor funda­­mentale prescripţiuni şi angaja­mente însuşite. Interpretându-le cu firească grijă pentru integritatea lor teritorială, şi în dorinţa păstră­rii acestui bun suprem al omenirii, „Pacea” cel puţin în anumite com­partimente ale Comunităţii interna­ţionale, unele State nu au întâr­ziat să manifeste voinţa lor, expre­sie a „suveranităţii” lor, — faţă de procesul în continuă desvoltare a „reînarmărilor” covârşitoare, ca şi faţă de eşecul „sancţiunilor” în ordinea internaţională, — de a t­ă­m­âite hrtlSril p,rШíi^Vгtif, într’lin Vii­tor conflict armat. Astfel, în dis­­cursul său rîe european răsunet, din­ 14 Oct. 1936, Regele Belgiei a în­drumat Consiliul său de miniştri, să ia măsurile cuvenite, pentru ca Bel­gia să se elibereze de acele obliga­ţii, ce ar putea-o implica într’un nou război. Statele nordice ale Con­tinentului la rândul lor şi-au a­­nunţat intenţia de viitoare „neutra­litate”, prin „Declaraţia” comună din 27 Mai 1938. Iar prin „rezolu­ţia” de la Copenhaga ce a urmat du­pă puţin timp (24 iulie 1938), a­­celeaşi State au „legitimat” politica unei depline neutralităţi, prin „...primejdiile ce reprezintă pentru pace cursa înarmărilor”, ca şi prin „caracterul neobligatoriu ce l-a do­bândit sistemul sancţiunilor, în condiţiile actuale şi în baza practi­cei urmată în ultimii ani”. Vechiul „drept la neutralitate” prerogativă el însuşi a „suveranităţii” Statelor, cel puţin atât de vechiu cât drep­tul internaţional modern — căci îl găsim ca subiect de preocupare al marilor „fondatori” din sec. al XVII-lea — XVIII-lea, un Grotius, un Vater sau Bynkershoeck, — a re­intrat astfel în actualitatea interna­ţională, în anii din urmă. Definit, spre deosebire de trecut, ca o „sta­re de pad­gerat”, sau denumit „neo-neutralitate”, dreptul de neu­tralitate îmbrăca menirea de a da expresie năzuinţii Statelor, spre o constantă „stare de pace”. Statele ce l-ar îmbrăţişa, urmând să apară în lumina istoriei umanităţii, ca a­­devăraţi pionieri în opera de con­servare a bunurilor civilizaţiei şi în grăbirea sfârşitului acestei stări de excepţiune a Comunităţii inter­naţionale, care este „războiul”. El nu a lipsit a-şi găsi îndreptăţire şi a fi repus în legitimitatea de odini­oară, din ziua când, la 24. Aprilie 1937, Guvernul Franţei şi al Marei Britanii — piloni ai nouii ordini internaţionale — au proclamat des­­legarea Belgiei, de orice angaja­ment de participare la o acţiune co­mună, ce ar putea rezulta pentru dânsa, din Pactul Soc. Nat., din Tratatul de la Lokarno, sau din orice alt act internaţional post­belic. „Neutralitatea” reîmbracă astfel, aspectul de „drept’ recunoscut, pen­tru Statele suverane. Situându-se pe linia unei „atitudini de nepărtini­­re”, faţă de conflagraţia ce se des­făşură sub ochii noştri — această întunecată pată de civilizaţia veacu­lui în care trăim. — Statele astăzi „neutre” se găsesc astfel, în cadrele legalităţii internaţionale. Căci drep­tul de neutralitate apare ca un corolar al dreptului lor, de State in­dependente, de a face război. Dar această „stare de neutralitate” ră­mâne în lumina dreptului ginţilor, o stare specifică, deosebită „starea de pace” propriu zisă, şi de aceea ea implică anumite îndatoriri, după cum îi corespund ei, anumite drep­turi. Astfel dacă Statul neutru este îndreptăţit a pretinde beligeranţi­­lor — tocmai în baza suveranită­ţii sale — „inviolabilitatea” terito­riului său şi recunoaşterea „funda­mentalului” drept de conservare şi perpetuare a existenţei sale, el este deopotrivă îndatorat, în virtutea a­­cestui regim specific: a) Să se opu­nă la orice act de ostilitate, încercat de un beligerant contra celuilalt, prin teritoriul său; b) să se abţină de la orice act, de natură a prejudi­cia operaţiile militare ale unui be­ligerant, dincolo de teritoriul neu­tru; c) să păstreze cea mai deplină nepărtinire, în relaţiile cu cei doi beligeranţi, abţinându-se de la orice act, ce ar avea caracter de „ajutor auxiliar”, acordat unuia contra ce­luilalt. Importante „îndatoriri” de­sigur, ce reprezintă elemente de ba­ză ale conceptului de neutralitate. Ele îşi găsesc concretizare juridică — după îndelungată evoluţie — în a V-a şi a VI-a Convenţie de la Haga din 18 octombrie 1907, a căror va­labilitate juridica rămâne întreagă astăzi, după eclipsarea — în mate­rie — a dreptului Soc. Nat. Dar a­­ceste „îndatoriri” ale Statului neu­tru, nu se întind până la a angaja responsabilitatea sa, pentru acele fapte ale „supuşilor neutri”, care ar fi, cazurile de treceri izolate de frontieră de către indivizi ce merg, să se pună în serviciul unuia dintre beligeranţi,­­odinioară în sec. al XVIII-lea, chiar alcătuirea de gru­pe de combatanţi, pe teritoriul Sta­tului neutru, era licită), sau căzut exportării de către particulari, sau a tranzitului, în beneficiul unuia sau altuia dintre beligeranţi, de­z ar­me sau muniţii pentru cazul când­ ele nu ar fi fost calificate, drept „contrabandă de război”. „Neutralitatea” rămâne astfel, mai presus de orice, un simbol al păcii. In acest fundamental caracter de altfel, îşi găseşte explicare, gene­za acelor numeroase cutume, şi timp de secole înlesnite în desvolta­­rea lor şi respectate cu atenţie de către beligeranţi , ca şi codifică­rile de la Haga, ce au închegat juri­­diceşte, acest „drept al neutralită­ţii”. Căci în toate vremurile şi la toate popoarele, a existat această nevoe de pace, această năzuinţă spre pace. De aceea şi astăzi, Sta­tele ce au adoptat, în mod tacit, sau prin „declaraţii” exprese, starea de neutralitate în războiul ce se desfă­­şoară, aduc prin aceasta, un oma­giu ideii de pace şi o dovadă de ata­şare, faţă de ordinea internaţională în fiinţă. Adoptând această atitudine,­­ ma­nifestând voinţa sa de valorificare a „dreptului său la neutralitate”, prin istorica declaraţie din 8 Sep­tembrie, România stărueşte — la rândul ei — în aceeaşi politică, tra­diţională deja, şi­ serveşte acelaş ideal, în shijjba ideii de pace, cu neobosită veghere — conform co­mandamentelor înşile , ale acestui drept de „neutralitate”, — la intan­­gibilitatea statutului său teritorial și politic. I însemnări muzicale Duke Ellington a împlinit 40 de ani. Aceste cuvinte de sărbătorire a un­ui muzicant negru, pot stârni ui­mire, deoarece Ellington nu ne es­te cunoscut decât din câteva discuri de jazz, și din caietele de „muzică modernă" etalate prin vitrine unde chipul genialului ritmic surâde pe copertă. Ar mai putea pare straniu acest entuziasm pentru Ellington şi din sim­plul motiv că muzica de jazz a evoluat şi ajuns la un stil viguros, departe de Europa. Acestei muzici instinctive nu-i ştim adevăratul puls. Ceea ce noi am aflat despre jazz e comercializarea lui, punerea în formulă civilizată, îndulcirea de concesie pentru uzul dancing-ului. El rămâne însă într’o fertilitate con­tinuă numai printre muzicanţii ne­gri. In imperiul lor, în Harlem se ştie adeăvatul gust al jazzului, aco­lo unde Ellington, şeful de orchestră prodigios îşi consumă imaginaţia improvizând, creind melodii de o în­cântătoare culoare locală şi putere evocatoare. In Duke Ellington se întrunesc toate calităţile muzicianu­lui perfect: executant, compozitor şi animator de orchestră. Ellington e un pianist cu însuşiri extraordinare, capabil să susţie un concert de jazz în neobosită formă de virtuozitate. Formaţia lui muzicală datează din timpul răsboiului trecut. Cu o­echi­­de 5 executanţi atrage atenţia şi ca­pătă mult visatul angajament la „Baron" în New­ York. Publicul îl cere cu insistenţă. Duke Ellington primeşte să cânte la Kentucky-Club; după câteva stagiuni gloria ,apare, în 1927. Ellington trece la „Rose­­land-dancing" şi la renumitul „Cot­­ton-Club" din Harlem. Reputaţia lui „Duke" creşte de atunci într’una. Muzicanţii albi se extaziază de ma­rea lui înţelegere, de ştiinţa ritmică şi se simt onoraţi să cânte alături de el sau sub comanda lui. E înregis­trat pe discuri. A interpretat „Show Girl" de Gerswin, a acompaniat pe Maurice Chevalier la Fulton Théa­tre. Ellington e un posedat al ritmului. Fără o bază solidă de ritm impeca­bil o orchestră de jazz nu poate ,a­­vea succes chiar dacă secţiunea me­­ldică ar fi oricât de strălucită. El­lington e contra apatiei provocate de unele „bande" cari lovesc măsu­ra de 4 timpi în mod mecanic, dis­trugând muzicanţilor orice interes în execuţie. Compozitorul negro-a­­merican afirmă că secţiunea ritmi­că e pianistul. Arpegii şi cromatice repezi să fie întrebuinţate până când intră în solo, lăsând jocul său în voia fanteziei şi technicei, fără să uite nici o clipă ritmul neschimbat, care odată pierdut ar naşte confu­zie în orchestră. Orchestra Ellington cântă numai aranjamente speciale scrise chiar de şeful ei. Se dă importanţă secţiei ritmice: piano, banjo, bas şi baterie. Alămurile cuprind trei trompete şi 2 tromboni. Secţia melodică e com­pusă din trei saxofoane şi cele 5 a­­lămuri, căpătându-se cu ele o ar­monie plină şi de adânci sonorităţi. Duke Ellington crede că jazzul va juca un rol covârşitor în muzica viitorului, semnalând activitatea ne­grilor în toate domeniile, manifes­taţi cu succes şi în literatură prin Countee Cullen. Prin 1932 „Duke" lucra la o rapsodie amplă, în 5 părţi unde el voia să zugrăvească într’o vastă frescă melodică-ritmică, isto­ria negrilor americani. Henry Prunières laudă în termeni călduroşi orchestra lui Ellington în „Revue musicale" (Iunie 1931). Efec­tele sunt obţinute prin secţiunile rit­mice operând în interiorul orches­trei, dând soliştilor libertăţi de im­provizaţie. Visul lui Ellington? Doreşte să scrie o carte asupra negrilor şi mu­­zicei l­or. Nu are o pregătire artisti­că serioasă, dar cu cele câteva lecţii de armonie îşi citeşte singur par­titurile. Odată i s’a ’ trimis tratatul de instrumentaţie a lui Korsakov, dar nici nu a voit să audă de dân­sul, declarând că pentru el partea aceasta nu valorează nimic. Elling­ton e convins că muzica îşi pierde savoarea fiind încorsetată în for­mule. Deaceia aplică în compoziţiile sale sistemul improvizaţiei colective. Când conduce, evită extravaganţa;] cu mijloace elementare, calm, cul­tivând „demi teinitele", Duke obţine poezie sonoră, şi prin mişcările cor­pului, aşezat la pian, cu faţa la ba­terie, animă şi ridică pe culmi fre­netice orchestra. Formaţia actuală a orchestrei lui Ellington e următoarea: Ellington (şef şi pianist), Sonny Greer (ba­terie) A. Wetsel Charlie, Cotie, Wil­liam, Fred, Jekins (trompeţi) Fred Guy (banjos Carney, Albania Bigary, Hodges, (saxofoane) Manton şi Ti­­sol (tromboni) W. Brand (contra­bas). Ea constituie atracţia soc. de ra­diodifuziune National Broadcasting Company. Curierul îi aduce în fie­care zi lui Ellington zeci de scrisori de la admiratori. Noi nu dorim decât ca să vină ceasul când Ellington va debarca în Europa, şi când în tur­neul său va intra şi România, ţara care a încurajat şi dat concursul totdeauna tuturor artiştilor de pe glob. Atunci vom afla care e jazu­l adevărat, jazzul viu, plin de violen­ţă primitivă, nervos. Îl vom cunoaş­te în realitatea lui, vor învăţa poate şi „bandele noastre" câte ceva, fu­rând din meşteşug şi imitând felul aranjamentului orchestrei. Până atunci îl felicităm de Elling­ton de departe, și ne bucurăm că la 40 de ani ilustrul negru poate privi în urmă, înseminându-se că nu și-a pierdut vreme­a degeaba. SIRGI­I GHEORGHIU .

Next