România - Provincie, noiembrie 1939 (Anul 2, nr. 512-526)

1939-11-01 / nr. 512

Dacă , scriitorul, român, de orişicare grad al talentului ar fi, e un stdr,e astăz­i să găsească o editură care să- i primească versurile sau romanele, cu ta­in' alta e situaţia­­ confratelui întru creaţie, c­ompozitorul. Pentru poeţii­ portativelor, oda­tă ce dânşii­­ au st­ris ultima măsură a unu­i lied, a unei sim­­forţi’ sau a linei opere, faptul acesta nu înseamnă nimic alt­ceva decât că­tre lume a mai a­­părut un nou manuscris. Ma­nuscris care pe­ urmă ia dru­mul unui saltar, va compozi­ta­-­ ne cel al unei cafenele; acolo bătând cu degetele dara­bana în masă istoriseşte şi teo­retizează, explică amicilor a­naţi subiectul manuscrisului şi face apologia lui.­­ Cea mai mare parte din compozitorii aceştia fără editu­ră sunt necăjiţi şi săraci. Au rămas însă idealişti sută la­­aza şi a un colţişor rid­ev d ţandăra de bust, şi aici din viaţă posibilitatea u­­nor vre­izuri refulate. Am în­tâi fiit un asemenea corupozitor hărţuit de griji familiare, isto­vit de muncă pe care singur o consideră inutilă. Mi-a po­vestit cam tot ceea ce­­ câştigă, leafa de profesor de muzică la şcoala armeană se duce pe me­­die • —’’ şi doctori, s­ofia sa fiind de multă vreme bolnavă. Sinceritatea d-lui Gerahian nu mai putea fi pusă la îndo­ială, deoarece o verificasem cu ani în urmă în alte cazuri. Cred chiar că sinceritatea e calitatea de căpetenie a d-lui Kegam Gerahian. După înşira­­rea tristeţilor cotidiane, d-sa mi-a oferit un mare album cu cântece romă­­i şi armene, cari au fost cântate anul tre­cut după ce s’a încheiat sta­­pin nea, într’o sală supraîncăl­zită şi ni încăpătoare, ' • către d-rele Aura David crinii şi Sava­­pian dela Opera Română. Audiţia, făcută mai mult in /, ie. trecut neobservată. D. Gerahian învăţat cu răbda­rea de ani d zile s’a reîntors la uneltele sale. Dar un ghimpe de orgoliu i-a intrat in inimă. „Cântecele acestea trebuie să vadă lumina „tiparului”, şi-a spus compozitorul. Zis şi făcut. Şi d. Gerahian s’a dus la o tipografie obişnui­tă unde a învăţat pe zeţari cum să-i lucreze albumul. In scurtă vreme, devenind pro­priul său editor, compozitorul şi-a văzut visul cu ochii. Apoi a încercat să-şi plaseze albu­mul pe la negustorii mai înstă­riţi, din aceiaşi comunitate cu dânsul. E dela sine înţeles că a întâlnit pretutindeni numai refuzuri. D. Gerahian s’a ales insă cu o experienţă plină de învăţăminte, şi anume că, a­­tunci când ai o sumă de pier­dut, in loc să o expui la jocul de cărţi mai bine s’o întrebu­inţezi tipărind lucrări proprii. Singura imprudenţă pe care a comis-o d. Gerahian este că şi-a mai făcut iluzii asupra ne­gustorilor. Datorită curajului său de a se tipări singur, d. Gerahian a dat la iveală insă un album de cântece româ­neşti, cu duioase melodii, a­­minţind uneori pe Th. Bredi­­ceanu. Prefaţa­­d-lui G. Ava­­chian şi a d-lui prof. Ştefan Popescu dă albumului oareca­re prestanţă, să nădăjduim că aceste două cărţi de vizită vor sluji albumului să fie răspân­dit cum se cuvine, atât pentru frumuseţea închisă în „Cântec de leagăn" şi Secerători, cât şi pentru actul de ajutor pur o­­menesc, pentru compozitorul care de dorul unui vis şi-a complicat existenţa cu datorii, înjugându-se la mizerii coti­diane. Virgil Gheorghiu COMPOZITORII FARA EDITURA I. XL 1939 ROMÂNIA No. 512 R­evista de culturi, spirituală şi socială „Misiunea creştină”, de sub conducerea d-lui prof. universitar V. G. Ispir,­este o serioa­să publicaţie teologică, aducând în lumea spirituală creştină de la noi contribuţii de seamă din punct de vedere practic şi ştiinţific. Numărul recent apăruit, pe Octom­brie, vine cu un sumar încărcat şi variat, desbătând, intre altele, urmă­toarele probleme: Catehizarea in ser­viciul misionarismului; Eclesia An­glicană; Ortodoxie românească; Mi­siune ortodoxă în Occident; Spiri­tul creştin in situaţia internaţională actuală; Problema religioasă in Ger­mania; etc. Articolul Ortodoxie românească este semnat de d. George Ster­iu, ca­re, după ce îşi exprimă părerea că numai biserica mai poate aduce li­niştea şi pacea lumei — o „pax christiana” — spune: „Noi credem că adevărul întreg este în Biserica Ortodoxă. Şi cu toate virtuozităţile lor de argumentare, în taina inimii lor şi catolicii şi pro­testanţii şi toţi cei ce se numesc creştini, cred că îşi dau seama de a­­cest adevăr. Unii deja au început, cu multă sfială, să recunoască cum că s’au îm­depărtat oarecum de ade­văr, că acest adevăr este în ortodo­xie, şi doresc să revină la ea, întrea­bă Insă şi ei — ca oarecând Pilat „ce este adevărul, care este acest a­­devăr?” D. G. Sterpu expune In continuare, spre lămurirea celor susţinute de d-sa, punctele de vedere exprimate de diferiţi teologi ortodocşi la con­gresul ce a avut loc acum câţiva ani la Atena, unde a fost unul din locu­rile prin care s-au cercetat posibili­tăţile de a se găsi o bază comună de cugetare şi trăire a învăţăturii Dom­nului. T­ânăitul poet Di­mi­trie Schelanu şi-a tipărit primul său volum de versuri, în colecţia „Adonis”. Vo­lumul e mai mult o firavă broşură, poate de greutatea unui inger.. Dar tânărul poet este oarecum familiari­­zat de pe acum cu obstacolele din calea poeziei, şi această „familiari­zare” se distinge din chiar prima bucată, care a şi dat titlul plachetei: HOTAR: „De azi mi-oi duce viaţa, pe umeri, ca pe-o lotcă Cu paşi înceţi dar siguri spre cul­mile stelare, Mi-oi cununa povestea cu timpul care vine Şi oi strănge’n mine lacom tot aurul din soare. Din toamne de cenuşe oi împleti nă­voade In apele tristeţii să pescuesc ru­ tine; In lespedea uitării oi dăltui icoane Şi-oi strânge’n ciuturi albe chemă­rile din mine. Mi-oi duce singur anii prin pulbere şi sloată Ori toamna pe tarlale de sgură şi fugind Ее-oi arătat cărarea şi porţile prin cari Ее-oi îndruma să treacă hotarul spre lumină. P­e marginea realismului kan­tian, este titlul unui substan­ţial studiu, al d-lui Dumitru Isac d­in revista bimestrială „Sympo­­sion’, care apare la Cluj cu concur­sul d-lui prof. universitar Coriolan Tătaru, rezide­­ regal. O. D-tru Isac adună şi pune într’o lumină criticistă originală elemente­­le componente ale realismului kan­tian, pornind de la soluţia de împă­ciuire prin care singuratecul de la Koenisberg a căutat să dea satisfac­ţie totodată şi cerinţelor idealiste şi intuiţiei imediate a simţului comun. „Dar cele două ramuri pornite de la Kant, idealist şi­ r­ealist, stau măr­turie categorică de caracterul dublu al doctrinei sale, care departe de a implica un paradox ’ conţine cele două perspective de unde poate fi privită realitatea, sintetizate intr’un sistem de mare echilibru interior. In sfârşit, in cearta deslănţuită in jurul lucrului în sine nu lipseşte nici poziţia intermediară, aceia care se strădueşte să aducă o împăciuire intre adversari. Aceştia încercaseră, unii să dovedească existenţa unei realităţi ultime dar incognoscibile, ceilalţi că o asemenea susţinere e nefondată şi conceptul unui lucru în sine paradoxal. Poziţia intermediară declară pur şi simplu că existenţa lucrului in sine nu poate fi nici a­­firmată nici negată. Un susţinător al ei este şi profundul şi dlarul gândi­tor francez A. Fouillée. El scoate in evidenţă contradicţiile in care a că­zut Kant referitor la acest concept, c­âci după ce il declarase incognosci­bil vine şi spune că lucrul in sine există şi că susţine cu lumea feno­menală un raport dela cauză la efect". P­rintre amintirile poetului Cin­cinat Pavelescu despre Gara­­giale găsim şi întâmplarea a­­ceasta: Cincinat primise un ceas de aur de la o mătuşă a sa. Caragiale văzându-1 într-o seară la Gambrinus îi propuse un schimb: —.. Eu ţi-1 dau ре-al meu care e de nivel, tu mi-1 dai ре-al tău, de aur. Cred că ești convins că schim­bul e în folosul tău. — „Sunt convins, răspunse Cinci­nat mai ales dacă mă convingi d-ta. Dar nu știu dacă mătuşă-mea o să fie de aceiaşi părere. Să nu zică pe urmă că l-aib vân­dut. — „Să nu-ţi fie frică. Iţi dau eu adeverinţă zise Caragiale. Ceru călimări şi hârtie şi scrise următoarea: adeverinţa Subsemnatul Ion Buca Caragiale, om de geniu, declar pe-a mea onoa­re şi conştiinţă că orasul de aur re­montoit, cu patru capace, cum vărul din Geneva, al d-lui Cincinat Pave­lescu, el însuşi poet de talent dar mai ales de viitor, este la mine. (ss) Ion L. Caragiale G­ăsim de o actualitate Inexo­rabilă, vestitele versuri din „Cântecul iacobinilor ma­ghiari” a marelui Ady Endre, un prieten regretat al tuturor oameni­lor, care a slăvit în opera sa înfră­ţirea şi iubirea: „Din mii de dorinţe-amorţite, în fine De ce să nu fie-n voinţă ’n putere? Durerea maghiară, română şi slavă Mereu va rămâne aceiaşi durere. De-o mie de ori în adânc se’nrudeşte A noastră ruşine, amor şi tristeţe. De ce nu urcăm contopiţi într’un tunet Pe-acea baricadă de gânduri măreţe? Oare cât va mai trece, până când să putem acorda acestor versuri ale lui Endre, lauda că au închis în ele, într’un oarecare sens, o mică profeţie.. “ COMEMORĂRI 31 OCTOMBRIE 1784. Din comuna Mesteacăn, comitatul Zarandului, porneşte marea şi necruţătoarea mişcare a iobagilor ardeleni sub conducerea celor trei eroi: Horia (Vasile Nicola Ursu din Albac), Cloşca (Ioan Oargă din Cărpiniş) şi Crişan (Gheorghe Marcu Giurgiu din satul Vaca). Ţărănimea ardeleană, ai cărei purtători de cuvânt erau cele trei căpetenii, martirii de mai târziu, se puse­se în opţiune, ajunsă la capă­tul răbdării. Toate promisiunile ce i se făcuse că starea de crâncenă mizerie şi apăsare in care trăia, va fi uşurată, rămăseseră fără nici o urmare. Cuţitul ajunsese la os. Revoluţia izbucni după ce Horia epuizase toate încercările de paşni­că satisfacere a cererilor iobagilor români, a căror stare nenorocită era apreciată de însuşi împăratul Iosif al II-lea, de la Viena, drept „ruşinea veacului”, de acel împărat în care, în disperarea lor, ţăranii ardeleni îşi puseseră ultima lor nădejde. Situaţia acestor era din cele mai grele. Ei trăiau sub îndoita şi ne­miloasa asuprire, a nobililor şi a a­­paratului administrativ alcătuit din străini. Erau dispreţuiţi şi batjoco­riţi; demnitatea lor omenească era călcată în picioare. Deaceia descă­tuşarea râvnită ţintea să fie econo­mică, naţională şi politică, şi să impună respectul pălmuitei demni­tăţi omeneşti a ţărănimei. Documentele vremei dovedesc că robia economică era împinsă la ulti­ma limită, de grafii latifundiari. Ast­fel — arată N. Densuşianu — ioba­gul era obligat să muncească 4-6 zile pe săptămână stăpânului său, chiar în zilele de sărbătoare ortodoxă. Toţi băeţii lui trebuiau să lucreze dea­­valma, iar femeile şi fetele erau pu­se deasemeni la muncă. Ţăranul mai trebuia să dea şi numeroase dăjdii, în bani, în alimente şi păsări. .... Din pescuiul făcut de iobagi, domnul lua din doi peşti unul. La vânat nu avea voie să umble, căci nu putea purta armă, sub pedeapsa de a pierde mâna dreaptă. Iobagii erau 31 OCTOMBRIE 155 de arci de la pornirea mişcării pentru descă­tuşarea iobagilor ardeleni datori să cumpere carnea de la vitele căzute ale boierului; preoţii erau da­tori să ierneze câinii lor de vânătoa­re; la podurile domnului să plăteas­că vamă chiar şi când se purtau prin trebile lui: nu puteau să-şi macine făina nici chiar acasă ci numai la moara stăpânului plătindu-i o taxă pe măsură; gunoiul dela vitele lor trebuiau să-l care pe ogoarele gi­ofu­lui. Femeile iobagilor pe lângă că cultivau cânepa şi inul stăpânului până ce-l prefăceau în pânză, mai erau datoare a-şi duce la timpul cui venit gâştele la curtea lui ca e&­rei smulgă acolo şi să rămână boerului, penele şi puful” (Gh. Bariţiu). Şi Пц numai atât. Nesfârşit era şirul han* garalelor puse in «spinarea biet rui mânului.­­ Ru­carea în massă s’a pornit atunci când se umpluse paharul suferinţei lor, al nemulţumirilor şi umilirilor.­ Ea s’a produs după înapoierea lui Horia dela Viena, unde înfăţişase împăratului întreaga tragedie a io­­bagilor pe care-i reprezenta. A răbufnit mai înainte de sorocul fixat, stârnită de încercarea magna­ţilor şi a uneltelor lor de a zădărnici cu forţa recrutările pentru regimen­tele imperiale, recrutări pe care ţă­ranii le preferau iobăgiei. Odată pornită, mişcarea se va întinde vijelios în tot Ardealul, în­­scriindu-­se printre paginile cele mai luminoase ale istoriei luptelor pen­tru desrobirea românilor de peste munţi. HORIA RIDICAREA UNUI BUST LUI GHEORGHE COŞBUC IN SATUL SĂU NATAL HORDOU Intre alte multe acţiuni frumoase şi lăudabile întreprinse de către d. dr. Victor Moldovan, fost ministru, preşed. regiei cooperatiste „Regna”, de la Năsăud, numit recent secretar general al Frontului Renaşterii Na­ţionale pentru categoria intelectu­ali, este şi acea de-a Întreţine, după cum am mai amintit, in conştiinţa mulţimii flacăra unui cult pentru înaintaşii cari au strălucit în dife­rite domenii de activitate, aducând mari şi nepreţuite servicii neamului, pentru înfăptuirea idealului naţio­nal. Şi nu se putea un mijloc mai po­trivit şi mai eficace în vederea a­­tingerii acestui scop decât ridicân­­du-se monumente sau busturi aces­tora, cari să fie desvelite apoi în cadrul unor fetivităţi deosebite, cari rămân astfel adânc întipărite în mintea tuturor, slujind urmaşi­lor ca o vie pildă de urmat. Am arătat acum câteva zile că d. Victor Moldovan a luat ini­ţiativa ridicării unui bust das­călului şi luptătorului naţionalist Vasile Naşcu în satul natal al aces­tuia, la Feldru, şi în piaţa orăşelu­lui Năsăud, busturi cari au şi fost, după cum am semnalat, executate de sculptorul C. Medrea din Bucu­reşti şi a căror desvelire se va face în curând. Acum suntem în măsură să anun­ţăm desvelirea unui alt bust, al lui Gheorghe Coşbuc, în corn. natală a­cestuia, Hordou, care azi îi poartă numele, în dreptul casei în care a văzut lumina zilei marele poet al ţă­rănimii. Şi acest bust a fost executat de sculptorul­­ Medrea din Bucureşti, pe când poetul era în viaţă, şi se află în păstrarea d-lui Victor Mol­dovan Sunt fapte pentru cari d. Victor Moldovan merită toate elogiile. Adunarea generală a „Societăţii române de linguistică" SOCIETATEA ROMANA DE LIN­GUISTICĂ, înfiinţată în Mai a. c., s-a întrunit în adunare generală Vi­neri 27 Octombrie a. c. în localul Facultăţii de litere din Bucureşti, la ora 18. Preşedintele Societăţii a sa­lutat pe u-nii prof. Iorgu Iordan, Gr. Nandriş şi Sever Pop, care s’au deplasat din provincie pentru a lua parte la şedinţă S’a procedat la cu­legerea biroului Societăţii pe anii 1939-1940, în persoana d-lor prof. N. Drăganu, preşedinte, Iorgu Ior­dan şi Al. Graur, vice-preşedinţi, Al. Rosetti, secretar, E. Evoescu, casier, Sever Pop şi G. Muşti, cenzori. In­­trându-se în ordinea de zi, au fost aleşi membri ai Societăţii D-nii prof. Candrea, Eug. Seidel şi H. Mihăescu. D-nii, Graur, Nandriş, Byck, Pop, Rosetti şi Iordan au prezentat mem­brilor Societăţii o serie de lucrări ştiinţifice apărute recent S’a luat deciziunea ca în şedinţe­le viitoare să se ţină conferinţe de către membrii societăţii, cu subiecte de actualitate din diverse ramuri ale lingvisticei şi să se prezinte comu­nicări, de un caracter strict ştiinţi­fic. Şedinţa viioare a Societăţii va având loc în cursul lunii Noembrie. A apámat : orade­­lectura 125 m­­gista moartea lui Fichte Anul acesa s’au înplinit 125 ani dela moartea lui Iohann Gottlieb Fichte. Această aniversare a morţii marelui filozof german coincide cu aniversarea unui veac şi jumătate dela marea revoluţie, ceiace a prile­juit unele paralele şi aprecieri, u­­nile evocări ale acelei epoci de mari prefaceri sociale, care abia acum este mai adânc cercetată de istorici şi sociologi Fichte a murit un sfert de veac după declanşarea marei revoluţii franceze, in anul înfrângerii napo­leoniene de la Waterllo. El şi-a pu­tut aşa dar arunca privirile scrută­toare dincolo de Rin, fiind martorul Itrid al diferitelor etape politice, dela convenţiune la Comitetul sal­vării publice, dela Thermidor la 18 Brumar, dela întemeierea imperiu­lui până la Elba şi până în apropie­rea celei de-a suta zi, care a însem­nat drumul fără de întoarcere la Sfânta Elena, de PAUL TEODORESCU Născut la Rammenan, la 19 Mai 1762, către sfârşitul războiului de şapte ani. Fichte era de origină mo­destă. Fiul unui meseriaş care avea nu mai puţin de opt copii, el a a­­vut norocul să obţină o bursă de studii la Şcoala princiară de la Pfor­­ta, lângă ITaumburg, al cărei elev fusese înaintea lui, Klopstock. După ce­ a studiat şase ani în a­­ceastă şcoală, Fichte începe studiul teologiei. Dar, posibilităţile sale mo­deste nu i-au îngăduit să urmeze în mod regulat cursurile universitare. Pentru a-şi câştiga existenţa, el dă lecţii tinerilor elevi, alergând me­reu încoace şi’n colo. Zece ani de tinereţe s’au scurs astfel, plini de griji şi de lipsuri. Problema „zilei de mâine” l-a mun­cit mult pe Fichte în anii în cari viaţa poate da cel mai mult şi omu­lui şi pasionatului de ştiinţă. Anii tinereţii au fost sgârciţi cu el şi’n­­tr’o direcţie şi’n cealaltă. Trecând adeseori prin momente grele, gân­duri negre l-au frământat câteoda­tă. Dar nu l-au sdruncinat. Sub ochii lui, sub paşii lui vaga­bonzi, lumea lua altă înfăţişare. E­­poca feudală apunea, iar pe ruinile ei se ridica epoca burgheză, pe te­melia regimului de producţie capita­list. Ca pedagog, el a trăit când în Saxonia, când în Elveţia, când în Polonia sau în Prusia Orientală. A putut astfel vedea unite ţări şi cu­noaşte îndeaproape numeroase po­poare, cu caracteristicile lor şi cu felul lor de a reacţiona în faţa transformărilor cari, în vremea a­­ceia, erau mult mai mult decât ce­ia ce se petrece astăzi sub ochii no­ştri. El a citit cu metodă literară cla­sică germană, pe Rousseau, Mon­tesquieu şi pe enciclopedişti. Sub influenţa acestora, începe să scrie, analizând evoluţia societăţii germa­ne, urmărind în acelaş timp cu a­­tenţie mişcarea spirituală franceză. Curând, însă, Fichte ajunge la răspântia vieţii. Se întâlneşte cu Kant. Cu ajutorul acestuia, el urcă pe culmile gândirii, formându-şi credinţa în valoarea şi misiunea o­­mului, căruia îi consacră pagini pa­sionate. In 1793, când apar primele caete din studiul său mai vast „Contribu­ţie la rectificarea judecăţii publi­cului asupra revoluţiei franceze”, el se găseşte printre cei dintâi gândi­tori germani cari desluşesc rostul adânc al reformelor structurale din Franţa de după 1789. In 1794, Fichte obţine catedra de filozofie la universitatea din Jena. Wieland salută în noul profesor, pe eruditul şi gânditorul de curaj care nu se emoţionează în faţa vechilor etichete ideologice. Epoca aceasta aduce însă cu sine contradicţii, confuziuni şi rătăciri. Goethe şi Schiller, Kant şi Herder încearcă o apropiere între idealul lor de înoire şi realitatea conserva­toare germană. Fichte se sbate încă. In plină polemică, îşi pierde catedra de la Jena, de care se ataşase atât de mult. Dar, rezistenţa feudală în ţările germane, pe deoparte întărirea pu­terii personale a lui Napoleon, pe de alta, l-au sdruncinat în convin­gerile lui liberale, începe şi pentru ei seria îndoelilor şi a incertitudini­lor Fichte vede cu ochi speriaţi acea­stă epocă de „culpabilitate desăvâr­şită”, acest „secol al indiferenţii absolute faţă de orice adevăr şi al unui dute-vino fără nici un fir con­ducător’’. In cei 20 de ani de permanentă luptă între coaliţia europeană şi Napoleon, Fichte evoluiază, privind prin prisma spiritului său critic nou­­ile întorsături şi reacţiunile ce a­­cestea determină in opinia germană. Problema naţională şi problema Statului încep să-l preocupe. In 1807, publică extrase din operele lui Macchiavel, precedate de o introdu­cere şi de comentarii, în cari salută „acest spirit minunat”. In anul următor, în „discursul către naţiunea germană”, se decla­ră pentru libertatea naţională,­ dând astfel prioritate problemei na­ţionale faţă de chestiunile referi­toare la organizarea politică. In cursurile sale asupra teoriei Statului, ţinute la universitatea din­ Berlin, el combate politica război­nică a lui Napoleon, cerând „inde­pendenţa naţiunii”. Pe măsură ce cursurile se apropie de sfârşit, tra­sează norme de organizare politică şi defineşte ţelurile poporului ger­man . „Realizarea postulatului uni­tăţii Reichului, al unui Stat omo­gen în interior şi în toată structura sa, — iată care este după mine mi­siunea germanilor, iată care este rolul lor în planurile eterne ale lu­mii”. In teoria Statului, pe care o des­­voltă cu un larg spirit şi cu conşti­inciozitatea omului de ştiinţă, Fichte acordă Statului toată însem­nătatea care mult mai târziu i-a fost atribuită în practica politică, dar în acelaşi timp subliniază va­loarea omului în procesul istoria căutând cât mai multe şi mai sigure garanţii pentru libera lui desvoltare în societate

Next