România - Provincie, noiembrie 1939 (Anul 2, nr. 512-526)
1939-11-01 / nr. 512
Dacă , scriitorul, român, de orişicare grad al talentului ar fi, e un stdr,e astăzi să găsească o editură care să- i primească versurile sau romanele, cu tain' alta e situaţia confratelui întru creaţie, compozitorul. Pentru poeţii portativelor, odată ce dânşii au stris ultima măsură a unui lied, a unei simforţi’ sau a linei opere, faptul acesta nu înseamnă nimic altceva decât către lume a mai apărut un nou manuscris. Manuscris care pe urmă ia drumul unui saltar, va compozita- ne cel al unei cafenele; acolo bătând cu degetele darabana în masă istoriseşte şi teoretizează, explică amicilor anaţi subiectul manuscrisului şi face apologia lui. Cea mai mare parte din compozitorii aceştia fără editură sunt necăjiţi şi săraci. Au rămas însă idealişti sută laaza şi a un colţişor ridev d ţandăra de bust, şi aici din viaţă posibilitatea unor vreizuri refulate. Am întâi fiit un asemenea corupozitor hărţuit de griji familiare, istovit de muncă pe care singur o consideră inutilă. Mi-a povestit cam tot ceea ce câştigă, leafa de profesor de muzică la şcoala armeană se duce pe medie • —’’ şi doctori, sofia sa fiind de multă vreme bolnavă. Sinceritatea d-lui Gerahian nu mai putea fi pusă la îndoială, deoarece o verificasem cu ani în urmă în alte cazuri. Cred chiar că sinceritatea e calitatea de căpetenie a d-lui Kegam Gerahian. După înşirarea tristeţilor cotidiane, d-sa mi-a oferit un mare album cu cântece romăi şi armene, cari au fost cântate anul trecut după ce s’a încheiat stapin nea, într’o sală supraîncălzită şi ni încăpătoare, ' • către d-rele Aura David crinii şi Savapian dela Opera Română. Audiţia, făcută mai mult in /, ie. trecut neobservată. D. Gerahian învăţat cu răbdarea de ani d zile s’a reîntors la uneltele sale. Dar un ghimpe de orgoliu i-a intrat in inimă. „Cântecele acestea trebuie să vadă lumina „tiparului”, şi-a spus compozitorul. Zis şi făcut. Şi d. Gerahian s’a dus la o tipografie obişnuită unde a învăţat pe zeţari cum să-i lucreze albumul. In scurtă vreme, devenind propriul său editor, compozitorul şi-a văzut visul cu ochii. Apoi a încercat să-şi plaseze albumul pe la negustorii mai înstăriţi, din aceiaşi comunitate cu dânsul. E dela sine înţeles că a întâlnit pretutindeni numai refuzuri. D. Gerahian s’a ales insă cu o experienţă plină de învăţăminte, şi anume că, atunci când ai o sumă de pierdut, in loc să o expui la jocul de cărţi mai bine s’o întrebuinţezi tipărind lucrări proprii. Singura imprudenţă pe care a comis-o d. Gerahian este că şi-a mai făcut iluzii asupra negustorilor. Datorită curajului său de a se tipări singur, d. Gerahian a dat la iveală insă un album de cântece româneşti, cu duioase melodii, aminţind uneori pe Th. Brediceanu. Prefaţad-lui G. Avachian şi a d-lui prof. Ştefan Popescu dă albumului oarecare prestanţă, să nădăjduim că aceste două cărţi de vizită vor sluji albumului să fie răspândit cum se cuvine, atât pentru frumuseţea închisă în „Cântec de leagăn" şi Secerători, cât şi pentru actul de ajutor pur omenesc, pentru compozitorul care de dorul unui vis şi-a complicat existenţa cu datorii, înjugându-se la mizerii cotidiane. Virgil Gheorghiu COMPOZITORII FARA EDITURA I. XL 1939 ROMÂNIA No. 512 Revista de culturi, spirituală şi socială „Misiunea creştină”, de sub conducerea d-lui prof. universitar V. G. Ispir,este o serioasă publicaţie teologică, aducând în lumea spirituală creştină de la noi contribuţii de seamă din punct de vedere practic şi ştiinţific. Numărul recent apăruit, pe Octombrie, vine cu un sumar încărcat şi variat, desbătând, intre altele, următoarele probleme: Catehizarea in serviciul misionarismului; Eclesia Anglicană; Ortodoxie românească; Misiune ortodoxă în Occident; Spiritul creştin in situaţia internaţională actuală; Problema religioasă in Germania; etc. Articolul Ortodoxie românească este semnat de d. George Steriu, care, după ce îşi exprimă părerea că numai biserica mai poate aduce liniştea şi pacea lumei — o „pax christiana” — spune: „Noi credem că adevărul întreg este în Biserica Ortodoxă. Şi cu toate virtuozităţile lor de argumentare, în taina inimii lor şi catolicii şi protestanţii şi toţi cei ce se numesc creştini, cred că îşi dau seama de acest adevăr. Unii deja au început, cu multă sfială, să recunoască cum că s’au îmdepărtat oarecum de adevăr, că acest adevăr este în ortodoxie, şi doresc să revină la ea, întreabă Insă şi ei — ca oarecând Pilat „ce este adevărul, care este acest adevăr?” D. G. Sterpu expune In continuare, spre lămurirea celor susţinute de d-sa, punctele de vedere exprimate de diferiţi teologi ortodocşi la congresul ce a avut loc acum câţiva ani la Atena, unde a fost unul din locurile prin care s-au cercetat posibilităţile de a se găsi o bază comună de cugetare şi trăire a învăţăturii Domnului. Tânăitul poet Dimitrie Schelanu şi-a tipărit primul său volum de versuri, în colecţia „Adonis”. Volumul e mai mult o firavă broşură, poate de greutatea unui inger.. Dar tânărul poet este oarecum familiarizat de pe acum cu obstacolele din calea poeziei, şi această „familiarizare” se distinge din chiar prima bucată, care a şi dat titlul plachetei: HOTAR: „De azi mi-oi duce viaţa, pe umeri, ca pe-o lotcă Cu paşi înceţi dar siguri spre culmile stelare, Mi-oi cununa povestea cu timpul care vine Şi oi strănge’n mine lacom tot aurul din soare. Din toamne de cenuşe oi împleti năvoade In apele tristeţii să pescuesc ru tine; In lespedea uitării oi dăltui icoane Şi-oi strânge’n ciuturi albe chemările din mine. Mi-oi duce singur anii prin pulbere şi sloată Ori toamna pe tarlale de sgură şi fugind Ее-oi arătat cărarea şi porţile prin cari Ее-oi îndruma să treacă hotarul spre lumină. Pe marginea realismului kantian, este titlul unui substanţial studiu, al d-lui Dumitru Isac din revista bimestrială „Symposion’, care apare la Cluj cu concursul d-lui prof. universitar Coriolan Tătaru, rezide regal. O. D-tru Isac adună şi pune într’o lumină criticistă originală elementele componente ale realismului kantian, pornind de la soluţia de împăciuire prin care singuratecul de la Koenisberg a căutat să dea satisfacţie totodată şi cerinţelor idealiste şi intuiţiei imediate a simţului comun. „Dar cele două ramuri pornite de la Kant, idealist şi realist, stau mărturie categorică de caracterul dublu al doctrinei sale, care departe de a implica un paradox ’ conţine cele două perspective de unde poate fi privită realitatea, sintetizate intr’un sistem de mare echilibru interior. In sfârşit, in cearta deslănţuită in jurul lucrului în sine nu lipseşte nici poziţia intermediară, aceia care se strădueşte să aducă o împăciuire intre adversari. Aceştia încercaseră, unii să dovedească existenţa unei realităţi ultime dar incognoscibile, ceilalţi că o asemenea susţinere e nefondată şi conceptul unui lucru în sine paradoxal. Poziţia intermediară declară pur şi simplu că existenţa lucrului in sine nu poate fi nici afirmată nici negată. Un susţinător al ei este şi profundul şi dlarul gânditor francez A. Fouillée. El scoate in evidenţă contradicţiile in care a căzut Kant referitor la acest concept, câci după ce il declarase incognoscibil vine şi spune că lucrul in sine există şi că susţine cu lumea fenomenală un raport dela cauză la efect". Printre amintirile poetului Cincinat Pavelescu despre Garagiale găsim şi întâmplarea aceasta: Cincinat primise un ceas de aur de la o mătuşă a sa. Caragiale văzându-1 într-o seară la Gambrinus îi propuse un schimb: —.. Eu ţi-1 dau ре-al meu care e de nivel, tu mi-1 dai ре-al tău, de aur. Cred că ești convins că schimbul e în folosul tău. — „Sunt convins, răspunse Cincinat mai ales dacă mă convingi d-ta. Dar nu știu dacă mătuşă-mea o să fie de aceiaşi părere. Să nu zică pe urmă că l-aib vândut. — „Să nu-ţi fie frică. Iţi dau eu adeverinţă zise Caragiale. Ceru călimări şi hârtie şi scrise următoarea: adeverinţa Subsemnatul Ion Buca Caragiale, om de geniu, declar pe-a mea onoare şi conştiinţă că orasul de aur remontoit, cu patru capace, cum vărul din Geneva, al d-lui Cincinat Pavelescu, el însuşi poet de talent dar mai ales de viitor, este la mine. (ss) Ion L. Caragiale Găsim de o actualitate Inexorabilă, vestitele versuri din „Cântecul iacobinilor maghiari” a marelui Ady Endre, un prieten regretat al tuturor oamenilor, care a slăvit în opera sa înfrăţirea şi iubirea: „Din mii de dorinţe-amorţite, în fine De ce să nu fie-n voinţă ’n putere? Durerea maghiară, română şi slavă Mereu va rămâne aceiaşi durere. De-o mie de ori în adânc se’nrudeşte A noastră ruşine, amor şi tristeţe. De ce nu urcăm contopiţi într’un tunet Pe-acea baricadă de gânduri măreţe? Oare cât va mai trece, până când să putem acorda acestor versuri ale lui Endre, lauda că au închis în ele, într’un oarecare sens, o mică profeţie.. “ COMEMORĂRI 31 OCTOMBRIE 1784. Din comuna Mesteacăn, comitatul Zarandului, porneşte marea şi necruţătoarea mişcare a iobagilor ardeleni sub conducerea celor trei eroi: Horia (Vasile Nicola Ursu din Albac), Cloşca (Ioan Oargă din Cărpiniş) şi Crişan (Gheorghe Marcu Giurgiu din satul Vaca). Ţărănimea ardeleană, ai cărei purtători de cuvânt erau cele trei căpetenii, martirii de mai târziu, se pusese în opţiune, ajunsă la capătul răbdării. Toate promisiunile ce i se făcuse că starea de crâncenă mizerie şi apăsare in care trăia, va fi uşurată, rămăseseră fără nici o urmare. Cuţitul ajunsese la os. Revoluţia izbucni după ce Horia epuizase toate încercările de paşnică satisfacere a cererilor iobagilor români, a căror stare nenorocită era apreciată de însuşi împăratul Iosif al II-lea, de la Viena, drept „ruşinea veacului”, de acel împărat în care, în disperarea lor, ţăranii ardeleni îşi puseseră ultima lor nădejde. Situaţia acestor era din cele mai grele. Ei trăiau sub îndoita şi nemiloasa asuprire, a nobililor şi a aparatului administrativ alcătuit din străini. Erau dispreţuiţi şi batjocoriţi; demnitatea lor omenească era călcată în picioare. Deaceia descătuşarea râvnită ţintea să fie economică, naţională şi politică, şi să impună respectul pălmuitei demnităţi omeneşti a ţărănimei. Documentele vremei dovedesc că robia economică era împinsă la ultima limită, de grafii latifundiari. Astfel — arată N. Densuşianu — iobagul era obligat să muncească 4-6 zile pe săptămână stăpânului său, chiar în zilele de sărbătoare ortodoxă. Toţi băeţii lui trebuiau să lucreze deavalma, iar femeile şi fetele erau puse deasemeni la muncă. Ţăranul mai trebuia să dea şi numeroase dăjdii, în bani, în alimente şi păsări. .... Din pescuiul făcut de iobagi, domnul lua din doi peşti unul. La vânat nu avea voie să umble, căci nu putea purta armă, sub pedeapsa de a pierde mâna dreaptă. Iobagii erau 31 OCTOMBRIE 155 de arci de la pornirea mişcării pentru descătuşarea iobagilor ardeleni datori să cumpere carnea de la vitele căzute ale boierului; preoţii erau datori să ierneze câinii lor de vânătoare; la podurile domnului să plătească vamă chiar şi când se purtau prin trebile lui: nu puteau să-şi macine făina nici chiar acasă ci numai la moara stăpânului plătindu-i o taxă pe măsură; gunoiul dela vitele lor trebuiau să-l care pe ogoarele giofului. Femeile iobagilor pe lângă că cultivau cânepa şi inul stăpânului până ce-l prefăceau în pânză, mai erau datoare a-şi duce la timpul cui venit gâştele la curtea lui ca e&rei smulgă acolo şi să rămână boerului, penele şi puful” (Gh. Bariţiu). Şi Пц numai atât. Nesfârşit era şirul han* garalelor puse in «spinarea biet rui mânului. Rucarea în massă s’a pornit atunci când se umpluse paharul suferinţei lor, al nemulţumirilor şi umilirilor. Ea s’a produs după înapoierea lui Horia dela Viena, unde înfăţişase împăratului întreaga tragedie a iobagilor pe care-i reprezenta. A răbufnit mai înainte de sorocul fixat, stârnită de încercarea magnaţilor şi a uneltelor lor de a zădărnici cu forţa recrutările pentru regimentele imperiale, recrutări pe care ţăranii le preferau iobăgiei. Odată pornită, mişcarea se va întinde vijelios în tot Ardealul, înscriindu-se printre paginile cele mai luminoase ale istoriei luptelor pentru desrobirea românilor de peste munţi. HORIA RIDICAREA UNUI BUST LUI GHEORGHE COŞBUC IN SATUL SĂU NATAL HORDOU Intre alte multe acţiuni frumoase şi lăudabile întreprinse de către d. dr. Victor Moldovan, fost ministru, preşed. regiei cooperatiste „Regna”, de la Năsăud, numit recent secretar general al Frontului Renaşterii Naţionale pentru categoria intelectuali, este şi acea de-a Întreţine, după cum am mai amintit, in conştiinţa mulţimii flacăra unui cult pentru înaintaşii cari au strălucit în diferite domenii de activitate, aducând mari şi nepreţuite servicii neamului, pentru înfăptuirea idealului naţional. Şi nu se putea un mijloc mai potrivit şi mai eficace în vederea atingerii acestui scop decât ridicându-se monumente sau busturi acestora, cari să fie desvelite apoi în cadrul unor fetivităţi deosebite, cari rămân astfel adânc întipărite în mintea tuturor, slujind urmaşilor ca o vie pildă de urmat. Am arătat acum câteva zile că d. Victor Moldovan a luat iniţiativa ridicării unui bust dascălului şi luptătorului naţionalist Vasile Naşcu în satul natal al acestuia, la Feldru, şi în piaţa orăşelului Năsăud, busturi cari au şi fost, după cum am semnalat, executate de sculptorul C. Medrea din Bucureşti şi a căror desvelire se va face în curând. Acum suntem în măsură să anunţăm desvelirea unui alt bust, al lui Gheorghe Coşbuc, în corn. natală acestuia, Hordou, care azi îi poartă numele, în dreptul casei în care a văzut lumina zilei marele poet al ţărănimii. Şi acest bust a fost executat de sculptorul Medrea din Bucureşti, pe când poetul era în viaţă, şi se află în păstrarea d-lui Victor Moldovan Sunt fapte pentru cari d. Victor Moldovan merită toate elogiile. Adunarea generală a „Societăţii române de linguistică" SOCIETATEA ROMANA DE LINGUISTICĂ, înfiinţată în Mai a. c., s-a întrunit în adunare generală Vineri 27 Octombrie a. c. în localul Facultăţii de litere din Bucureşti, la ora 18. Preşedintele Societăţii a salutat pe u-nii prof. Iorgu Iordan, Gr. Nandriş şi Sever Pop, care s’au deplasat din provincie pentru a lua parte la şedinţă S’a procedat la culegerea biroului Societăţii pe anii 1939-1940, în persoana d-lor prof. N. Drăganu, preşedinte, Iorgu Iordan şi Al. Graur, vice-preşedinţi, Al. Rosetti, secretar, E. Evoescu, casier, Sever Pop şi G. Muşti, cenzori. Intrându-se în ordinea de zi, au fost aleşi membri ai Societăţii D-nii prof. Candrea, Eug. Seidel şi H. Mihăescu. D-nii, Graur, Nandriş, Byck, Pop, Rosetti şi Iordan au prezentat membrilor Societăţii o serie de lucrări ştiinţifice apărute recent S’a luat deciziunea ca în şedinţele viitoare să se ţină conferinţe de către membrii societăţii, cu subiecte de actualitate din diverse ramuri ale lingvisticei şi să se prezinte comunicări, de un caracter strict ştiinţific. Şedinţa viioare a Societăţii va având loc în cursul lunii Noembrie. A apámat : oradelectura 125 mgista moartea lui Fichte Anul acesa s’au înplinit 125 ani dela moartea lui Iohann Gottlieb Fichte. Această aniversare a morţii marelui filozof german coincide cu aniversarea unui veac şi jumătate dela marea revoluţie, ceiace a prilejuit unele paralele şi aprecieri, unile evocări ale acelei epoci de mari prefaceri sociale, care abia acum este mai adânc cercetată de istorici şi sociologi Fichte a murit un sfert de veac după declanşarea marei revoluţii franceze, in anul înfrângerii napoleoniene de la Waterllo. El şi-a putut aşa dar arunca privirile scrutătoare dincolo de Rin, fiind martorul Itrid al diferitelor etape politice, dela convenţiune la Comitetul salvării publice, dela Thermidor la 18 Brumar, dela întemeierea imperiului până la Elba şi până în apropierea celei de-a suta zi, care a însemnat drumul fără de întoarcere la Sfânta Elena, de PAUL TEODORESCU Născut la Rammenan, la 19 Mai 1762, către sfârşitul războiului de şapte ani. Fichte era de origină modestă. Fiul unui meseriaş care avea nu mai puţin de opt copii, el a avut norocul să obţină o bursă de studii la Şcoala princiară de la Pforta, lângă ITaumburg, al cărei elev fusese înaintea lui, Klopstock. După ce a studiat şase ani în această şcoală, Fichte începe studiul teologiei. Dar, posibilităţile sale modeste nu i-au îngăduit să urmeze în mod regulat cursurile universitare. Pentru a-şi câştiga existenţa, el dă lecţii tinerilor elevi, alergând mereu încoace şi’n colo. Zece ani de tinereţe s’au scurs astfel, plini de griji şi de lipsuri. Problema „zilei de mâine” l-a muncit mult pe Fichte în anii în cari viaţa poate da cel mai mult şi omului şi pasionatului de ştiinţă. Anii tinereţii au fost sgârciţi cu el şi’ntr’o direcţie şi’n cealaltă. Trecând adeseori prin momente grele, gânduri negre l-au frământat câteodată. Dar nu l-au sdruncinat. Sub ochii lui, sub paşii lui vagabonzi, lumea lua altă înfăţişare. Epoca feudală apunea, iar pe ruinile ei se ridica epoca burgheză, pe temelia regimului de producţie capitalist. Ca pedagog, el a trăit când în Saxonia, când în Elveţia, când în Polonia sau în Prusia Orientală. A putut astfel vedea unite ţări şi cunoaşte îndeaproape numeroase popoare, cu caracteristicile lor şi cu felul lor de a reacţiona în faţa transformărilor cari, în vremea aceia, erau mult mai mult decât ceia ce se petrece astăzi sub ochii noştri. El a citit cu metodă literară clasică germană, pe Rousseau, Montesquieu şi pe enciclopedişti. Sub influenţa acestora, începe să scrie, analizând evoluţia societăţii germane, urmărind în acelaş timp cu atenţie mişcarea spirituală franceză. Curând, însă, Fichte ajunge la răspântia vieţii. Se întâlneşte cu Kant. Cu ajutorul acestuia, el urcă pe culmile gândirii, formându-şi credinţa în valoarea şi misiunea omului, căruia îi consacră pagini pasionate. In 1793, când apar primele caete din studiul său mai vast „Contribuţie la rectificarea judecăţii publicului asupra revoluţiei franceze”, el se găseşte printre cei dintâi gânditori germani cari desluşesc rostul adânc al reformelor structurale din Franţa de după 1789. In 1794, Fichte obţine catedra de filozofie la universitatea din Jena. Wieland salută în noul profesor, pe eruditul şi gânditorul de curaj care nu se emoţionează în faţa vechilor etichete ideologice. Epoca aceasta aduce însă cu sine contradicţii, confuziuni şi rătăciri. Goethe şi Schiller, Kant şi Herder încearcă o apropiere între idealul lor de înoire şi realitatea conservatoare germană. Fichte se sbate încă. In plină polemică, îşi pierde catedra de la Jena, de care se ataşase atât de mult. Dar, rezistenţa feudală în ţările germane, pe deoparte întărirea puterii personale a lui Napoleon, pe de alta, l-au sdruncinat în convingerile lui liberale, începe şi pentru ei seria îndoelilor şi a incertitudinilor Fichte vede cu ochi speriaţi această epocă de „culpabilitate desăvârşită”, acest „secol al indiferenţii absolute faţă de orice adevăr şi al unui dute-vino fără nici un fir conducător’’. In cei 20 de ani de permanentă luptă între coaliţia europeană şi Napoleon, Fichte evoluiază, privind prin prisma spiritului său critic nouile întorsături şi reacţiunile ce acestea determină in opinia germană. Problema naţională şi problema Statului încep să-l preocupe. In 1807, publică extrase din operele lui Macchiavel, precedate de o introducere şi de comentarii, în cari salută „acest spirit minunat”. In anul următor, în „discursul către naţiunea germană”, se declară pentru libertatea naţională, dând astfel prioritate problemei naţionale faţă de chestiunile referitoare la organizarea politică. In cursurile sale asupra teoriei Statului, ţinute la universitatea din Berlin, el combate politica războinică a lui Napoleon, cerând „independenţa naţiunii”. Pe măsură ce cursurile se apropie de sfârşit, trasează norme de organizare politică şi defineşte ţelurile poporului german . „Realizarea postulatului unităţii Reichului, al unui Stat omogen în interior şi în toată structura sa, — iată care este după mine misiunea germanilor, iată care este rolul lor în planurile eterne ale lumii”. In teoria Statului, pe care o desvoltă cu un larg spirit şi cu conştiinciozitatea omului de ştiinţă, Fichte acordă Statului toată însemnătatea care mult mai târziu i-a fost atribuită în practica politică, dar în acelaşi timp subliniază valoarea omului în procesul istoria căutând cât mai multe şi mai sigure garanţii pentru libera lui desvoltare în societate