Românul, august 1911 (Anul 1, nr. 179-180)
1911-08-17 / nr. 179
Pgg..2 RV#ANUL Nr. 179—1911, în cursul veacului al XVIII-lea și în partea primă a veacului al XIX-lea, începând de la cererile energicului și în vecineuitatului arhiereu Ioan Inocențiu Micul, până la rugămintea episcopilor Vasile Moga și Ioan Leményi, înaintată Dietei ardelene în a. 1842 „în cauza românilor locuitori pe pământul crăiesc, numit și săsesc.“ și până la rezoluțiunile memorabilei adunări de pe „Câmpul libertății“ din 3| 15 și 4|16 maiu 1848. Băzuințele înaintașilor noștri din restimpul acesta le-aș putea asemăna cu dorul de lumină al celui ce și-a perdut vederea, cu chinul celui însețoșat, care aude în apropiere murmurul unui izvor, la care însă nu poate ajunge, cu zvârcolirile unei paseri închise în colivie, cu căutarea unei licăriri de lumină, de planta ce tânjește în întuneric. Și când bătu ciasul de mântuire, când iobăgia se desființă, când se introduseră rânduieli nouă și în țara aceasta, rânduieli, cari nu mai făceau deosebire între om și om, ci-1 lăsau pe fiecare să se fericească după vrerea și putința sa, cu câtă râvnă se îndreptară părinții noștri pe câmpul larg și bogat în roade al culturii, cu câtă sete începură ei a sorbi din izvorul oprit mai înainte, cu câtă bucurie salutară ei raza de lumină, ce se arătase în sfârșit și pentru dânșii! Fiii foștilor iobagi alergau din toate părțile la învățătură, peste tot începură a se ridica școli mai mici și mai mari, de multe ori cu jertfe aproape supraomenești tiparele se puseră în mișcare, însemnând pe hârtie albă slavă românească, biserica națională începu a se organiza din nou și în multe părți ale țării se înălțară din cenușă altare nouă, drept semn de mulțumită Celui Atotputernic pentru norocoasa schimbare a lucrurilor. In timpul acesta de reculegere națională se ivi, sau, mai bine zis, se reluă ideea înființării unei societăți, care să aibă de scop cultivarea limbii, sprijinirea tinerei literaturi naționale și propagarea cunoștințelor folositoare în mijlocul poporului, a unui „Panteon român“, a unor „sărbători olimpice“, unde tinerii să audă pe bătrâni vorbind românește“ a unei însoțiri, care „din o contribuire, ce - ar hotărî statutele“, ar înființa „un fond pentru formarea de bibliotecă română, muzeu român“ și la care, literații noștri și mai ales cei începători, mai ’nainte de a-și da opurile sale pe mâna fiilor lui Guttenberg, le-ar așterne spre o reviziune literară.“ Ideea aceasta, reînviată de nou în această formă de venerabilul bătrân Ioan cavaler de Pușcariu, pe atunci pretorele cercului Veneția din Țara Oltului, află răsunet în toate părțile. Din mai multe locuri se auziră glasuri, cari sprijineau din toate puterile propunerea corespondentului anonim „din Țara Oltului“, apărută în anul 12 din 24 Martie 1860 al foii „Telegraful Român“. Intre alții, profesorul blăjan, fericitul Ioan Russu, mai pe urmă canonic metropolis, scria în aceeaș foaie : „ ...N'am decât a aplauda și consimți din inimă și a dori realizarea acesteia; căci cine n’a simțit și nu simte până astăzi ebuința unei asemenea reuniuni pentru cunoștințelintiive și literare, unde capacitățile noastre ce mai alese și mai deprinse, având ocaziune a-ș comunica ideile și cunoștințele sale, prin aceasta ida o direcțiune mai salutară și mai avantagioas literaturii noastre, căci e prea cunoscut și consta acel adevăr, că fiecare națiune, care s’a interesat c prosperarea și înaintarea literaturii sale, nimi prin atari asociațiuni a putut ajunge la scopul dit în sfera literaturii!... Având noi atari reuniuni, care face pomenire corespondentele „Telegr.,om.“ „din Țara Oltului“, s’ar putea delătura muH pedeci, ce ni se ivesc chiar și în privința limbii a scrierii; s’ar mijloci și statornici o uniforiate, și n’am orbe ca și nu ne-am conduce fieștcare numai de principiile și convicțiunile individile.— Din atari asociațiuni s’ar stârni și nutrii bărbații noștri și un spirit de emulare, de activare și încurajare, și auctorii de productele literar n’ar avea teamă, că opurile lor vor zăcea cu veche ani necheltuite și mâncate de pulbere. S’ar nevoi fiecare, zic, în sfera obiectelor sale, cu ce s’a ocupat în vieață, să iasă la lumină cu mari producte pipăite și rumegate și date la immnă numai după ce au suferit cu rezultat bununcba acestei autorități literare. Cu un cuvânt literatura noastră ar avea astfel ocaziunea cea mai plăcută a înainta în productele sale, în divers ramuri de știință“. Propunerea preotelui Pușcariu fu așadară întâmpinată cu bucur, cu deosebire din partea elementelor mai tiner din aceea vreme; cu toții simțiau trebuința une însoțiri de felul celei proiectate, de la care aștetau atâta bine pentru viitor. Era întrebarea insă, cine să ia inițiativa pentru înfăptuirea ldii puse în mișcare, cine să aducă la îndeplinire ceea, ce se prefăcuse în dorința generală a părții mai luminate a românilor ardeleni ? Privirile tuturor se îndreptară la arhiereii bisericei naționale, la conducătorii naturali ai poporului nostru, cari nici când nu și-au părăsit în momentele grele turim lor cuvântătoare și a căror chemare era și care îf coniru apaținea intereselor mai înalte morale și intelectuale ale neamului. Și cei trei nemuritori arhierei, ale căror nume binecuvântate le-am amintit mai sus, înțelegând dorința generală, — dorință justificată și de schimbările politice, ce erau în perspectivă, nu pregetară a se face interpreții ei. Ei își puseră numele în fruntea petiției din 10 maiu 1860 acoperite de 181 iscălituri și adresate locotenenței transilvane pentru permiterea unei „adunări consultătoare“ spre scopul înființărei unei reuniuni „a cărei chemare să fie lățirea culturei poporale și înaintarea literaturei cu puteri unite“. Rezultatul acestei petiții, după oarecari obiecțiuni și trăgănări din partea guvernului provincial transilvan și după ce într’aceea împrejurările politice din monarhie se schimbară în mod însemnat în urma diplomei împărătești din 20 octomvrie 1860, la concesiunea adunărei de consultare, adunare ținută în zilele de 9—11 martie V. 1861 în Sibiiu sub presidiul marelui și în veci nemuritorului arhiereu Andreiu Șaguna. In această adunare se croi temelia, se fixară regulile fundamentale ale însoțirei atât de mult dorite și care, după împrejurările politice de atunci, avea să poarte numele: „Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român“. Principiile și convingerile, din care au pornit antecesorii noștri, când au hotărît, acum 50 de ani și ceva, întemeiarea acestei societăți, se pot vedea mai bine din memorabila cuvântare ținută cu acest prilej de marele arhiereu Andreiu Șaguna. „Noi“, zice nemuritorul bărbat în acele momente însemnate, în care un viitor mai bun se părea că zâmbește și pentru mult cercatul nostru neam, „simțim în noi o putință de a ne perfecționa pe noi și pe ai noștri prin mijloacele libertăței naționale, și spre a ajunge aceea, ne-am hotărît a ne consolida într’o asociațiune bine organizată, care-și face sieși de problemă promovarea literaturei și culturei poporului nostru român, precum și înaintarea industriei și a agriculturei în sânul nației noastre“. Iată mai jos urmează astfel: „Se poate, că cineva îmi va înfățișa starea cea strălucită a românilor vechi și monumentele cele strălucite ale mărimi lor de care țara noastră este plină, și asemănându-o cu starea noastră de astăzi, care e destul de deplorabilă, va gândi: de ce să întreprindem un lucru mai mare spre cultivarea națională, deoarece este posibil, că va veni un timp barbar, care lucrările noastre le va nimici și nația o va degrada la sclăvie?... Așa este, căci nime nu poate trage la îndoială, că aceea, ce odată s’a împlinit în lume, nu s’ar putea întâmpla mai de multe ori. Totuș eu într’acolo-mi dau părerea mea, că monumentele materiale ale unui pericol cult se pot nimici prin mâni barbare și o nație liberă se poate lipsi de libertate prin niște legi draconice; însă monumentele spirituale și moravurile cele morale, precum și valoarea lor rămân pentru toți timpii nerăsturnavere, căci acestea sunt mai presus de orice putere zilnică și fizică: de ele nu se poate atinge mâna barbarului; furul nu le poate fura; moliile nu le pot mânca. Fiind așadară problema noastră a înainta literatura, cultura, industria și agricultura națiunii noastre, adecă a înainta starea spirituală și materială a poporului nostru, vrem a deștepta prin mijloace naționale facultățile, va să zică: cugetările cele senine și serioase în poporul nostru, ca să cunoască ființa și destinația sa și să o știe întrebuința spre tot binele, precum și alte nații fac Poetul Cincinat Pavelescu și Ardealul I, de E. Lovinescu Poetul Cincinat Pavelescu abia de curând a început a fi cunoscut și în Ardeal, mai ales în urma șezătorilor literare de la Sibiiu și Arad. Răspândit în toate revistele din țară, citit cu o aleasă plăcere de toți iubitorii de artă subtilă, gustat în saloanele lumii mari, îndrăgit de prieteni, el rămăsese totuș necunoscut peste munți din mai multe pricini, pe care se cuvine să le cercetăm aici. Activitatea poetică a lui Cincinat Pavelescu a început pe vremea, când legăturile culturale dintre Regat și Ardeal nu erau atât de strânse. Trebue să recunoaștem, de altminteri, că poetul răsărise din mijlocul unei școli literare, care, deși nu era lipsită de scânteia talentului, se înconjură repede de multe ciudățenii spre a se preface apoi în bisericuță literară. Domnul Alexandru Macedonschi era marele ei preot; ucenicii îi duceau coada hainei brodată cu aur și odăjdiile trebuitoare pentru slujirea unei liturghii înțeleasă de puțini. Această literatură, ce-și făcea o slavă din a fi numită „decadentă“, n’a prins în massele cititorilor și nici nu putea prinde. Ea își înăbuși iute scânteia de talent, pentru a se arunca în fantastic, în căutat, în prețios, și mai ales, în sonorități goale. In jurul „maestrului“, care pentru o clipă se putuse ridica în fața lui Eminescu, ca un rival, începu a se așterne cu vremea mai întâi o nedumerire, apoi un fel de nepăsare și la urmă — ceea ce e și mai dureros — o desăvârșită uitare. Școala și-a dus însă traiul mai departe, întocmai ca unele părae ce-și poartă apele scăzute pe sub pietri spre a ieși abia mai departe la lumina soarelui. După o tăcere de ani, decadentismul s’a ivit din nou, dar despre „maestru“ nu se mai pomenește, deși mai scrie din când în când. Din mijlocul acestei literaturi puțin făcute pentru a se înrădăcina în publicul românesc, numai doi scriitori s’au ridicat, rupând cu legăturile începutului, pentru a ajunge doi din cei mai de seamă artiști ai literaturii noastre de-acum: Duiliu Zamfirescu și Cincinat Pavelescu, pe care îi unește la un loc aceeași fină înțelegere a artei, aceeaș mare conștiință literară, acelaș izvor de inspirație cu desăvârșire latin, aceeaș sobrietate în expresie, și aceeaș nepăsare față de adierile trecătoare ale zilei... începând astfel, Cincinat Pavelescu nu numai că rămase cu totul necunoscut în Ardeal, dar nu izbuti să câștige nici dragostea publicului mai larg de aici. Veni apoi mișcarea de la Sămănătorul, al cărui ideal literar și înrâurire ne sunt destul de cunoscute. Despre ele am voit a stărui pe larg chiar aici. Se înțelege de la sine că valurile repezi și tulburii ale acestei mișcări nu putură lua cu sine și unda curată, cristalină abia șoptitoare a lui Cincinat Pavelescu... Recunoaștem, de altminteri, că între cele două literaturi nu era nici o legătură firească... Scriitorul din jurul Sămănătorului avut cu deosebire două izvoare de inspirație mai a însemnate. Cel dintâi ieșia din popor. Țărănimea fu singura pătură a neamului nostru ce ademeni mai pe toți scriitorii strânși în jurul acestei reviste. Am spus și altădată, că e departe de mine gândul de a respinge o astfel de literatură. Marele dureri ale stratelor împovorate, dar mai ales ranele lor morale și trupești, toate împrejurările în cari se desfășoară vieața satelor noastre, legăturile dintre țărani, proprietari și popă, toate priveliștele plaiurilor strămoșești, tot farmecul naturii țării noastre, toate actele mari ale rodirii pământului negru, — într’un cuvânt tot ce e privitor la muncitor și la glia lui a găsit în noua mișcare literară cântăreți îndemînatici. Și cel ce răsări dintre dânșii ca mai puternic, ca mai colorat și mai reprezentator la scriitorul moldovean, M. Sadoveanu, care închegă marea epopee a iobăgiei românești. Al doilea izvor de inspirație, dealtminteri cu strânsă legătură cu cel dintâiu, fu sentimentul național. Niciodată nu s’a înstrunta ca atunci coarda patriotică, și nimeni n’a mânuit-o mai cu măiestrie decât Octavian Goga. Când am avut a stărui