Românul, ianuarie 1912 (Anul 2, nr. 3-24)

1912-01-04 / nr. 3

Pag­ 2. ROMÂNUL Nr. 3—1912. Guvernelor nu le-ar rămânea atunci decât un singur mijloc de asuprire : vor trans­fera pe bietul funcționar român dintr’un loc într’altul „în interesul serviciului“. Cu a­­ceastă formulă simplă, pusă în fruntea or­dinului de permutare, ele vor ști acoperi totdeauna asiatica lor poftă de robire și de schingiuire a altora, căreia îi urmează pe odioasa față a învingătorului rânjetul tâl­harului înarmat până în dinți, care a pu­tut îngenunchia pe un om fără arme. Există o singură armă de apărare în contra acestei singure arme de atac, ce­ ar mai rămânea guvernelor. Odată biserica catolică pentru a se pu­tea apăra și pentru a putea cuceri — a avut lipsă de o seamă de oameni, pe cari să nu-i lege de societatea omenească alt­ceva decât doar condițiile de traiu ale tru­pului, cari se pot îndestuli la nevoie și nu­mai cu un codru de pâne uscată. La ordi­nele celor mai mari stătea gata o oaste bine disciplinată de indivizi în desăvârșită inde­pendență de ceilalți oameni, în interesul că­rora și contra căror oameni deci ei puteau să-și întrebuințeze toate puterile, tot entu­ziasmul, toată mânia și ura lor fără consi­derare la nedreptățile și durerile cauzate de fanatismul lor religios. Această oaste a fost oastea lui Loyola, iezuiții. Inchipuiți-vă, că fiecare funcționar ro­mân ar avea tăria sufletească, simțul de disciplină și conștiința scopului pentru care luptă, a iezuitului din veacurile de demult apuse. Inchipuiți-vă „că acest funcționar român ar aduce aceeaș supremă jertfă, ce se poate cere de la un om — și nu numai de la un bărbat — jertfă adusă bisericii și de iezuiții luptători. Că acest funcționar deci ar renunța pentru viața lui întreagă la fericirea unei vieți familiare, cu nevastă și copii, ale căror mângâieri sunt tot atâ­tea picuri de divinitate în seara viață de om. Că el în orice clipă își poate pacheta două geamantane și va pleca: azi la Szt- György, mâne la Fiume, apoi la Agram, de acolo la Szolnok, ori la Cașovia ori la Hust ori la Miskolcz și așa mai departe timp de 30 de ani,trimis fiind în 60 de locuri tot numai „în interesul serviciului“. Și adecă în „interesul serviciului", fiindcă abia ajuns în noul oraș, două-trei gazete românești vin după el și încă în ziua când se prezintă mai întâi în birou, colegii lui cari s’au născut și vor muri în acelaș oraș unde sunt funcționari, îndoarbă ochii, și se căznesc să discifreze li­terile gazetelor, cari li se par că aduc a italienește ori franțuzește ori chiar a ru­sește. Iar la prânz ori în discuțiile parti­culare el va discuta cu ei chestia naționa­lităților din Ungaria în acelaș ton și cu aceeaș siguranță în glas și în argumenta­rea făcută în favorul neamului său asuprit, ca și cum ar fi vorba de scumperea legu­melor și a cărnii, lucruri pe cari le poate pricepe și cel mai îmbâcsit cap de funcțio­nar al statului ungar. Și după ce în felul acesta a înțeles el să-și facă datoria „în interesul serviciului“, pleacă după o jumătate de an la Szabadka, unde se găsește în fruntea oficiului un straș­nic maghiar, căruia i-l dă de ministru în seamă cu prea grațioasa rugare să-i găsească vre-un cusur, vre-o greșală, ca să aibă mo­tiv să-l pasioneze, pe care însă bietul maghiar, cu atâtea cusururi și atâtea greșeli, nu i le poate găsi. Și ministrul n’are încotro: el este silit să tolereze pe acest conșuiu na­ționalist și funcționar conștiincios, care se hrănește din munca sa, dar căruia presa ungurească și colegii unguri îi vor imputa că mânâncă „pâne ungurească“ și ține cu valahii. Dacă am ști, că astfel va fi vieața func­ționarului român intrat în serviciul statu­lui ungar, am avea motive îndestulătoare să îndemnăm pe tinerii noștri să-și aleagă cariera de funcționar. Ei ar putea schimba în multe părți ale țării opinia publică și ar contribui cu propaganda lor la sosirea cu un ceas mai curând a acelor vremuri, când fiecare neam și fiecare individ va avea ace­­leaș drepturi în această țară, în care fierb astăzi patimile ascunse și ura mocnită. Dar dacă ne gândim, că veacul iezui­ților a trecut, că jertfa pentru ideal s’a îngropat de mult, că renunțarea la tihna personală în interesul asigurării unui neam întreg este astăzi în epoca individualismului și egoismului o noțiune necunoscută, dacă ne gândim la toate acestea, atunci ni se pare, că niciodată nu s’ar putea răspunde statului, care ne îmbie azi cu oficii și can­celarii ungurești, mai potrivit decât cu ve­stitele vorbe latinești? Timeo Damaos, et dona ferentes, ceea ce vrea să zică în limba noa­stră politică: Să ne ferim de oficiile statu­lui, tocmai fiindcă nu se îmbie și ne chiamă la ele..., ca să ne prăpădească. Demisia contelui Aeh­renthal. Zia­rul „Zeița scrie următoarele: Pe la sfârșitul săptămânii trecute, contele Aehrenthal înainte de a fi călătorit la Semmering, s-a prezintat la M. Sa în audiență și și-a cerut demisiunea. M. La a luat la cunoștință cererea contelui Aehrenthal, motivată prin starea sănătății sale mult slăbită în ultimul timp și l-a determinat a nu-și părăsi postul până când delegațiunile nu se vor întruni din nou, rămânând la Sem­mering până la încheierea sesiunei delega­­țiunilor. Urmașul contelui Aehrenthal se vorbește a fi contele Berchthold Lipot, fost mare amba­sador în Petersburg. * Din ce cauză au fost contraman­date asentările? „Fremdenblatt“ scrie: Comunicatele publicate în chestia contra­mandării asentărilor necesitată din anumite cauze obiective și din altele de natură teh­nică, au fost greșit interpretate. Ziarul relevă apoi întreg istoricul che­stiei și sfârșește articolul astfel: Contrar oricărei păreri se poate constata, că contra­mandarea asentărilor s’a făcut excluziv din astfel de considerații, cari au rezultat din situația Austriei și cari în felul acesta și sunt motivate cum se cuvine. Dacă există o împrejurare cu privire la aceea, că amâ­narea peste terminul obicinuit a asentărilor poate avea urmări păgubitoare pe seama obligaților la asentare, depinde de factorii competenți, că prin rezolvarea grabnică în parlament a reformei militare să reducă în mod simțitor eventualele iregularități aștep­tate cu atâta îngrijorare: nica roșie blond. — ■ Mă întorc din Triest îndărăt, mai bine mă lipsesc de toată „Veneția“. „Na, na“ — îl îmbina tovarășul de drum, „vedeți, eu încă am păr blond și am fost de două ori în Veneția, încă și mai departe și nu mi-s’a mai întâmplat nimic“. „Să mulțumești lui Dumnezeu!“ gesticula Krautwurst înfierbântat — „a fost o întâmplare norocoasă. Cine îmi garantează, că voi scăpa și eu așa ușor? — Și­ crezi dta­că-i vre­o plăcere să rătăcești prin locuri străine temându-ți pururi bie­tele oase? Eu, zău mă întorc“. „Dar, domnia voastră ați uitat de câte fru­museți o să vă lipsiți. Superbele clădiri, mai în­tâi de toate interiorul domului San Marco“ — și unde începu tânărul să povestească despre măre­ția acestei biserici, cu atâta însuflețire, încât lui Krautwurst i-se părea, că se află de fapt în lăun­­tru ei. El asculta cu gura căscată, fără a se mai gândi la tablourile din Berlin, cari, ce e drept îi ațâțaseră dorul de călătorie, dar, n’avea cea mai mică asemănare cu tot aceea în care povestind îl introducea gentilul său tovarăș. Când prelegerea se sfârși, Krautwurst plecă ochii în pământ rușinat. O î­oșață adâncă îi coloră obrajii strălucitori. Se gândea. Oare la ce? „Iat-o!“ strigă deodată și sări în sus lovindu­se cu capul de coperișul vagonului, așa de tare, încât recăzu pe bancă și de durere mai făcu încă o săritură. Amândouă mânile și le încrucișă pe creștetul îndurerat. El băgă de seamă, că vecinii se’ntoarseră într’o parte, ca să-și as­cundă un zâmbet, numai austriacul de vis-a-vis zise compătimitor: „Oh, domnul meu, vă doare ?“ „Nu-i nimic!“ râse rentierul, cu mânile încă tot deasupra capului, „așa’mi trebue mie“. — Pythago­ras n’a putut fi mai fericit de soluția dogmelor sale renumite, ca Krautwurst de inspirația sa. „Cum, ce fel?“ — întrebă celălalt curios. „Știi ce, îmi cumpăr în Triest o perucă nea­gră și așa scap de orice pericol“. Su­rianul, cu mare greutate își stăpâni râsul, când domnul cel corpolent îi șopti delicat secretul la ureche. „Uite ce ingenios!“ fu singuru­l răs­puns. Ajunseră în Triest. Intre nesfârșite regrete, că trebuie să se despartă, zise Krautwurst tânărului, bun rămas, primi cu mulțumită urările de bine ale acestuia pentru călătorie mai departe și încheie cu rugămintea: „dacă treci vre­odată pe la Berlin, ti­nere, nu mă uita. Mă vei găsi ușor, în toată rezi­dența eu sunt singurul cu numele acesta. Su­rianul se închină și urcă într’o trăsură. Krautwurst căută un restaurant, apoi un frizer, a cărui calfă — un neamț — schimba cu stăpânul său fel și fel de semne și comentarii franțuzești, pe seama străinului ciudat, care cu podoaba de păr natural, venea să ceară o perucă, și încă una neagră ca pana corbului. Cu cât a plătit-o nu ne impoartă. Rentierul călători — conform obiceiului său, dar nu se opri mult la nici o stație — cu va­porul, care pleca cel dintâiu spre Veneția, și aci auzi, spre marea-i bucurie povestindu-se multe de­spre mărețul oraș. Mulți dintre pasageri făceau ca și el pentru întâia dată călătoria aceasta, iar căpi­tanul și matrozii răspundeau bucuros la întrebări, cu cari, desigur le duse la mii de iăși informații până acum. Cu deosebire interesa pe berlinezul nostru un mic roman, ce un ofițer de pe punte îl istorisea unui grup de curioși ce se adunaseră în jurul lui. Krautwurst nici una, nici două, se asociă și el. Povestirea era de așa fel, că oricine putea asculta. Pe el îl atrăsese mai întâiu împrejurarea, că Vene­ția forma scena acestei întâmplări. Curând însă îl înlănțui și materia însăși și făcu să-i apară ținta dorită, ca un paradis, așa cum Mohamet îl făgăduia credincioșilor săi. Ofițe­rul începu: „Palatul ducesei de Berry e cunoscut, ca unul dintre cele mai frumoase în Veneția. In preajma lui e o casă mai mică, dar de un gust neîntrecut înconjurată de grădini, aparține baronului austriac V., un tânăr dintr’o familie binevăzută și cu tre­cere mare. Toată Veneția îl stimează și iubește ca pe un fiu al său. Despre amabilitatea și mărinimia lui se povestește o serie de anecdote, înainte cu vre-o doi ani și a fost propus să elibereze din în­chisoare prin mijlocirea sa, pe un nobil italian, ce fusese deținut ca conspirator, își alesese, spre sco­pul acesta căile cele mai cinstite. Dar invidioși secreți și dușmani, ci­ că l-ar fi calomniat destul

Next