Românul, august 1912 (Anul 2, nr. 169-191)

1912-08-01 / nr. 169

Pay 2. Omenește nu-i putem aproba, deși-i înțele­gem și-i admirăm pentru curajul ce-i desvoal­­tă, când, pentru o cauză, aduc cea mai mare jertfă ce i se poate cere unui om: viața! Psi­hiatrii adevărați — nu cei din Agram — îi de­clară nebuni și exaltați, poporul lor însă le pune pe frunte cununa de martiri care strălu­cește ca o aureolă de sfinți. Psihiatrii îi desti­­nează pentru balamuc, și numai justiția cea cu ochii legați e vinovată că poporul îi trimite în panteonul eroilor săi. Când legile și libertățile unei națiuni sunt călcate în picioare, când însăși această nați­une este biciuită în față, atunci acești iukici apar ca supremul ei țipet de durere, de revol­tă și de sete după libertate. Și acești iukici răsbunători se nasc mai de­grabă în colibele săracilor, decât în palatele milionarilor, îi în­tâlnești mai des în haina petecită a unui mun­citor sau a unui sărman student, decât în fra­cul luxos al cutărui nobil cu blazon! Ei sunt conștiința revoltată a unei națiuni nedreptă­țite, sunt flacăra ce o poartă vântul aspirații­lor naționale, iar cine voiește s’o stângă, su­dând într’însa, mai tare o aprinde! Despre astfel de flăcări însă, despre astfel de limbi de foc ce răsar în noaptea unui neam, întocmai ca niște licurici rătăcitori, poporul nostru crede că ele prevestesc furtuni... Adevărații Vinovați sunt cei ce le aprind, și ei vor fi prin urmare cele dintâi victime. In chestiunea episcopiei ungurești. Publi­cistul croat Miho l­renici publică un articol de fond în ziarul „Union” din Praga asupra chestiunei episcopiei ungurești. lerenici ple­dează în favoarea Românilor, spunând că li­ se face o strigătoare nedreptate. Face is­toricul luptelor Românilor timp de o sută de ani vorbește despre devotamentul lor că­­tre Viena și de modul vitreg cum au fost în schimb răsplătiți. Autorul articolului face o paralelă între Croați și Români. Croații, spune el, au fost și ei devotați împăratului, au avut și ei un Avram Iancu, dar s’au convins de mult, că Viena i-a părăsit lăsându-i pe mâna Ungu­rilor. La această convingere au ajuns de-a­­ ­„ROMANUL” bia acum, Românii, acum când se creiază episcopia greco-catolică ungurească. Lupta Românilor se va îndrepta contra Romei și contra Vienei. Kerenici amintește vorba unui mare ar­delean, care a spus, că Românii trebuie să meargă mână în mână cu Croații contra dușmanului comun. Autorul face un apel căl­duros către Croați, prin care îi invită să se conformeze și ei acestei tactice. * Cum va fi reforma electorală? Semioficio­­sul guvernamental „Magyar Nemzet’’ fixează principiile fundamentale pe care se bazează reforma electorală a lui Lukács. O condiție a dreptului de vot va fi censul intelectual, pe baza căruia vor putea alege deputați toți acei cetățeni unguri, cari au terminat patru clase primare. Proiectul lui Lukács însă nu exclude nici censul material. Astfel vor avea drept de vot și acei cetățeni analfabeți cari plătesc o anumită dare de stat. In ce privește domici­liu­, proiectul prescrie ca alegătorul să locuias­că stabil un an de zile în aceeaș comună. Ale­gerea se va face după comune mari și după notariate, iar în orașe după cercurile de ale­gere. Orice spese electorale vor fi interzise.Vo­­tul va fi secret, însă numai în parte, adecă a­­colo unde va afla de bine guvernul. Se va face o nouă arondare a cercurilor electorale și în privința aceasta guvernul lucrează un proiect separat. X!­­69 1912. Papa, politica austro-ungară Românii față de ,christifideles< De A. C. Cuza. Oligarhia stăpână — din Ardeal și din țară — e vinovată de aceea ce pățește popo­rul românesc cu „christifideles"... Vinovată — acea din Ardeal, pentru că a jertfit, politicei și economiei, factorul esen­țial al culturei naționale, lăsând ca sute în­tregi de români să ajungă a-și uita limba lor. Vinovată — acea din regat , pentru că nu s’a interesat îndeajuns de soarta Românilor înstrăinați. Ai gândi că se tem. De cine ? Ce stafii ? Mai știi ! De­ aceea acuma Sfântul Părinte din Roma, supt presiunea potentaților unguri, fără contra­pondere echivalentă — că doar politica e un joc de balanță — a răsluit pur și simplu, ca din ale lui opzeci și trei de co­mune românești, și le-a trecut Prea Sfinți­tul Episcop Maghiar din Hajdu-Dorog, ca să asculte liturghie grecească și cuvântări ungurești. Nu se poate considera această proceda­re — din partea acelui care pretinde­a vicarul lui Isus Hristos pe pământ — decât și ca o blasfemie împotriva poruncei Dumne­­zeești, care sfințește graiul popoarelor. E dar un atentat la viața poporului ro­mânesc, în contra căruia toți au protestat indignați — pe care mulți îi bocesc, îndu­rând. In ce mă privește, nu pot boci, și mi s’a urât de când protestez. Sunt atâtea! Un lucru pot spune — obișnuit pre­cum sunt să judec oamenii și împrejurările din punctul lor de vedere — că nu înțeleg. Nu înțeleg­ ce folosește catolicismul prin înființarea Episcopiei din Hajdu-Dorog. Nu înțeleg: la ce se așteaptă politica au­stro-ungară — și Ungurii chiar — de pe ur­ma unui asemenea act. Oare­ face? Eu credeam, până azi, că datoria noastră a tuturor acelor cari aparținem le­gei lui Hrist, e să tindem cătră unitatea cre­ștină. E un ideal, fără îndoială, măreț al b­­nei cârmuiri spirituale supreme, recunoscută în sfârșit de toți creștinii, în ființe Papei din Roma, urmașul lui Petru — conformă cu­vântului Evangheliei: „Ioan 21. 16. Zis­a lui: Paște oile mele”. Și pe noi Românii, mai ales, e firesc să ne atragă idealul acesta, prin originea noa­stră: suntem doar Traco-Romani. Eu credeam apoi că pericolul slav una din grijele mari ale politicei austro-un­­­­gare, amenințând chiar existența monarhiei habsburgice. Și noi Românii față de pericolul acesta, suntem un factor de apărare, firesc, prin aleasă au clădit câte un sălaș fetelor lor, pentru că le lipseau mijloacele de­ a le mărita după po­ziția lor socială. — Florile de prin căsuțe și grădinițele dimprejur arată grija și răbdarea iubitoare a inimilor femeiești, curat și plăcut mirositor e fiecare din aceste asiluri, unul mai drăguț ca altul. Covoare țesute de manile mai­­celor împodobesc divanurile mari și podelele cari sclipesc de curate; pereții albi sunt acoperiți cu icoane de sfinți în culori vii, pentru că Orientul plin de soare iubește culoarea și strălucirea, mai cu seamă în biserici și mănăstiri. — In fața fiecărui cămin vezi flori în toate culorile și în fiecare chilioară simți mirosul puternic de lă­­măiță. — Rigoarea mănăstirească de abia se observă; numai ceasurile de rugăciune se țin cu sfințenie. De trei ori în cursul zilei și al nop­ții, vara ca și iarna, sora care bate toaca se duce pe la ușile maicelor, chemându-le la bise­rică și la rugăciune. — Totul în aceste mănă­stiri de munte, îți face impresia veșniciei ne­schimbătoare. Precum întunecatele păduri de brazi par a nu-și schimba niciodată făptura și haina, nepăsându-le de veacurile ce se scurg, astfel trece și viața maicelor, într’o monotonie eternă, numai în intimitatea naturii, și nimic pe lume nu poate tulbura pacea sufletului lor, îndeplinirea unor prescripțiuni formale, iar nu vre-o activitate intelectuală ,este preocuparea maicelor și călugărilor, — iată deosebirea fun­damentală­­ mtre viața mănăstirească din Apusul catolic și cea din Orient. Prințul locuește în casa foarte comodă a Maicei Negri, sora lui Costache Negri. Seara, mănăstirea întreagă e iluminată. Ospitalieră ca întotdeauna, ea dă adăpost la sute de vizitatori. In fiecare mănăstire există o clădire, destinată numai străinilor; fiecare călător este găzduit acolo, câteva zile, fără nici o plată; dacă vrea să rămâe mai mult timp, trebue să iese pe seama mănăstirei o mică răsplată. In ziua Sf. Marii, hramul Văraticului, Prin­țul se duce la biserică, des de dimineață, să as­culte liturgici; mulțime de lume a venit să vadă pe tânărul Domn, biserica nu-i poate cuprinde pe toți. Pe la ceasurile opt și jumătate, Prințul pleacă spre mănăstirile Agapia și Neamțu. Agapia, cu întinsele-i clădiri, ale căror a­­coperișuri de tablă sclipesc în soare, ca argin­tul, este așezată într’un cazan de munți, sub paza brazilor uriași, făcând o impresie mult mai impunătoare ca Văratecul. Totuș n’are nici pe departe reputația distinsă a Văratecului, pen­tru că aici nu se stabilesc fetele familiilor boie­rești, cari sunt destul de bogate ca să-și pe­treacă viața în visare, ci mai cu seamă fete din clasele burgheze; aceste fete sunt nevoite să trăiască din lucrul mânilor lor, de când Voda- Cuza a secularizat bogatele proprietăți de mână moartă, iar locatarii mănăstirilor pri­mesc dela guvern doar atât ca să nu moară de foame. Primirea în Agapia este ca și la Văr^­ • clopotele sună în dungă, în biserică se slujește un Te-Deum. Prințul vizitează apoi clădirile așezate în patru unghiuri. Stareța este o ve­nerabilă matroană, care ține aspră disciplină în mănăstire. Prințul h’are vreme să vază nici jumătate din ceia ce vreau să-i arate mai­­cele: trebuie să plece mai departe, la marea mănăstire a Neamțului, unde se adăpostesc vre-o mie de călugări. Și Neamțul e așezat în inima munților, pe o verde poiană, înconjurată de păduri sumbre. Dealtminterea mănăstirile se aseamănă între ele, numai că vraja, pe care femeile știu să o dea căminului lor, fiu plutește asupra mănă­stirilor de călugări. Neamțul e mai mare de­cât Agapia, dar grădinile sunt părăginite, chi­liile neîngrijite, iar biblioteca de vechi manu­scrise, scăpate aici, în parte cel puțin, de fur­tunile timpurilor, nu este folosită de călugări, pentru că majoritatea lor n’au preocupări in­telectuale. Niciodată mănăstirile n’au fost pepi­niere ale științei. Preoții laici nu se ridică din mănăstiri și nu au depus jurământul monah­al; preoții sunt datori chiar să se căsătorească, dacă li­ se dau paroh­­ii; numai demnitățile E­­piscopilor și Metropoliților sunt rezervate călugărilor. Cu toată lipsa de curățenie și cu toată hrana lor săracă , nu mănâncă nici­odată carne, foarte rar pești, numai excepțio­nal ouă și lapte, zilnic fiertură de verdețuri și­­ — călugării ating adesceoai o vârstă

Next