Românul, august 1912 (Anul 2, nr. 169-191)
1912-08-01 / nr. 169
Pay 2. Omenește nu-i putem aproba, deși-i înțelegem și-i admirăm pentru curajul ce-i desvoaltă, când, pentru o cauză, aduc cea mai mare jertfă ce i se poate cere unui om: viața! Psihiatrii adevărați — nu cei din Agram — îi declară nebuni și exaltați, poporul lor însă le pune pe frunte cununa de martiri care strălucește ca o aureolă de sfinți. Psihiatrii îi destinează pentru balamuc, și numai justiția cea cu ochii legați e vinovată că poporul îi trimite în panteonul eroilor săi. Când legile și libertățile unei națiuni sunt călcate în picioare, când însăși această națiune este biciuită în față, atunci acești iukici apar ca supremul ei țipet de durere, de revoltă și de sete după libertate. Și acești iukici răsbunători se nasc mai degrabă în colibele săracilor, decât în palatele milionarilor, îi întâlnești mai des în haina petecită a unui muncitor sau a unui sărman student, decât în fracul luxos al cutărui nobil cu blazon! Ei sunt conștiința revoltată a unei națiuni nedreptățite, sunt flacăra ce o poartă vântul aspirațiilor naționale, iar cine voiește s’o stângă, sudând într’însa, mai tare o aprinde! Despre astfel de flăcări însă, despre astfel de limbi de foc ce răsar în noaptea unui neam, întocmai ca niște licurici rătăcitori, poporul nostru crede că ele prevestesc furtuni... Adevărații Vinovați sunt cei ce le aprind, și ei vor fi prin urmare cele dintâi victime. In chestiunea episcopiei ungurești. Publicistul croat Miho lrenici publică un articol de fond în ziarul „Union” din Praga asupra chestiunei episcopiei ungurești. lerenici pledează în favoarea Românilor, spunând că li se face o strigătoare nedreptate. Face istoricul luptelor Românilor timp de o sută de ani vorbește despre devotamentul lor către Viena și de modul vitreg cum au fost în schimb răsplătiți. Autorul articolului face o paralelă între Croați și Români. Croații, spune el, au fost și ei devotați împăratului, au avut și ei un Avram Iancu, dar s’au convins de mult, că Viena i-a părăsit lăsându-i pe mâna Ungurilor. La această convingere au ajuns de-a „ROMANUL” bia acum, Românii, acum când se creiază episcopia greco-catolică ungurească. Lupta Românilor se va îndrepta contra Romei și contra Vienei. Kerenici amintește vorba unui mare ardelean, care a spus, că Românii trebuie să meargă mână în mână cu Croații contra dușmanului comun. Autorul face un apel călduros către Croați, prin care îi invită să se conformeze și ei acestei tactice. * Cum va fi reforma electorală? Semioficiosul guvernamental „Magyar Nemzet’’ fixează principiile fundamentale pe care se bazează reforma electorală a lui Lukács. O condiție a dreptului de vot va fi censul intelectual, pe baza căruia vor putea alege deputați toți acei cetățeni unguri, cari au terminat patru clase primare. Proiectul lui Lukács însă nu exclude nici censul material. Astfel vor avea drept de vot și acei cetățeni analfabeți cari plătesc o anumită dare de stat. In ce privește domiciliu, proiectul prescrie ca alegătorul să locuiască stabil un an de zile în aceeaș comună. Alegerea se va face după comune mari și după notariate, iar în orașe după cercurile de alegere. Orice spese electorale vor fi interzise.Votul va fi secret, însă numai în parte, adecă acolo unde va afla de bine guvernul. Se va face o nouă arondare a cercurilor electorale și în privința aceasta guvernul lucrează un proiect separat. X!69 1912. Papa, politica austro-ungară Românii față de ,christifideles< De A. C. Cuza. Oligarhia stăpână — din Ardeal și din țară — e vinovată de aceea ce pățește poporul românesc cu „christifideles"... Vinovată — acea din Ardeal, pentru că a jertfit, politicei și economiei, factorul esențial al culturei naționale, lăsând ca sute întregi de români să ajungă a-și uita limba lor. Vinovată — acea din regat , pentru că nu s’a interesat îndeajuns de soarta Românilor înstrăinați. Ai gândi că se tem. De cine ? Ce stafii ? Mai știi ! De aceea acuma Sfântul Părinte din Roma, supt presiunea potentaților unguri, fără contrapondere echivalentă — că doar politica e un joc de balanță — a răsluit pur și simplu, ca din ale lui opzeci și trei de comune românești, și le-a trecut Prea Sfințitul Episcop Maghiar din Hajdu-Dorog, ca să asculte liturghie grecească și cuvântări ungurești. Nu se poate considera această procedare — din partea acelui care pretindea vicarul lui Isus Hristos pe pământ — decât și ca o blasfemie împotriva poruncei Dumnezeești, care sfințește graiul popoarelor. E dar un atentat la viața poporului românesc, în contra căruia toți au protestat indignați — pe care mulți îi bocesc, îndurând. In ce mă privește, nu pot boci, și mi s’a urât de când protestez. Sunt atâtea! Un lucru pot spune — obișnuit precum sunt să judec oamenii și împrejurările din punctul lor de vedere — că nu înțeleg. Nu înțeleg ce folosește catolicismul prin înființarea Episcopiei din Hajdu-Dorog. Nu înțeleg: la ce se așteaptă politica austro-ungară — și Ungurii chiar — de pe urma unui asemenea act. Oare face? Eu credeam, până azi, că datoria noastră a tuturor acelor cari aparținem legei lui Hrist, e să tindem cătră unitatea creștină. E un ideal, fără îndoială, măreț al bnei cârmuiri spirituale supreme, recunoscută în sfârșit de toți creștinii, în ființe Papei din Roma, urmașul lui Petru — conformă cuvântului Evangheliei: „Ioan 21. 16. Zisa lui: Paște oile mele”. Și pe noi Românii, mai ales, e firesc să ne atragă idealul acesta, prin originea noastră: suntem doar Traco-Romani. Eu credeam apoi că pericolul slav una din grijele mari ale politicei austro-ungare, amenințând chiar existența monarhiei habsburgice. Și noi Românii față de pericolul acesta, suntem un factor de apărare, firesc, prin aleasă au clădit câte un sălaș fetelor lor, pentru că le lipseau mijloacele de a le mărita după poziția lor socială. — Florile de prin căsuțe și grădinițele dimprejur arată grija și răbdarea iubitoare a inimilor femeiești, curat și plăcut mirositor e fiecare din aceste asiluri, unul mai drăguț ca altul. Covoare țesute de manile maicelor împodobesc divanurile mari și podelele cari sclipesc de curate; pereții albi sunt acoperiți cu icoane de sfinți în culori vii, pentru că Orientul plin de soare iubește culoarea și strălucirea, mai cu seamă în biserici și mănăstiri. — In fața fiecărui cămin vezi flori în toate culorile și în fiecare chilioară simți mirosul puternic de lămăiță. — Rigoarea mănăstirească de abia se observă; numai ceasurile de rugăciune se țin cu sfințenie. De trei ori în cursul zilei și al nopții, vara ca și iarna, sora care bate toaca se duce pe la ușile maicelor, chemându-le la biserică și la rugăciune. — Totul în aceste mănăstiri de munte, îți face impresia veșniciei neschimbătoare. Precum întunecatele păduri de brazi par a nu-și schimba niciodată făptura și haina, nepăsându-le de veacurile ce se scurg, astfel trece și viața maicelor, într’o monotonie eternă, numai în intimitatea naturii, și nimic pe lume nu poate tulbura pacea sufletului lor, îndeplinirea unor prescripțiuni formale, iar nu vre-o activitate intelectuală ,este preocuparea maicelor și călugărilor, — iată deosebirea fundamentală mtre viața mănăstirească din Apusul catolic și cea din Orient. Prințul locuește în casa foarte comodă a Maicei Negri, sora lui Costache Negri. Seara, mănăstirea întreagă e iluminată. Ospitalieră ca întotdeauna, ea dă adăpost la sute de vizitatori. In fiecare mănăstire există o clădire, destinată numai străinilor; fiecare călător este găzduit acolo, câteva zile, fără nici o plată; dacă vrea să rămâe mai mult timp, trebue să iese pe seama mănăstirei o mică răsplată. In ziua Sf. Marii, hramul Văraticului, Prințul se duce la biserică, des de dimineață, să asculte liturgici; mulțime de lume a venit să vadă pe tânărul Domn, biserica nu-i poate cuprinde pe toți. Pe la ceasurile opt și jumătate, Prințul pleacă spre mănăstirile Agapia și Neamțu. Agapia, cu întinsele-i clădiri, ale căror acoperișuri de tablă sclipesc în soare, ca argintul, este așezată într’un cazan de munți, sub paza brazilor uriași, făcând o impresie mult mai impunătoare ca Văratecul. Totuș n’are nici pe departe reputația distinsă a Văratecului, pentru că aici nu se stabilesc fetele familiilor boierești, cari sunt destul de bogate ca să-și petreacă viața în visare, ci mai cu seamă fete din clasele burgheze; aceste fete sunt nevoite să trăiască din lucrul mânilor lor, de când Voda- Cuza a secularizat bogatele proprietăți de mână moartă, iar locatarii mănăstirilor primesc dela guvern doar atât ca să nu moară de foame. Primirea în Agapia este ca și la Văr^ • clopotele sună în dungă, în biserică se slujește un Te-Deum. Prințul vizitează apoi clădirile așezate în patru unghiuri. Stareța este o venerabilă matroană, care ține aspră disciplină în mănăstire. Prințul h’are vreme să vază nici jumătate din ceia ce vreau să-i arate maicele: trebuie să plece mai departe, la marea mănăstire a Neamțului, unde se adăpostesc vre-o mie de călugări. Și Neamțul e așezat în inima munților, pe o verde poiană, înconjurată de păduri sumbre. Dealtminterea mănăstirile se aseamănă între ele, numai că vraja, pe care femeile știu să o dea căminului lor, fiu plutește asupra mănăstirilor de călugări. Neamțul e mai mare decât Agapia, dar grădinile sunt părăginite, chiliile neîngrijite, iar biblioteca de vechi manuscrise, scăpate aici, în parte cel puțin, de furtunile timpurilor, nu este folosită de călugări, pentru că majoritatea lor n’au preocupări intelectuale. Niciodată mănăstirile n’au fost pepiniere ale științei. Preoții laici nu se ridică din mănăstiri și nu au depus jurământul monahal; preoții sunt datori chiar să se căsătorească, dacă li se dau parohii; numai demnitățile Episcopilor și Metropoliților sunt rezervate călugărilor. Cu toată lipsa de curățenie și cu toată hrana lor săracă , nu mănâncă niciodată carne, foarte rar pești, numai excepțional ouă și lapte, zilnic fiertură de verdețuri și — călugării ating adesceoai o vârstă