Românul, septembrie 1912 (Anul 2, nr. 192-206)

1912-09-01 / nr. 192

Pag. 2. „ROMÂNU­L”V . * CV V Nr. 192-1912. mărit manevrele armatei elvețiene cu cea mai mare atențiune. La toate acestea se adaogă nervositatea presei franceze și a celei germane. In ulti­mele zile ziarele franceze, mai cu seamă cele naționaliste, cuprind lungi articole prin cari se examinează situațiunea militară a Franței și cea a Germaniei și se fac pronosticuri sem­­nificative pentru viitorul... răsboiu. De altfel nici presa germană nu ia o atitudine mai mo­derată, ceea ce contribuie mult la iritarea spiritelor. Ar fi timpul suprem ca marile pu­teri să dea ele exemplul de intâi al unei ati­tudini pașnice și liniștite, spre a putea con­vinge de necesitatea păcei popoarele mai mici. „Unirea” începe in numărul cel mai recent publicarea actelor, cari se referă la atitudinea luată de arhiereii bisericei gr.-cat. române față de înființarea diecezei gr.-cat. de Hajdudorog. Primul act, care se dă publicității, este scrisoa­rea adresată de arhiereii români în 10 Nov. n. din Budapesta nunțiului apostolic la Viena, a doua zi după faimoasa conferință a episcopilor catolici, in care a fost la ordinea zilei chestia­­ înființării episcopiei gr.-cat. maghiare în legă­tură cu memorandul, pe care l-a prezentat gu­vernul ungar sf. scaun, in care se expuneam mo­dalitățile, după cari se intenționa înființarea a­­cestei episcopii. Episcopii gr.-cat. români roagă în scrisoarea lor pe nunțiul papal să informeze pe sf. scaun „despre Preaumilita noastră rugare, ca anume referitor la dismembrarea unui anumit număr de parohii aparținătoare diecezelor provinciei bisericești greco-române de Alba-Iulia și Fă­găraș să nu se fie ni­ci o deciziune înainte de a avea părerea epiiscopilor aparținători acestei provincii eclesiastice”. * Vizita contelui Berchtold la regele Italiei. Ni se arată, că în curând contele Berchtold va sosi în Raconigi, spre a se prezenta regelui Victor Emanuel al Italiei. Cu această ocaziune contele Berchtold va conferi cu marchizul San Giuliano. Ținând seamă de faptul că conferința celor doi miniștri de externe are loc după în­tâlnirea de la Buchlau, cercurile competente sunt de părere că în conferința de la Raconigi se va discuta asupra pozițiunei Italiei în tripla alianță. * Moștenitorul de tron la monarhul. Din Vie­na nu­ se telegrafiază, că ieri înainte de ab­iazi moștenitorul de tron Francisc Ferdinand s’a prezentat în audiență la monarhul. Audiența a fost de lungă durată. Moștenitorul de tron a prezintat monarhului raportul său despre de­cursul marilor manevre din ăst­an. * Un atac contra moștenitorului de tron. In numărul său de ieri ziarul „Neue Freie Presse” publică un lung articol în care între altele se ocupă cu jertfele reclamate de actualele ma­nevre și, că manevrele finale s’au terminat mai curând decât se stabilise. Numitul ziar atacă într’un mod neobicinuit pe moștenitorul de tron, deoarece, afirmă „N. Fr. Pr.”, această abatere s’a făcut la dorința lui, pentru ca să poată participa la deschiderea congresului euharistic actual din Viena. * Ziarul „Zeit” în contra lui Tisza. In numărul său de ieri „Zeit" se ocupă cu decisul comitetu­lui executiv al opoziției aliate și în legătură cu aceasta și cu situația politică din Ungaria. Intre altele numitul ziar scrie următoarele: „...Faptul care agravează situația partidului guvernamental este, că actualmente reforma electorală este cea mai importantă chestie a po­liticei ungare. In chestia aceasta partidele din opoziție au convenit pe deplin iar comitetul exe­cutiv a declarat, că la nici un caz nu va primi o înțelegere referitoare la restricțiunea cadre­lor stabilite ale dreptului electoral. Se știe, că azi nimeni nu lucrează cu mai mult zor în scopul restricțiunei acestor cadre, decât Tisza, dușma­nul declarat al sufragiului universal. Lukács ar trebui să vadă, că în privința dreptului elec­toral punctul de vedere al contelui Tisza este mult mai îndepărtat de concepția in această pri­vință a momentului, decât a opoziției. Opoziția pretinde cu stăruință plecarea con­telui Tisza și a lui Lukács. Ce se va întâmpla, deci, cu delegațiunile? Partidul guvernamental nu va putea să aleagă pe membrii delegațiunei numai din sânul partidului guvernamental. Ace­sta ar fi un ceva foarte gingaș. Să nu se uite că delegațiunea este numai o comisiune parlamen­tară, la ședințele căreia fiecare deputat poate să participe. Din cauza celor aminitite se pot întâmpla foarte multe posibilități fatale, câtă vreme din considerare față de politica externă ar fi de dorit, că ședințele delegaționale să de­curgă liniștit. Incontestabil, că raportul ce ac­tualmente există între partidul guvernamental și opoziție, e insuportabil Organizarea Slovacilor și presa maghiară. După serbările din Turócszentmárton, intelec­tualii slovaci s-au întrunit la băile Luhaciovic din Moravia, unde au discutat, împreună cu frații lor boemi, mijloacele prin care să des­­robească poporul slovac din sclăvia culturală și economică în care tânjește, grație grijei prea­­înalte de care-i învrednicește statul. Adunarea de la băile Luhaciovic a fost anul acesta deo­sebit de succeasă. Intelectuali slovaci și cehi de pe întreg cuprinsul locuit de cele două națiuni surori și o mulțime mare de popi a grăbit la locul de înfrățire a sentimentelor. Cea mai în­semnată lucrare ce s’a săvârșit aici, a fost ho­tărârea, adusă cu mare însuflețire, de a face uniunea ceho-slovacă în sensul, ca toate între­prinderile industriale, comerciale, și economice să fie finanțate cu bani de ai Cehilor. Slovacii se obligă adecă să nu-și ia refugiul la capitaluri străine decât numai la capitalurile fraților lor Cehi. Iar băncile mari cehe promit pe de altă parte că vor da tot sprijinul micilor întreprin­deri ale fraților lor. Fostul deputat naționalist Metodie Bella a desfășurat pe larg seria nesfârșită a prigonirilor de tot felul, la care e supus învățământul slovac în școalele din Ungaria. In fiecare paragraf al legii lui Apponyi vezi copita sălbatecă a ma­ghiarizării, a tendinței de a frământa suflete ungurești din sufletele micuților Slovaci. In Ungaria sunt mai mult de­ o miie de școale po­porale slovăcești cu 80.360 de copii slovaci. Dar în școalele acestea copiii nu aud nici o vorbă slovăcească. Chiar și studiul religiei sunt siliți să-l învețe în limba maghiară. Și față de aceste adevăruri, pe cari le cu­noaștem atât de bine din dureroase experiențe, ziarele ungurești scriu, vorbind de serbările de la Luhaciovic, că poporul slovac trăiește lu­me albă în Ungaria, limba și cultura slovacă au atâtea drepturi, cum n’a avut și n’are na­ționalitate în nici un stat din Europa și că toate strigătele Slovacilor și înreaga lor activitate în colaborare cu Boemii n’are altă țintă, decât să servească idealul național al Slavilor, pan­slavismul. * Programul de muncă al camerei. In 17 i. c. se va întruni prima ședință a camerii. Probabil încă în prima ședință, prim-ministrul Lukács va presenta camerei proiectul de buget pe anul viitor și tot atunci in noua lege de pensiuni. Du­pă aceea se vor alege membrii delegațiunilor și în urmă camera va fi ajum­ată până la finea lunei Octomvre. In Octomvre sau Noemvre, premierul Lukács va depune pe biroul camerei: — Vin și eu cu voi, băeți, că ori­cum, gaze­tarii sunt ei băeți de inimă, dar sunt proști... Dacă n’ar­­ fi ei, cu iluziile lor, cine ar mai sus­ținea entuziasmul în masse... Ei muncesc ca niște dobitoace, își cheltuiesc nervii și rămân frumușel tot la masa lor redacțională, în vre­me ce oamenii slăviți de ei, se ridică din ce în ce mai sus... Atunci apoi, cei mari și puternici nu-și mai aduc aminte de obscurul gazetar, căci munca lui se săvârșește aproape întotdeauna în taină. Gazetarii se ridică atare la suprafață; ei sunt marii și micii anonimi ai atot-stăpânitoarei opinii; ei scriu întotdeauna: „noi credem”, „noi știm cu siguranță” — plural m­ajestatic, cum obișnuiesc capetele încoronate. In realitate sunt niște bieți muncitori ai condeiului, cari din no­rocire pentru public — și din nenorocire pentru ei singuri — au și un dram de talent, ce ar putea să iasă la iveală în destulă strălucire, dacă nu sar fărâmița în articole fugare și informații incolore. Aparțin și ei castei Homerizilor, dar Pegazul lor are obezi la picioare și aripile lui simt ciuntite. De aceea Pegazul ia, în cazul de față, rolul umil al unui cal de tramvai, purtând adese sarcini prea de tot grele pentru bietele lui aripi degenerate... Ajunși în grădina din Veza, Măestrul strînge mâna „tovarășilor de condeiu", cum spunea el, cu o fină nuanță de ironie, observând în aceeaș vreme și zîmbetul nostru de neîncredere. — Greșiți de astă dată, băieți, nu mai e nici o ironie... Când mă văd între gazetari, îmi amintesc de vremurile tinereții — vremuri de entuziasm și mizerie —, când consumam la zi abia două ca puținere și scriam articole, ce nu vedeau lumina tiparului... Voi sunteți cu toț­i azi mai celebri de cum eram eu pe vremea aceea... Aveți un nume — mai mult sau mai puțin ponde­rabil — aveți un public, ce vă cetește cu însu­flețire. Voi nu vă dați seama de recunoștința publicului ungurean! Eu o cunosc de pe vremea, când redactam „Vatra” cu Coșbuc și cu Slavici... Și, pe urmă, dacă e un talent mai de seamă între voi, el își va face drumul cu siguranță, ori­cât de mult ar fi copleșit de greul vieții... Nu sun­teți voi azi mai săraci, cum eram eu și cu Emi­­nescu, când scriam încercările tinerești, și când mama lui care ne iubea pe amândoi deopotrivă, ne spunea, să ne lăsăm de meseria asta mizera­bilă... "Dar clipa de intimitate se curmă. Ochiul ager al autorului satiric deosebește la o altă masă, o figură pe placul lui, ne părăsește și se atașează lângă sunet. Il vedem discutând tot mai aprins, și deslușim cu ușurință o frază a măestrului: „Sunt fo­arte încântat de cunoștință.... să vii mâne la mine... să ne deslușim.... între patru ochi.... așa un talent, mai rar”... In curînd ne împrăștiem cu toții spre Câmpul Libertății, unde aveam să asistăm la cel dintâi sbor al lui Vlaicu, în țara noastră. Măestrul părea ceva mai abătut. .îmi aminteam de seara trecut­ fr* *când în re­ ruiese deodată brusc discuția, cu cuvintele: „Să vedem, ce face Vlaicu”. Aviatorul durmi a întors spre părete, cu fața extraordinar de palidă în reflexul lumânării. Măestrul l-a sărutat pe frunte și a spus e­­moționat: — Ați observat, băeți, cuta dela îmbinarea sprâncenelor? E semnul distinctiv al oamenilor de geniu... Eu îl cunosc.... Ne-aim restățit apoi și ne-am pierdut în văl­­mășeala miilor de oameni. Și când pajura măiastră s’a ridicat birui­toare deasupra noastră, când cele douăzeci de mii de oameni au isbucnit într’un uragan de a­­­clamări delirante, după emoția copleșitoare a primelor momente, ne-a venit în minte: „Ce face acum Caragiale?” L’am aflat în c­urînd, cu o­­chilarii în mână, cu fața crispată, ca de o su­ferință. — Ce zici, Măestre? — Ei, ce să zic, mă? Mai poți să spui ceva in fata acestui gest divin? Rămase cu mâna întinsă spre asfințit, unde aeroplanul se zărea de abia, ca o rândunică, ce se pierde în zarea albastră-purpurie. Și două lacrimi se scurgeau încet-încet, prin cutele severe ale feței lui de safiric sexagenar.

Next