Românul, noiembrie 1912 (Anul 2, nr. 258-262)

1912-11-25 / nr. 260

JIMBOLIA Antii H. Arad, Duminecă 25 Noemvrie (8 Dec.) 1S12. N-rul 260 REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA. Strada Zrínyi N-rul 1­­a INSERȚIUNILE se primesc la adminis­trație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscriptele nu se in­­napoiază. ABONAMENTUL: Pe­rm an . . 28­0 Cor. Pe jumătate an 14’—­­ Pe 8 luni . . 71— , Pe o lună . . 2­40 . Pentru România străinătate . Pe un an. . 40­— franci T­e­le­f­o­n pentru oraș și interurban Nr. 750.ROMANUL România la răspântie. Arad. 7 Decemvrie. Acum în 10 Decemvrie n. sosește marele duce Nicolae Nicolaevici, unchiul Țarului, la București, ca în fruntea unei deputații de ofi­țeri distinși să predeze regelui Carol bastonul de mareșal campestru al oștirei rusești. Se potențează semnificația acestei deosebite a­­tențiuni a Țarului față de regele Carol și po­porul român prin împrejurarea, că predarea festivă s’a fixat pe ziua, în care a fost cucerită Plevna. E generală părerea, că marele duce are deplină împuternicire a se folosi de toate mijloacele în scopul de a îndupleca România să părăsească ținuta ei rezervată de până a­­cuma și să se atașeze la politica Rusiei. E mai presus de orice îndoială, că Rusia cunoaște prea bine părerile României referi­toare la politica puternicului său vecin, ba este cert și aceea, că diplomația rusească e bine informată asupra înclinării Statului Român spre apele politicei germane. Se naște deci fi­reasca întrebare: cari pot să fie ponderoasele avantagii, prin cari politica rusească ar putea nădăjdui atragerea României pe par­tea sa? Unirea tuturor Românilor, cari sunt în­chegați teritorialicește, formarea statului au­tonom albano-român, asigurarea vieții națio­nale pentru toți Românii rămași afară de sta­tul unitar și în fine mâna marei ducese Olga pentru principele Carol, iată cornul de daruri al marelui duce Nicolae Nicolaevici. Propunerile acestea ar putea seduce în adevăr chiar și pe cei mai calmi bărbați de stat, fără îndoială însă ele vor mișca adânc massele largi ale poporului. In fața lor, cea­laltă parte, care râvnește ajutorul Românilor în conflictul iminent, ce amenință continentul, va trebui să pună contra avantagii de aceeaș valoare. Marea întrebare este: ce va face acum România? Opinia publică a întregei românimi pretin­de, ca în aceste zile, cari hotărăsc poate pen­tru vecie soarta neamului românesc, bărbații de stat, chemați să făptuiască, să fie pătrunși de însemnătatea înaltei lor chemări, căci nicio­dată poate, ca în aceste zile, nu s’a adresat mai cu temeinicie acestor bărbați dictonul strămoșesc, violeant consules. Toată suflarea românească e pătrunsă a­­stăzi de un singur adevăr: ținuta României nu poate să fie determinată prin alte motive, de­cât numai prin interesele bineînțelese ale în­treg neamului românesc. V­ $coalele române din Albania de nord — Convorbire cu dl Milton Balamace, direc­torul școalelor din Coriza Albania. — Viena, 6 Decemvrie 1912. Știam de sosirea dlui Balamace în Viena. Aflasem de asemenea că d-sa se află în drum spre Albania și că v­a participa poate îm­­­­preună cu alți români și albanezi la întru­nirea de pe Währingerstrasse. Cum chestiu­nea românilor albanezi — astăzi măcelăriți sălbatec de bandele grecești — interesează în chip atât de ascuțit întreaga noastră opi­nie publică românească, și cum o cunoaștere cât mai amănunțită a aceste probleme e de mare folos, am căutat să am cu d-sa o con­vorbire care să-mi lămurească situația cul­turală, politică și socială a acestor români. L’am găsit pe d. Balamace foarte dispus să-mi dea­ cele mai largi informațiuni, așa că și eu am profitat culegând o sumă de date de o importanță capitală. — Să vorbim mai întâi și în cea mai mare măsură, mi-a spus d-sa, de școalele române din Albania de nord. Ele sunt cuprinse în vi­­laetul Monastir și parte în vilaetul lanina. Vilaetul Monastir ,e împărțit în două circum­scripții, cu două revizorare: Corița și Elbasa­­na, pe când vilaetul lanina, în partea care ne interesează a Albaniei de nord, cuprinde circumscripția din Berat. Să luăm pe rând fiecare circumscripție. Doi fârtați. De Ion Agârbiceanu. S’au întâlnit, ca de obiceiu, odată cu insera­rea, într’un colț de stradă, s’au luat la braț, s’au plimbat vr’un sfert de ceas povestindu-și pățaniile zilei, apoi s’au oprit de-odată amândoi înaintea unei uși înalte, de-asupra căreia se în­tindea o mână uriașă, ținând un pahar enorm, încununat cu spumă groasă de bere. — Ce zici? întrebă Petrișor. — Intrăm! răspuse Vasilică, ascunzându-și și mai tare capul intre umeri. La lumina felina­relor fețele amândurora erau palide, trupurile lor erau sgulite în paltoanele mari; seara de De­cemvrie îi pătrunsese cu buza rece, înghețată, care umplea străzile, se închegă în rotocoale mari, gălbenii în jurul felinarelor. — Două de,drojdii”, porunci mânios Vasilică chelnărului care se apropie furizând de cei doi oaspeți. — Și două coarne, suflete­ adause îndată Petrișor. Ei șezură la masa cea mai apropiată de so­bă. Focul cânta cu un fel de clocot în uriașul ne­gru de lângă ei, căldura-i învălui pe cei doi ca și când ar fi intrat într’o apă călduță. — Bri­­făcu Vasilică. „Iarnă ticăloasă! El se sgudui, ochii i se înlăcrimară. — Tae la os”, răspunse Petrișor. Ei dădură peste cap păhărelele pe cari le a­dusese chelnărul, și începură să cronțăne coar­nele. Chelnărul stătea încă lângă ei. — Iac’odată? întrebă el privind spre Vasi­lică. Pe-o clipă cei doi se priviră, apoi Petrișor zise: — Ei, fie încă odată! Chelnărul se depărtă repede. Nu era de fel mirat că oamenii aceștia încep cu rachiu. De peste zece ani, de când îi cunoaște, știa că așa fi­ e felul. Cei doi fârtați după ce băură și rachiul acesta se ridicară, își depuseră paltoanele și șezură din nou. Aveau senzația că se lungesc, că li se de­­scriee, parcă, membrele, căldura îi gâdălea, o simțeau în trup ca o apă caldă. — Cinăm aici? întrebă Petrișor. Vasilică îi aruncă o privire de satisfacție, de plăcere, ca și când ar fi voit să zică: „e prea bine aici. Nu mă mișc”. înainte de cină mai băură unul câte două halbe, fumară țigări, făcând ori unu ori altul mișcări ciudate pe scaun, îi dogorea cuptorul de lângă ei, și totuși nu se îndurau să treacă la altă masă mai depărtată. Obrazii lor căpătară o vie roșață și păreau foarte veseli, foarte­ bine dispuși. Monstrul cel negru se încinsese acum cu un lat brâu roșu, mai lat ca pe orice pân­tece de protopop, și cei doi fârtați își întorceau acum capetele peste umăr. De-odată ceva mi­rosi a pârlit. — Ne pârjolim frate! Să-l dai dracului de chelnăr”, zise Petrișor sculându-se repede: „Trecem la masa asta”. Ei trecură la o masă vecină și numai­decât locurile lor fură ocupate. Erau aici înghețați, cari abia acum intrară ,în restaurant. — Cina, domnilor? întrebă chelnărul apro­­piindu-se de cei doi fârtați. — Ei, să fie cina, răspunse Vasilică. — Ș’o pereche de cel cu optzeci? — Nu, nu trebue vin, răspunse Vasilică. — Nu trebue, adause îndată Petrișor. — Se poate? Avem... — Aveți — n’aveți, treaba dumnitale”, îl în­trerupse Petrișor. Chelnărul dispăru. — Cum se’ndeasă ’n om! făcu Vasilică. Ei începură să cineze foarte rău dispuși. Când unul, când altul își aruncă privirile pe masă, căutând ceva ce nu era acolo, In restim­­pu­ri vr’unul din fârtați își întindea chiar mâna ca și când ar fi voit să fie ceva de pe masă sa ducă la gură. Mestecaț din ce în ce mai în silă, înghițeau mai greu, și ochii lor erau tot mai înfrigurați. Abia-și consumară de jumătate porțiile, și amândoi își puseră în farfurii cuțita­­șul, furculița. Oftară și privire tăcuți în masă. De-odată Vasilică își ridică privirile. — Ce zici? — Să vie! suspină Petrișor. —* Chelnăr, să vie o părechi! strigă Vasi­­ lE* , ISI

Next