Românul, decembrie 1912 (Anul 2, nr. 265-286)

1912-12-01 / nr. 265

PAR­T. „ROMANU­L” Sâmbătă 14 Decemvrie 1912, asemănându-ne cu Bulgarii nu vom cădea în exagerări pesimiste. Nu vom spune că gene­ralul Savoff îi dă zece înainte lui Bonaparte, nici că Bal-Ganciu e o expresie a frumosului literar superioară creațiunilor lui Coșbuc, nici nu vom afirma că inteligența firească a țăra­nului nostru e inferioară zarzavagiului din Rusciuc. Deasemenea vom exclude din ana­logiile noastre România, pentru a ne restrân­ge constatările numai la împrejurările din Ar­deal pe cari le vedem destul de limpede. Ne vom întreba deci, lăsând la o parte considerații de alt ordin, are poporul nostru un­ ideal politic determinat de conștiința popu­lară? Vom răspunde cu sinceritate, sub acest raport nu ne putem asemăna cu Bulgarii. Suntem inferiori. In masele noastre n’a pă­truns încă chiargu­ unei solidarități conștiente, educația noastră politică încă nu ne-a putut crea o noțiune clară despre necesitatea unei pășiri unitare. Frământările sufletului nu­ se opresc de obicei în matca îndemnurilor indi­viduale, fără a se închega încă voința palpi­tantă a unei­ înfrățiri generale. Firește, vezi pe ici pe colo frângându-se cătușele unei umi­­linți istorice, care ne-­a încercuit sufletul, alegi licăriri timide prin cari se anunță preludiile unei demnități ce va să vie, mai vezi câte-un cap spart pe la câte-o alegere de deputat, dar peste tot e răbdare fatalistă și slugărnicie cu carul. Legăturile de intimitate ale cărturărimii cu sătenii slăbesc și vedem zilnic prăpăstii largi desfăcându-se între tată și copil, două suflete deosebite a căror punte s’a frânt. Nu vom turna pe aceste coloane iere­mia de sinistre, vom spune însă în pripă ade­văruri pe cari ni le inspiră situația noastră politică insuportabilă, care are atâtea ana­logii cu opresiunea Bulgarilor din nia. Avem doar și noi Turcii noștri al Macedo­căror regim e poate mai sdrobitor decât sistemul de exploatare materială al osmanilor. Suntem poate mai asupriți, fiindcă Turcii din Balcan n’au năzuit niciodată la desființarea națio­nală a ghiaurilor, câtă vreme Turcii noștri so­­cot drept dogmă de guvernare maghiarizarea cu sala. Ei bine, în lupta noastră de opoziție înverșunată, opunem noi o tărie morală, care ar putea să ne asemene cu sbuciumarea de până deunăzi a eroilor de la Kirkillise? Răspunsul e din cele mai ușoare. N’avem decât să ne privim pe noi înși­ne, să pipăim puțintel sufletul așa zisei inteligențe și să ve­dem cam până la ce înălțime morală se ri­dică la noi ideia sacrificiului pen­tru neam în conștiința publică... Nici nu s’ar putea închipui un mai bun prilej, ca acum când la Ceatalgea­tunul și holera zecinesc cetele luptătorilor pentru desrobirea neamu­lui. Acum când vedem sub ochii noștri jertfa stropită de sânge cu care se răscumpăra de milenii libertatea națională, acum să ne întrebăm noi, domnule, advocat, domnule protopop, domnilor fruntași de diverse cate­gorii, cum ce sacrificăm noi pentru opera de eliberare politică a poporului Doamne ferește, aici nimeni nu se românesc? gândește la sânge, încrucișări de iatagane, la te miri ce carabine bulgărești ori la alte mijloace de suprimare, cărora se împotrivește tempe­ramentul blajin și visător al neamului nostru crescut de noi în respectul legalității. Ne gândim deocamdată la sacrificiul, cum am zice material, la coroanele pe care binele pu­blic nu le scoate din pungă. E suficientă între­barea, răspunsul e cât se poate de ușor. Nu se poate o contribuție psihologică mai interesantă pentru lămurirea conștiinței noa­stre politice decât felul cum se aplică la noi principiul firesc de retorsiune morală a so­cietății împotriva trădătorilor naționali. Cum spuneam, la Bulgari îi prăpădea Sandansky, precum la Italieni ii stângea pumnalul carbo­narului, ori bomba lui Orsini. Un popor în apărarea lui ușează de mijloace diferite impu­se de temperamentul lui. Care e răsvrătirea noastră morală împotriva transfugilor, cu ce se pedepsește obrăznicia unui Seghescu a cărui figură ignobilă urcă toți fusceii unei scări de parvenitism? Nimeni nu îndrumă lu­mea aici la iataganul lui Panutza, fiindcă, sla­vă domnului, suntem oameni cu sufletul poleit de preceptele culturii, cari înlocuiesc cu mijloace de ordin moral retorsiunea fizică. Dar societatea noastră în concepția ei n’a creat încă contravaloarea morală a trădării de neam, n’a concentrat încă într’o formulă strivitoare stigmatul cu care înfierează opro­biul public al unui popor luptător, fruntea criminalilor politici. Am putea duce mai departe aceste con­statări prin care am demonstra că idealul po­litic în conștiința populară la noi e pe un ni­vel cu mult mai scăzut, că morala societății are temeiuri mai șubrede și că un observator obiectiv nu poate desluși încă din psihologia poporului nostru preludiile obișnuite prin cari se anunță totdeauna un cântec de bi­ruință. Nici în natură nu sunt salturi, nici în evo­luția politică a unui neam. Mergând treptat, modificându-și cu încetul valorile morale, se apropie pas de pas de izbânda cauzei lui. Un lucru e însă cert: succesele politice sunt tot­deauna în raport direct cu educația politică de cari conducătorii au putut să împărtășea­scă massele populare și să introducă în con­știința lor imboldul unui ideal. Răsboiul e marele pedagog al popoare­lor. Găsește oare și în sufletul nostru vre­un răsunet tunul din vecini.? Delegația Românilor la dl Berchtold. Ni se anunță din Viena. După cum fusese hotă­­rît prin adunarea de protest a Românilor, a­­stăzi o delegație compusă din dnii Dr. Isopescul- Grecul, Dr. Sterie Ciurcu și Dr. Mihai Popovici, s’a prezentat ministrului de externe contele Berchtold, înmânând moțiunea votată cu oca­zia adunării de la hotel „Regina”. Delegația a fost primită la orele 5 p. m. în palatul de pe Ball­­platz. Contele Berchtold s-a arătat foarte binevoi­tor. După ce dl deputat Isopescul-Grecul a pre­zentat pe ceilalți domni delegați, a expus în mod sumar cuprinsul moțiune­ votate prin adunarea de protest a Românilor vienezi, arătând în ace­­laș timp care sunt dorințele lor, dorinți unite și prin moțiunile adunărilor din Regatul Român. A rugat apoi pe dl ministru de externe să a­­corde chestiei Aromânilor din Macedonia și Al­bania cea mai mare solicitudine. Di ministru Berchtold a promis membrilor delegațiunei române că va ceti cu cea mai mare atenție moțiunea prezentată și că va căuta — întru­cât îi stă prin putință — să mulțumească cererile Aromânilor din Sud. S’a interesat apoi foarte de aproape de relațiile acestor Aromâni între ei și între celelalte naționalități conlocui­toare, precum și de soarta lor actuală. A înche­­i-se drag de d, ea de îmbobonatul Strugurul din vide Bugudei. Solomon: Ia­tă scumpa mea, ești încântătoare Și tu ai ochi ca de porumbiță. Sulamiteana (rechemându-și iubitul) : „Iată, frumos ești, iubitul meu, și drag Din iarbă verde-i patu­l nostru. Solomon: „Bârnele casei noastre sunt de cedrii Și din brazi sunt bolțile noastre. Sulomiteana: Eu sunt o floare (roză) din Șaron Sunt crinul văilor încoronate. Solomon: „Ca crinul între spini E draga mea printre ficioare. Salamiteana: Ga mărul între arborii de codru E dragul meu printre flăcăi. La umbra lui eu mă desfat Și fructul Hui e dulce Cu el m’am­ dus în casă de ospăț Și de dragoste m’a încunjurat Dați-mi must de struguri Și mere gustoase să-mi dați Că mă stâng de dragostea lui. De stânga lui să-mi razim capul meu Și cu dreapta în brațe să mă­­ strângă ! Fetele Ierusalimului, vă jur, Pe gazele și pe căprioarele săltărețe Nu scormoniți nici ațâțați iubirea Pe care n’o poți înfrâna. Iubirea e spontană, de sine se strezește. N’o poți cumpăra cu inele și scuimpeturi; ambiția n’o poate deștepta, darurile n’o pot momi: „Vă conjur, să nu-mi scormoniți iubirea. Căci sau vine ide sine sau nu vine de loc”. Apoi urmează un cântec de reminiscență, în care Șulamiteana printr’o dulce reverie, vede pe iubitul ei apropindu-se, și-i aude, pare că cânte­cul lui, și-și închipuie s­ă-i răspunde cu un vers familiar din viața pastorală: „Prinde-ți vulpi­țele, cari ne strică viile”. Sulmit­eana:Salomiteanu și iubitul ei „Răsună glasul iubitului meu, iată-l că vine Sărind­i peste stând din munte coboară Peste dese coline d repede sboară E ca o gazdă, ca cerbul tiner e dragul meu. Iată-1 s’a oprit în dosul înaltului zid. La ferestrii mă caută și printre gratii se uită. Și repede și-a prins vorbă cu min. Cântecul iubitului: „Scoală-te dragă și repede vino, Căci iarna cea rece ne-a părăsit Și-a ploilor unde s’au potolit Cu flori smălțuită e fata câmpiei, Vin cântăreții în codru-n verzit Turturica din țarini s’aude, Smochinul își leagănă comoara de fructe, Vița ’nflorită parfumul împarte, Scoală-te, prietenă și vino cu mine! Ce stai porumbiță în ascunziș de stâncă ,și din adânc de prăpăstii Să te zăresc în față și glasul tău să aud Căci dulcei glasul tău și fata ta plăcută. Cântecul Sulamitenei: „Prinde-ți vulpinile, că via ne strică Căci viile noastre înfloresc Al meu e iubitul meu și eu sunt a lui. Pe pajiști în floare el turma și-o paște Pân’ soarele apune și umbrele fug. Vino iubite, gazdă și verbul e tânăr Din munți depărtați aleargă la mine. Scena se schimbă. Regele s’a întors din nor­dul Palestinei. In Ierusalim el aduce și pe Sula­­miteana. Credea că înstrăinându-o de la locu­rile de întâlnire cu iubitul ei ,îl va uita. Dar totul e în zadar. In somn îl visează. Ea visează că la căutat prin cetate, l’a aflat și l’a dus la mamă­­sa acasă. Cântecul visului ei încheie cu refrenul : „Nu ațâțați, nici deșteptat­ dragostea mea”. Solo: Sulamiteana: Visul Șui.: „In patul meu noaptea, am căutat pe cel drag sufletului meu,

Next