Românul, iunie 1913 (Anul 3, nr. 119-141)

1913-06-01 / nr. 119

Pag. 2. După cele experiate, cu greu putem cre­de ca în această privință venirea dlui prim­­m­inistru înseamnă un alt sistem și că se a­­propie o schimbare în această privință. Astfel, atât din punct de vedere general politic cât și din punctul de vedere al ches­­tiunei naționalităților, nu putem avea și nu avem încredere în acest guvern. „ROMÂNUL” O CLARIFICARE. Ni se cere din unele părți orientate cu privire la pasivitatea ce o propagăm fată de alegerea de deputat din orașul Arad. Gră­bim a înlătura ori­ce nedumeriri, declarînd că pasi­vitatea am înțeles-o numai fată de candidații ori­cărui partid unguresc din țară, cum se evidențiază neîndoios din prim articolul „Alegerea de la Arad”, publicat în numărul 117 al acestui ziar. E altă che­stie, dacă partidul național român va pune ori nu însuș candidat. Hotărîrea asupra acestei întrebări revine exclusiv competiției comitetului central e­­xecutiv al partidului și acestei hotărîri nici noi, nici altul nu are dreptul să-i prevină. Era însă de da­toria noastră, cari cunoaștem atât de bine referin­țele din Arad, să oprim pe Românii de aici de a se angaja pentru unul ori pentru altul dintre can­didații unguri, cari se vor lupta la alegerea imi­nentă din Arad. Bine­înțeles în măsura, în care cuvântul nostru va fi ascultat. * Retragerea secretarului de stat Emeric Jakabffy. In legătură cu demisionarea guvernului Lukács se de­părtează din postul său si secretarul de stat din mi­nisterul de interne Emeric Jakabffy. Monitorul oficial pu­blică în numărul său de ieri autograful regal referitor. In cercurile partidului muncii se afirmă că ministrul de in­terne Ioan Sándor a desemnat de urmaș al lui Jakabffy în postul de secretar de stat în ministerul de interne pe prefectul comitatului Bihor, Francisc Miskolczy, a cărui numire probabil se va publica în zilele apropiate. * Situația parlamentară în Austria. Guvernul au­striac considerînd perspectivele nefavorabile pentru o activitate a parlamentului austriac, cari s’au ară­tat la începutul sesiunei de vară, a stabilit foarte modest programul de muncă al parlamentului, re­­strîngându-l numai la două puncte urgente: re­­zolvirea provizoriului bugetar pe semestrul al doi­lea al acestui an și a complexului proiectelor de impozite, necesare pentru remediarea crizelor fi­nanciare din diferitele provincii și pentru acoperirea cheltuielilor împreunate cu intrarea în vigoare a legii pentru îmbunătățirea salariilor oficianților de stat. Cu toate încordările partidelor doritoare de muncă, dificultățile ce se pun în calea rezolvirei modestului program de muncă, se pare, că nu se vor putea înlătura. In vederea alegerilor din Galitia, cari se vor tine la sfârșitul luniei curente, parlamentul au­striac va trebui să-și întrerupă desbaterile în 20 iunie, fără ca să se poată ști când vor fi iarăș re­luate. Până atunci însă, guvernul dorește ca par­lamentul să voteze provizoriul bugetar și proloa­­garea programului de muncă provizor, iar pentru rezolvarea definitivă a proiectelor de impozite a luat în vedere ținerea de ședințe în luna iulie, în care scop partidele doritoare de muncă uniunea germană și clubul polon, au promis să dea tot sprijinul lor guvernului. împotriva acestui plan al guvernului se opun însă deputații ruteni, cari amenință a împiedeca ori­ce activitate a parlamentului, până când nu se va rezolva reforma electorală în Galiția în mod mulțumitor pentru ei. Dar Rutenii mai au un spri­jin în radicalii și agrarienii cehi, cari au declarat că nici­decum nu se învoiesc la tinerea de ședințe și în luna Iulie, iar provizoriul bugetar îl vor obstrua între ori și ce împrejurări. Fată cu situația aceasta nefavorabilă, guvernul austriac privește rece desfășurarea lucrurilor. Re­zolvarea proiectelor de impozite nu are mult in­teres pentru el ,pentru că prin ele nu se creiază noui venite pentru stat, iar provizoriul bugetar în ca­zul extrem îl va impune cu ajutorul paragrafului 14. (Austriacus). Sâmbătă, 14 iunie n. 1913. Din slăbiciunile noastre. Campania electorală din cercul Sânmărtinului. Alegere parțială. — Candidează și republicanii? — Ținuta Românilor. — Se ivesc întâii dezertori. — Dela corespondentul nostru special. — Sânmărtin, 12 Iunie. La alegerile generale din anul 1910 o luptă din cele mai frumoase s’a dat fără îndoială în cercul Sâmărtinului. Pe când față de celelalte cercuri românești, — considerînd absoluta ma­joritate de alegători români, — am nutrit spe­ranțe mari și am intrat in luptă cu oare­cari șanse de reușită, în cercul electoral al Sânmăr­­tinului lupta s'a dat numai pentru cinstea stea­gului. Numărul tuturor alegătorilor aici e de 1300, dintre cari numai 300 sunt români. Campania de atunci a fost din cale afară în­verșunată, în câte un loc însuflețirea poporului a­­ ajuns extazul, preoții, învățătorii, juzii comunali , aproape fără excepțiune s’au înșirat în jurul steagului național și s’a întâmplat minunea, că doi notari comunali au luptat cum nu se poate f mai brav pentru cinstea steagului nostru. Unul a fost d. Iuliu Pop, amorat de atunci, iar celălalt d. Eugen Bianu. Sânmărtinienii își amintesc și acum de mo­mentul acela înălțător, când și-a ținut intrarea triumfală în Sânmărtin în fruntea a vr’o 5 co­mune românești notarul Eugen Bianu. Atunci pășirea energică a Românilor a impus mult ne­meșilor trufași, cari stăpânesc acest comitat. Candidatul nostru, d .Dr. Romul Boila n’a reu­șit, fiindcă îi era imposibil să reușească, dar cinstea steagului a fost apărată prin lupta eroică a noastră. De atunci au trecut trei ani și guvernele s’au schimbat în repetite rînduri, până ce i-a suc­ces omului de la Geszt să parvină la putere. Cel dintâi lucru a fost să-și asigure pe cumnatul său Sándor János, deputatul Sânmărtinului. L-a numit deci pe Sándor de ministru de interne al Ungariei. Acest om lipsit de principii politice, sluga plecată a tuturor guvernelor, lipsit absolut de capacitatea de a conduce un oficiu atât de înalt, are totuș un merit nemuritor. A luat de neva­stă pe verișoara craiului din Bihor, asigurîndu-și astfel­­ o strălucită carieră. In cercul Sânmărtinului se face deci ale­gere nouă.­ Ochii tuturor se îndreaptă acum către con­ducătorii noștri de aici. Ce vor face Românii, ce atitudine își iau față de această alegere?! Precum suntem informați presidiul partidului nostru național, a cărui sediu e în Sânmărtin a făcut toate dispozițiunile pentru convocarea unei consfătuiri intime a fruntașilor din comitat, care va avea să decidă asupra ținutei noastre. Ori­care să fie hotărîrea acestei consfătuiri, ale­gătorii români trebuie să se supuie păstrînd so­lidaritatea frumoasă din trecut. * Partidul cel mai tânăr, al republicanilor, se zvonește că își va pune și el un candidat în per­soana unui proprietar bogat de aici, cu numele László János. * Cocoșul abia ce-a cântat întâia oară și se și ivesc trădătorii. Pentru că aspre porunci au sosit din Pesta corifeilor guvernamentali din Sânmărtin. Trebuie alarmat tot cercul, din alaii și petrecanie să nu mai iese până ce nu-i asigu­rat mandatul năbădăiosului Sándor János. In urma acestui ucaz primarul Sânmărtinului — disconsiderînd dispozițiunile legii, care îi opre­ște să facă politică activă — în calitate de pri­mar lansează apeluri peste apeluri, să fâlfâie steagurile pe tot zidul, pe toate lemnele uscate,­­ iar când ministrul depune jurământul să ilumi­­­­neze toți cetățenii, fără deosebire de partid și naționalitate ferestrile lor. Allah e puternic și e mare! Se înțelege că s’au aflat câțiva români „Meșterul Nicu“. Nuvelă de Horia Petra-Petrescu. (Urmare și sfârșit.) Diminețile se scula tânărul de când se crepa de ziuă, își făcea semnul crucii, cum îl învățase m­amă-sa de mic copil își primenia fata, mânile,­­lua o gură de apă, îmbuca câte ceva și hait, la lucru. Vesel, sglobiu, cu ochii cărbune vecini, neodihniți. Ochii ăștia și-i ațintea mai mult de o vreme încoace la chipul Măriuchii. Ea își făcea de lu­cru pe lângă schele — și când îl vedea că a pus penelul să mai odihnească și el, numai că se apropia, dulce și mlădioasă la trupușorul ei de cincisprezece ani, de tânărul meșter, a cărui veste se dusese de pe acum prin satele înve­cinate — și, lucru ciudat, privea numai unul la altul și se pricepeau de minune. Așa și de astădată. Tocmai gătase el cu lu­crul de dinainte de prânz, se dase jos de pe sche­le și hoinărea cu ochii, ca să-i treacă vremea, când a dat de Măriuca. S’au apropiat unul de altul, n’au îndrăsnit să se uite în ochi, și-au în­tins mânile, stângaci, rușinoși, ca două mirese și au început să meargă împreună, ca și când le-ar fi poruncit cineva. In pieptul meșterului Nicu se petrecea ceva ciudat de tot. Cu vorbe nu-și putea da seama, cu simțurile însă vedea el că are o sărbătoare sufletească, care-l îndeamnă să stea într’un rând cu heruvimii, cu capetele încoronate, de cari credea el, că — vai! — bine se mai simțesc! Au apucat pe poarta mănăstirii afară, au ajuns­­ pe cărăruia, care ducea în satul ei, și-au întins mânile, s’au prins de mâni și au început să meargă mai încet fără să rostească buzele lor un singur cuvințel. Fiori de bucurie le străba­teau inimile, liniștea din natură îi ridica cu mii de șchioape peste mușuroiul de pământ — nu simțeau nici lipsa banului, nici lipsa hainelor cu hlamidă pompoasă, se bucurau numai — nici ei nu știau de ce. Și deodată s’a întrerupt cursul domol al pa­sului lor, el s’a oprit și i-a zis: „Măriucă, poate că am să mă duc departe!...” — „Vrei­­ să pleci?”, ochii ei au început să înoate în lacrămi. S’au uitat unul la altul, și-au desoleștat mâ­nile, cosița ei se desprinsese și părul năvălise la vale, pe lângă mijlocul ei. S’au prins în brațe și au stat așa — mult — îmbrățișați, fără să îndrăsnească să-și lămu­rească vorbele căci le era frică de ceva, de care nici nu știau cine și ce e. " A doua zi, la muncă ! Și-a dat repede jos ro­­culețul, „meșterul Nicu”, și-a sûries mânecile cămeșii, ca să poată lucra cu brațele în dragă voie și plimbându-și odată ochii la schelele, pe cari avea să le suie, a pășit vesel spre turla bi­sericii, după ce ochiul i-a spus că se poate încre­dința tăriei scândurilor. Din câțiva pași a fost la­torită. Scândurile nu prea aveau de ce să se îndoaie sub pasul lui. — „Acum Serafimul!” își zise „meșterul Nicu”. Dimineața era proaspătă. Cerul albastru se vedea prea bine pe fereastra turlei celei mari. Până colea departe — departe. Ochii lui stră­­băteau prin spațiu, în timp ce mânile își făceau de lucru cu bidinelele de culori, cu pensulele, cu paleta. Colea se văd două șiruri de case albe, colea bălăcesc câteva gâște într’un lăcșor, colea păzește un băiehan oile și — n’auzi? — par’că cântă, începe și „meșterul Nicu” să fie vesel. Ii e plină de bucurie fața, e plin de poftă de lucru. Ar vrea să sară în sus, să chiuie, să strângă în brațe, să cheme chiar soarele la un ospăț, soa­rele, care-și trimite tocmai câteva raze să vadă ce mai face „meșterul Nicu” în biserica mănă­stirii Zamfira. Și „meșterul Nicu” cântă, căci clipele trăite de curând cu Măriuca lui îi dau tărie în piept și tărie în brațul, slab de altfel, își aduce aminte că s’a rugat și de Dumnezeu să-i ajute și este atât d­e sigur de isbânda muncii sale de stă să jure că are să i se brodească bine orice ar zu­grăvi de astă dată. — „Cum să încep? Ce față să dau serafimu­lui?” se întreabă el. Ia o pensulă între dinți și se gândește. „Și, iacă! ce atâta bătaie de cap? Repede la lucru!” începe să amestece culorile, să le combine. Aici albastru pe paletă, ca... cu

Next