Românul, iunie 1913 (Anul 3, nr. 119-141)

1913-06-11 / nr. 126

Pag. 2. în noi înșine că este și aceasta, o necesitate mondială... Dar căile?... * Dumnezeu să ne lumineze spre cele de mai grabnică isbândă! „ROMÂNUL” Marți, 24 iunie n. 1913. Românii să dea o altă direcție orientării lor politice. Ziarul „Adevărul” din București co­mentând numirea contelui Ștefan Tisza ca prim­­ministru al Ungariei scrie, între altele, urmă­toarele: „Frații noștri de dincolo sunt deci azi pe de­plin edificați la ce pot să se aștepte și din partea noului prim-ministru maghiar, orbit și el ca și to­i ceilalți politicieni unguri de bezna șovinis­mului incorigibil. Așa fiind, fatal se pune întrebarea: Oare n’a sosit ceasul ca Românii din Ungaria și cu ei o­­dată și Românii din regatul României libere să-și schimbe orientarea lor politică în direcția care le va asigura mai bine și mai sigur realizarea postulatelor și idealului lor național? Să sperăm că nu va trece mult timp și vom găsi în presa românească de peste Carpați indi­carea unui drum luminos și prielnic”. . * Pentru ce s’a adus noul regulament intern al camerii. Urmașul lui Tisza în scaunul presidențial al camerii ungare, Pavel Beöthy, a fost Sâmbătă felicitat de o delegație a alegătorilor săi din Tö­­rökkanizsa. In răspunsul ce a dat delegației, a des­­vălit adevăratul scop pentru care s’a creat noul regulament intern al camerei ungare. Dispozi­­țiunile riguroase ale regulamentului n’au fost în­dreptate numai împotriva opoziției de azi, ci ele sunt necesare pentru viitor, când, în baza nouei legi elec­torale, vor ajunge în cameră și elemente, cari even­tual vor munci în contra intereselor Ungariei. De necesitatea acestor măsuri — a spus președintele camerei — se va convinge mai târziu între viitoa­rele împrejurări schimbate, și opoziția. Adecă de democratizarea parlamentului se tem detentorii pu­terii de stat, ca nu cumva vre­odată prietenii sim­ceri ai poporului să poată arăta zădărnicia „ideii de stat”, dând o nouă și mai adevărată direcție ac­tivității parlamentare.* „Conducem politica mondială”. E ceva îndu­ioșător de copilăresc în psihologia poporului maghiar. Lipsit de echilibru în acțiune, necunoscând judecata rece și plină de paciintă înțeleaptă — această însușire in­dispensabilă unui popor, care vrea, ca și istoria lui să însemne ceva în istoria omenirei­­, sărind tot din ex­trem în extrem, acest popor a căzut jertfă nechibzuirii sau mai bine zis a nematurității sale politice. Și n’a fost popor mai de seamă în Europa ,care să nu profite de această per eminentiam naivitate a maghiarilor în condu­cerea economiei lor politice. Avem aici pilde atât de grăitoare, încât ar fi o pierdere de timp să mai stăm spre a le analiza. E destul să amintim numai nesocotitul procedeu al unui Gheorghe Rákoczy II, iritabilitatea de poet liric a unui Ludovic Kossuth etc. etc. Cine a știut însă să profite mai mult și mai bine de aceste slăbi­ciuni ungurești a fost însă Viena. In ori­ce împrejurări, a fost destul, ca încercații politiciani ai Camarillei să spândărească puțin simțul de naivă ambiție trufașă a Un­gurului pentru ca acesta să cedeze. Și acest truc a succes întotdeauna afară de unele împrejurări,­ când Maghiarii încrezuți peste măsură în această măgulire intenționată au fost aduși la rezon cu arma în mână. Trupul Vienei, care acum iară are lipsă de unguri — va fi știind ea și o știm și noi, de ce? — se vede că e pe cale să succeadă. Contele Tisza dresat de meșterii de la Viena a făcut în parlamentul de pe malurile dună­rene un expozeu al politicei externe a Monarhiei, asi­­gurînd pe nobilul popor unguresc de autoritatea însem­nat, pe care „Ungaria” o are în concertul statelor mari europene. Ziarele ungurești guvernamentale jubilează și-și pleacă cu adâncă reverință capul înaintea Bismarku­­lui — Tisza — mână de fier, care a știut cu atâta iscu­sință să transpună centrul de gravitațiune al monarhiei în parlamentul de pe malurile dunărene... Și în conștiința însemnătății lor iluzorii în conduce­rea destinelor Europei înjură Reichsrathul într’un mod sui generis, pentru că acesta l’a felicitat pe împăratul Wilhelm II, cu care — vezi Doamne — ei, Ungurii, luptă umăr la umăr pentru susținerea păcii în­­ Europa. Tot pe acest ton ridicol de îngâmfat țin apoi ziarele guver­namentale, mai ales „Budapesti Hírlap”, o zdravănă lec­ție de procedeu politic pentru bărbații de stat ai Au­striei sfătuindu-i părintește, cum au să se poarte cu na­ționalitățile din Austria. Mai fac atent și pe Domnitorul, pe acel Domnitor, căruia Ungurii i-au arătat o atât de neclintită credință atât lui, cât și înaintașilor săi din di­nastia habsburgică, asupra pericolului, ce-i amenință din partea panslaviștilor din Austria. Astfel cred Ungurii despre ei înșiși în acest moment, noi­ însă mai sceptici de felul nostru nu prea putem crede câte toate; avem noi o zicală a noastră: „Lauda de sine...” etc etc. Să vedem deci ce crede lumea, lu­mea mare și cultă despre ei. Poate vă mai aduceți aminte, ce credea despre ei ma­rele om de ștințe și politician al Norvegiei Mathias Ai­­kio, care a scris într’un număr al mondialului ziar „Ti­­dens Tegn”, că Ungurii sunt o hordă de mongoli, de cari dela năvălirea lor în Europa nu s’a prins și nu se va prinde nici o teacă de cultură și civilizație. Acum mai recent însă găsim o altă caracterizare și mai măgulitoare pentru ei. Și anume marile reviste en­gleze „Tornighty Review” și „Nineteenth Century”, re­viste inspirate din­­ anturajul celor mai mari bărbați de stat englezi se exprimă despre Unguri tot cam ca și ziarul norvegian. Astfel în revista „Tornighty Review”, un renumit bărbat de stat al Englezilor, care semnează cu pseudonimul „Politicus” prezice Ungurilor soarta frați­lor lor, a Turcilor și aceasta pe motivul, că vita ungu­rească retrogradă și orbită de vederile ei semidocte, caută să înăbușe desvoltarea popoarelor cu aptitudini culturale mai mari decât a lor, cum sunt de ex. Românii, Nemții, Slovacii etc., cari printr’o împrejurare întâmplă­toare au ajuns sub dominație ungurească. Totodată „Po­liticus”, ca om într’adevăr competent în materie, le dă Ungurilor sfatul prietenesc să urmeze pilda Statelor U­­nite, a Canadei și a Elveției, dacă vreau să măi dăinu­iască cât de cât pe șesul dintre Dunăre și Tisa. Ei dar cum rămânem cu conducerea destinelor Eu­ropei, pe care eram gata, gata să credem, că a monopoli­zat-o Bismarkul-Tisza mână de fier dimpreună cu iscu­siții săi tovarăși din parlamentul de pe malurile dună­rene? Lucruri triste. Arad, 23 Iunie. In numărul nostru de Sâmbătă am publicat un raport despre decursul ședinței partidului na­tional din Sânmărtin. Se spunea în acel raport, că presidentul clubului comitatens national de acolo, d. advocat Simion Căluț­iu a disolvat șe­dința pe motiv că majoritatea, aproape totali­tatea membrilor prezenți la acea ședință i-au dat dlui S. Căluțiu vot de blam pentru faptul, că d-sa a iluminat fereștrile casei sale, la vestea că Sándor János, cumnatul contelui Ștefan Ti­sza a fost numit ministru de interne. Cu acel prilej d. Sim­ion Căluțiu a zis: „Eu nu voiu enunța niciodată neîncredere față de mine însumi dată din partea d­v., ci numai dacă va fi dată din partea adunării, care m’a ales”. Zi­când acestea d. Simion Căluțiu a disolvat adu­narea. La aceasta toți membrii de față ai comitetului central și ai comitetelor cercuale și-au dat de­misia și au declarat disolvată organizația par­tidului în comitatul Târnava-mică, hotărînd tot­odată convocarea unei conferințe generale din comitat, pe 9 iulie. Din încredințarea membrilor demisionați d. ad­vocat Dr. Romul Boila,secretarul comitetului cen­tral comitatens a adus faptul acesta la cunoștința presidentului Simion­­ Caluțiu, prezintându-i și convocatorul plănuitei conferințe. D. Simion Căluțiu, însă, a refuzat să iscălească acel con­vocator și a împiedecat astfel posibilitatea ca conferența generală a celor din comitat să poată organiza acolo din nou partidul national. In chipul acesta afacerile partidului nostru national din comitatul Târnavei­ mici au ajuns într’o încurcă­tură foarte păgubitoare intereselor noastre ob­ștești. D. Dr. Romul Boila s’a adresat președintelui îi lipsește în talent, fantezie și inițiativă per­sonală, dar nu se potrivesc cu firea noastră la­tină, care are oroare de bariere prea severe și care nu are nevoie de exagerata organizație nemțească fiindcă suplinește prin talent, fante­zie, inițiativă particulară și virtute, ceea ce îi lipsește în organizațiune colectivă! Nu este prin urmare logic ca să adoptăm arhaicele obiceiuri ale vieței studențești germane, obiceiuri cari pentru noi latinii sunt o haină străină și... prea stricită! Înțelegem, după aceste constatări, de ce vieața studenților din Cartierul latin este carac­terizată printr’un individualism pronunțat. Nu vreau să afirm că studențimea parisiană nu cu­noaște noțiunea de asociațiune, nu. Sunt foarte dese ocaziuniile când îi vedem pe studenții fran­cezi adunați ca să manifesteze la diferite oca­­ziuni. Astfel i-am văzut, săptămânile trecute, manifestând cu prilejul comemorării Jeannei d’Arc, și i-am văzut zilele trecute manifestând pe b­oulevardu­l Saint-Michel pentru serviciul de trei ani în armată... Studențimea parisiană se mișcă adesea, mai ales când este vorba de a-și manifesta sentimentele patriotice, dar ace­ste manifestațiiunii au un caracter pur politic, iar nu studențesc. Toate asociațiunile, cercu­rile, grupările, etc. ale studenților francezi atașați la cutare sau cutare partid sau ziar politic, du­pă cum sunt:­­regaliști, republicani, radicali sau socialiști. Trebuie să observ că majoritatea stu­denților are sentimente monarhiste, și ziarele care se cetesc mai mult pe băncile facultăților sunt ziare naționaliste, regaliste, reacționare ca: ,„L’Action française”, „L’Écho de Paris”, etc. Exista o singură asociațiune pur studen­țească: Asociați­unea generală a studenților din Paris, care întreține așa numita Casă a studen­ților („Maison des étudiants”), dar această aso­ciațiune centrală nu prosperă așa cum s’ar putea aștepta, deși oferă membrilor ei numeroase avantagii imateriale: cursurile de la Facultate cu prețuri considerabil de reduse, reduceri mari la principalele teatre din Paris, sală de lectură cu toate ziarele și revistele importante, sală de scrimă și lecții de scrimă cu preturi minime, etc. Imi­­ închipuesc ce ar fi o asemenea asociatiune generală studențească la Berlin sau în alt cen­tru german. Universitatea din Paris numără pe­ste 20.000 studenți; de aici d’abea câteva sute sunt membrii regulați ai Asociațiunii generale. Iată o dovadă că spiritul latin și cel francez în special nu iubește vieata ,în comun și preferă libertatea individuală avantagiilor unei colec­tivități. De altfel acest individualism care este nota predominantă a vieții studențești parisiene, se explică și prin faptul că studenții de aici apar­țin tuturor ra­selor din lume, așa că este greu ca o armonie să se stabilească între oameni cari se deosebesc mult în toată firea lor, în felul de a simți și a cugeta... Nu vei găsi, de obiceiu, prieteni decât între fiii aceleiași națiuni, mai cu seamă însă vei găsi prietenii între Francezi, cari sunt mai stabili aici și se cunosc prin urmare mai bine. Străinii se cunosc puțin de tot între ei, duc o viață de hotel și­­ de restaurant foarte retrasă și, fiindcă se plictisesc singuri acasă, sunt aceia cari umplu teatrele și celelalte loca­luri de petrecere. Studenții români se cunosc între ei și duc o vioață de prietenie. Ei sunt grupați acum în jurul Căminului român, care își are sediul în rue Dante, Nr. 1, chiar în cartierul scolastic, și care prosperă în mod îmbucurător. Căminul o­­feră­­ studențimei românești și Românilor din Paris în general avantagii apreciabile: întâi un avantagiu material căci oferă o masă bună, cu­rată și higiemică pentru suma modestă de franc și 20 centime (în abonament 1 fr. și 10­1 cent.), sumă pentru care nu se poate mânca ni­­căiri în oraș așa de bine. In al doilea rând Că­minul aduce Românilor și un serviciu moral și intelectual: îi apropie unii de alții în acest ocean de străini, îi ferește de a se înstrăina de patrie și le oferă posibilitatea de a se tine în curent cu evenimentele din țară cetind ziarele româ­nești cari toate vin­e la Cămin. Această utilă in­­stituțiune a fost întemeiată și este susținută de un comitet format din principalii membri ai ari­stocrației române din Paris, printre­­ cari cităm pe: d. Alexandru Lahovary și dna, ministrul țării la Paris, marchiza de Below născută prințesă Bibescu, dna Maria general Pilat născ. Brătianu, d. Argetoianu, etc. Merite deosebite

Next