Românul, octombrie 1913 (Anul 3, nr. 214-224)

1913-10-01 / nr. 214

Pag. 2. „ROMÂNUL”____________ Marți 14 Octomvrie 1913, tentă a lui Spieser, care spune, că a cerca să faci un popor bilinguist, însemnează a-i agă­­ța hrana sufletească atât de sus, ca să nu o poată ajunge nici de cum sau a-i acoperi cu spini drumul spre cunoștința adevărată și spre o fructuoasă activitate spirituală. „Ein Volk zwei spraehmachen, heisst ein­fach: ihm den geistigen Brotkorb höhe hän­gen, ihm den Weg zu wahrer Erkenntniss und fruchtbarer Geistarbeit mit Dorngestrüppe versperren”. (Speiser: Eisass Lothr. als Brudes­­staat). Ca a doua scădere a bilinguismului indică Blocher tâmpirea și slăbirea simțului pentru limbă, arătând că cel ce voiește să-și însușa­­scă două sau mai multe limbi, ajunge în si­tuația de a nu ști nici una cum se cade, sau chiar de a-și deteriora și ultragia limba ma­ternă prin construcții străine, nepotrivite cu firea ei, prin ziceri greșite, prin schimbarea prepozițiilor, prin întrebuințarea iregulară a verbelor. Spre a-și dovedi afirmațiunea acea­sta, Blecher citează ca exemplu pe însuș ge­nialul Napoleon Bonaparte, care fiind împăr­tășit în copilăria sa de o educație italiană­­franceză, n’a putut ajunge niciodată să stă­pânească corect și deplin o limbă. Un ministru a lui Napoleon spune despre acesta următoa­rele: „Cuvintele, pe cari le-a auzit Napoleon prima dată fals pronunțate, le rostea și el tot­deauna fals, așa zicea de obiceiu section în loc de session, armistice în­­ loc de amnistie, point fulminant în loc de point culminant, reutes voyagères în loc de reutes viogères. A treia scădere a bilinguismului e ameste­cul de cuvinte mai ales la cei semiculți sau chiar și la cei de o cultură mai înaltă, cari însă nu-și dau silința a traduce în limba ma­ternă expresiunile, cu cari au a face zilnic. Astfel se laud zi de zi advocații noștri maltra­tând frumoasa limbă românească cu fel de fel de cuvinte străine. S’a spus nu demult, și cu dreptate, că mai ușor se va putea înțelege un țăran român din Ardeal cu unul din Basara­bia ori din Moldova­, decât un advocat român din Sibiiu cu unul din București sau din Iași. Căci dacă va spune acestora, că a dat „feleb­­bezés” ori „sommáskereset” și că l-a pus la „szünetetén”, ori că n’a scos „végrehajtása”, desigur nu-l vor înțelege. Pe când țăranii își vor putea­ împărtăși în graiul lor simplu și ne­stricat încă, mai cu ușurință necazurile și su­părările. Așa fiind cu oameni maturi și înaintați în cultură, nu ne vom mai mira de copiii noștri de școală, dacă spun, că „sinodul electoral s’a ținut l­a „erșu December 1847”, dacă își stri­că graiul accentuând și cuvintele românești tot pe întâia silabă, ceea ce sună atât de rău în limba noastră: Bogdan, Februar, Moldova ș. a., dacă învățând fără să’nțeleagă, atâtea fraze ungurești, cearcă să le redea înțelesul orientându-se numai după asemănarea sune­telor și analogia exterioară ia cuvintelor, tra­ducând d. e.. leng a lobogó, linge la băgău sau a pacsirta énekel; mie îmi trebuie plăcinte, care exemplu din urmă denotă totuși o cuge­tare logică din partea copilului, căci desfă­­când cuvântul énekel în două părți, ia tradus primele două silabe cu mie iar ultima fel cu trebuie, ceeace ar și corăspunde încâtva. Altă urmare tristă a bilinguismului e, că încetul cu încetul slăbește conștiința de apar­­ținere la un singur neam, la o singură naționa­litate. Asemenea cazuri nu sunt rare în ș­coa­­lele noastre poporale dela 1907 încoace. Ele­vul unei școlare cu un singur învățător nu știa să spună, care e limba lui maternă: cea româ­nă sau cea maghiară? Și ca să împace și ca­pra și varza ia răspuns după câtva timp de meditare, că­ amândouă! Scăderea aceasta e de natură de a im­plica în sine și anume primejdii morale. Chiar dacă ar ajunge cineva să stăpâ­nească deplin 2 limbi, din punct de vedere mo­ral n’ar câștiga mult, ci mai mult ar pierde, făcându-și despre sine închipuiri păgubitoare prețuindu-și valoarea sa individuală mai mult decât este în adevăr, pierzându-și echilibrul și trăind o viață de continuă duplicitate morală. Frumosul și adevărul deplin îl poate ex­prima­ cineva numai în limba sa maternă, în care poate să-l simtă mai bine, decât în vre­o limbă străină. Blecher citează cazul unui German, pe care auzindu-l o doamnă vorbind franțuzește, l-a întrebat: „Nu observi, cum minți îndată ce începi a vorbi franțuzește?” Și Încheie cu constatarea, că bilinguismul prezintă mai multe scăderi, decât avantagii și de aceea nu poate fi justificat decât printr’o necesitate stringentă și inevitabilă. Unde acea­stă necesitate nu există, biliquismul să fie în­lăturat și să se cultive numai limba maternă,care trebuie să fie baza și izvorul patriotismului pentru orice om. 1 Petru Pipoș. 1859-1913. Arad, 13 Octomvrie. Școala românească îmbracă doliu pentru un mare conducător al ei, Petru Pipoș, emi­nentul profesor dela școala normală gr. or. românească din Arad s’a stins ieri din viață, după o viață laborioasă, închinată întreagă cultului științei. A trăit mereu retras, adâncit în lectură și având o singură și frumoasă țintă, să dea ca­tedrei sale de pedagogie strălucire. A stăpânit cu o siguranță rară materialul vast al științelor pedagogice moderne și a fost un cultivator entusiast al lor. Siluieta lui fină, înfățișarea lui concentra­tă, umbletul lui gânditor contrasta atât de viu în lumea noastră grăbită și însetată după sen­zațiile efemere ale zilei. Se strecura aproape nevăzut prin mulțime și veșnica lui haină nea­gră părea a demarca o distanță severă între lumea lui de preocupări senine și între valul gălăgios al vieții ce galopa în juru-i. In inti­mitatea caldă a cercului familiar, găsea el sin­gura mângâiere... Nu l’a văzut nimenea, nici pe la întruniri și nici pe la multele prilejuri de prestații publice românești, — nu l’a ademe­nit nici unul din numeroasele evenimente so­ciale românești, care au avut loc în acest oraș în ultima decenie. Un exilat voluntar al societății, cum era, singura lui Slăbiciune a fost catedra, înzestrat cu toate calitățile necesare unui bun pedagog, Petru Pipoș a fost o pildă iu­— Doamne t­oftă ea în sfârșit, și acum înce­pu să plângă cu hohot Spiridon o cuprinsese cu brațul stâng peste mijlocul ce se frângea subt toate poverile unei case sărace. — Adevărat. A fost un iad pentru tine. Toa­tă purtarea mea a fost o ticăloșie. Dar’ dac’ai ști,.... dac’ai ști ce chinuri a trebuit să îndur eu. Nu mai vorbea din mine omul, vorbia de­monul. De-acum suntem scăpați! Dăscălița era prea inteligentă ca să nu-1 priceapă, văzuse ea bine ce i-a mâncat feri­cirea. — Nu mai trebuie să înveți limba aia?” ochii ei întrebători, plini de așteptă^ scăldați în lacrimi, luminau ca două petri scum”“. — Nu dragă, ne’mpăcăm! Dar vorba asta scurtă n’o­r',­i cer>u dăscă­lița. — Se face pace între români și unguri, și, atunci fiecare cu limba lui, asta vreau s’o zic, înceau Spiridon. Apoi șezu ^e­i un scaun, începu să citească și să traducă dăscăliței un articol din­­’ta ungurească. Era într’adevăr vorba de­ o pace foarte apropiată între români și linguri. — Asta se face! Nu se poate să nu o facă, declară cu însuflețire învățătorul, după ce sfârși de citit, de tradus și de comentat arti­­sul. — Și nu va mai trebui să mergi prin secuime să înveți limba ungurească? întrebă veselă dăscălița. — Fusese vorba între ei și despre a­­ceasta încercare desperată. — Nu dragă! Chiar și dicționarele le voiu pune să hodinească în rafturi pentru totdea­una, zise Spiridon. — Doamne bine-i­ șopti dăscălița. — Bine, și va fi și mai bine. In sfârșit să bată și ceasul nostru odată, să putem trăi cu limba noastră pe pământul nostru. — Dar bine, e sigur? întrebă cu oarecare teamă nevasta. —E sigur. Ungurii trebuie să vadă că fără prietenia noastră și a regatului vecin sunt pierduți, iar "e noi nu ne pot câștiga ,că nu ne dau H—­i­­rile ce ni se cad. Iată, ți-am ci­tit tot, încă în toamna asta se va face cu sigu­ranță împăcarea. Se va aduce o lege nouă. Ah! să-l văd atunci ce față va face domnul inspec­tor. Ziua asta, din întâia jumătate a lui Septem­vrie a fost o zi neispus de veselă pentru fa­milia lui Spiridon. Cât ce eși din bucătărie, a­­lergă în uliță, trece la un vecin, își aduse co­piii acasă, îi sărută pe rând, îi săltă pe "­nim­­chi, le împărți creițari să-și cumpere bo­­bonele. , Apoi — ață la popa. — Ști nănașule? Ai cetit? — Ce să citesc? —­ Că se face împăcarea Popa nu avea abonate gazete ungurești, nici dascălul nu avu până în Maiu. Popa nu știa ni­mic. i — N’ar fi rău, zise el. — De-acum li s’a’nfundat renegaților, zimbea Spiridon. Ar fi vremea să ne căpătăm și noi dreptu­rile noastre pe pământul strămoșesc. N’ar fi rău să li se deschidă cârmuitorilor ochii. — Li s’au și deschis, zise vesel dascăl­­’ și începu din nou să citească și să traducă artico­­olul din gazeta ungurească. Nici ipopa nu price­pea limba asta, ca și dăscălița, ca și preo­­teasa. — Numai să nu ne prea grăbim, zise preo­tul după ce isprăvi Spiridon. „Gazetele aces­tea ungurești, multe scriu. Nu-mi vine să cred că atotputernicii zilei să aibă intenții se­rioase”. El vorbi mai departe arătând cât de fără bază se dovedeau de multe ori scrisele presei ungurești. Dar fericirea lui Spiridon era prea mare ca vr’un ghimpe de îndoială să-i poată intra în inimă; muncile iadului, ce-l așteptau în caz că nu s’ar face împăcarea, erau prea amare, prea îngro­zitoare ca să aibă curajul să se gândească la posibi’itatea asta. Trei zile ținu fericirea lui. In a tria zi gazeta oficială a partidului na­țional desmințea din temelie toate svonurile despre tratativele de împăcare.

Next