Românul, februarie 1914 (Anul 4, nr. 26-48)
1914-02-02 / nr. 26
Pag. 2 Dr. Francis L. Patton, rector al universității Princeton din America, în cuvântul său de deschidere a anului, spune universitarilor: „Trebuie să educăm oameni, și numai după aceea filozofi.” Da, oameni! Națiunea română are mulți funcționari, profesori, literați, însă puțini oameni. In țările unde îndulcirea și nivelarea moravurilor și a apucăturilor a ajuns până la feminism, sportul a adus o înoire a moravurilor și a tendințelor sociale. Noi știm că lipsa puterei fizice stânginește acțiunile generale și totuși stăm pe loc. Un om (înțeleg omul colectiv) poate fi hotărît și rezolut numai când e puternic și sănătos. Toți bolnavii sunt sceptici și cu puțină inițiativă! Mișcările maselor sunt conduse de oameni energici și cu voință de fier, iar mai rar de capacități! Iar desvoltarea acestor calități o face sportul. Continua agitație de suprimare a dușmanului cuprinsă în cadrele unui sport social, de grupă, produce acea tensiune a sufletului, din care se desvoltă puterea de hotărîre individuală. In sport se manifestează toate tendințele omului. Sportul nu-i un lux, e o necesitate a veacului. Apusul e cuprins de frigurile sportului, iar noi Românii stăm la începutul începuturilor! Nu suntem sistemizați, nu știm ce vrem și ce vom ajunge? Suntem în ora 12. Deci cei cu pricepere să prindă condeele în mână și să înceapă îndrumarea celor mulți, din care să se cristalizeze adevărul și singura soluție posibilă a situației, să ne apucăm de sport! Lisandru. * * „ROMÂNUL” Duminecă, 15 Februarie 1914. .,Unirea” despre consfătuirile marbiereilor noștri. Foaia bisericească și politică dela Blaj, *„Unirea”, scrie într’un număr recent următoarele "asupra consfătuirilor ce au avut loc deunăzi intre guvern și arhiereii celor două biserici românești: „Iată ce credem noi că s’a discutat și a trebuit să se discute, cu acest prilej. Intai: Chestia școlilor noastre, cari in urma ■legii apponyiane ni s’au închis cu sutele, și ni s'au excepțional, deasemeni, sute de învățători. *Ajutoarele de stat, cari se distribuie azi pentru școlile primare, cu atâtea condiții îngreunătoare, să se pună la dispoziția arhiereilor. Al doilea: ajutorarea bisericilor noastre — întregire de congrus, cvincvenatele eventual și fond de pensiune — să se facă din fondul cultelor, punânduse la dispoziția arhiereilor noștri sumele, ce se distribuiau până acum dela minister. Al treilea: toate parohiile ce ni-s'au răpit la fiaj dudorogh — toate parohiile, cari se cer la sânul dieceselor — mame, să ni se restituie. (Chestia aceasta nu ne inspiră prea multe îngrijiri, căci avem și până acum garantă deplină că bulla „Christifideles” se va revizui!) Al patrulea. E vorba aci de autonomia bisericii noastre românești unite cu Roma. Intrucât ne putem încrede în enunțiațiile contelui Tisza (după ziarele ungurești), chestia aceasta s’ar rezolvi deodată cu autonomia bisericei romano-catolice. Noi nu putem crede în acest lucru și arhiereii noștri vor fi făcut, desigur, toți pașii necesari, pentru asigurarea autonomiei noastre aparte, căci fără aceasta, toată viața noastră ca biserică națională independentă, e absolut, iluzorie”. Fixăm constatarea aceasta din urmă, care pe cât e de adevărată pe atâta e și de românească. # Relațiile dintre România și Austro-Ungaria. Ni se comunică din București. Comentariile presei germane și franceze asupra legăturilor viitoare dintre România și Austro-Ungaria, au provocat vii discuțiuni în cercurile de aci. Toată lumea e de acord că situația este mai puțin limpede ca până ieri. Nicmei însă, nici chiar din sânul guvernului, nu a putut rosti încă nici un cuvânt de explicație, de limpezire și nici măcar o părere în această chestiune atât de importantă. E cert, că eșuarea tratativelor românomaghiare a impresionat și guvernul român și se poate repeta afirmația, că îndărătnicia oarbă a ungurilor va avea ca prim efect răcirea vechilor și importantelor relații dintre România și monarhie. Faptul acesta poate fi mai rău pentru cea din urmă și mai ales pentru Unguri.a (N. R. A.) Croații în contra școlilor maghiare. In ședința de ieri a soborului croat, banul Skerîecz a răspuns la interpelația deputatului Novak, în ■chestia propagandei ce se face în Croația pentru înființarea unor școli maghiare. Banul declară că nu are cunoștință despre astfel de propagande. De artcum guvernul croat are în vedere, ca orice școală maghiară s’ar înființa, să nu aibe caracter ostil intereselor croate. In toate școlile maghiare din Croația e obligător studiul limbei croate și prin aceasta răspândirea culturii naționale nu află piedecă. Dar nu trebuie să mergem cu șovinismul într’atâta —a încheiat banul — ca să împiedecăm alte naționalități în cultivarea limbei lor materne. (Aceasta se referă la domnii Unguri. Majoritatea a luat la cunoștință răspunsul banului. * In chestia împăcărei româno-maghiare. Intervievat de un redactor al „Adevărului” din București de profesor universitar Emanoil Antonescu a făcut următoarele declarații în chestia împăcărei româno-maghiare. — Dacă prin împăcare s’ar înțelege rezolvarea în mod definitiv a problemei naționalităților — a spus d. profesor Antonescu, — chemarea acestora la o viață liberă și de egală îndreptățire, primul și marele pas către federalizarea tuturor popoarelor mici din Orient într’o Austrie mare.... da, da atunci împăcarea ar fi un eveniment fericit. Eu am fost până anul trecut un fervent apărător al ideei unei Austrii mari, în care să intre și România, ca regat al tuturor Românilor. După evenimentele din anul trecut m’am locuit. O asemenea Austrie nu o mai întrevăd, pentru că factorii cei mai interesați la constituirea ei, Austriacii, cred că pot înlocui vlaga prin fineța diplomatică. Și deoarece Austria nu înțelege să meargă și încă repede către federalizare, să nu se mire că numărul dușmanilor ei va crește atât înlăuntru cât și în afară. In Austria actuală, cu ungurii cocoțați deasupra celorlalte neamuri, fără nici o însușire specială, care să le legitimeze întâietatea și veșnic ațâțători, vedem un pericol mai mare decât în des speculata gogoriță a slavismului. Dacă împăcarea ce se oferă e un simplu armistițiu, un popas în osteneala luptei, atunci iarăș e ceva acceptabil, dar fără importanța pe care voiesc să i-o dea părțile și ungurii în special. O împăcare însă, durabilă care nu ar rezolva in modul de mai sus și în chip definitiv problemă naționalităților, e un act greșit și chiar periculos românismului. Va produce o destindere a energiei, tocmai în momentul când aceasta trebuia fatal să-i împingă pe Români către formele extreme de protestare, tocmai în momentul când și la noi se pregătia.... un adevărat reviriment în suflete. E în temperamentul nostru ca problemele mărunte și de detaliu să ne plictisească. Numai problemele mari și lupta deschisă pasionează sufletele noastre, împăcarea fără rezolvarea definitivă a chestiei naționalităților răpește idealismului, sufletelor noastre, problema cea mai de seamă, tocmai când se înfiripa spre ea, din Brescia, cel care a făcut studii speciale asupra febrei galbene? Eu sunt. Inchipuiește-ți că ducându-mă la țară, ca să studiez acest flagel, am putut s’o fac pe mine însumi, căci m’am bolnăvit de febra galbenă, și era cât pe aci să dau ortu popei. Dar, te interesează ce spui eu? — Foarte mult. — Dar am scăpat. Am publicat rezultatul lucrărilor mele, mi-au dat premiul Nobel.... însă, în loc să gust fructul muncei mele, m’au închis aici. De-ai ști ce am pățit!... Când am plecat la Paris, lăsasem în Italia pe nevastă mea, tânăra mea nevastă.... își șterse sudoarea ce-i curgea pe frunte și pe față și urmă. — Aproape după un an de lipsă, era să devin tată... Pricepi? Nu-ți mai spui toate amănuntele, ca să nu-mi mai reîmprospătez durerea —■ și începu să plângă cu suspine — dar ți le poți închipui.... Destul să-ți spui, că pentru ca să-mi spăl cinstea, am fost teribil... Și cu mânile făcu un gest ca și cum ar trage cu pușca. — Mizerabile!... strigai spăimântat. — Ah, nimeni n’a murit. Nici ea, nici copilul. Sunt mai sănătoase decât mine și decât dta... M’au dat în judecată și m’a apărat deputatul Parkini, prietenul meu. M’a apărat atât de bine, încât m’au închis în ospiciu, ca nebun furios. Nebun, pricepi? nebun! Tăcuți întinzând pumnii spre vrășmașii depărtați, zise după puțin : — Vai de voi mizerabililor! Dar ceea ce este mai curios, a venit în urmă. Știi? apărătorul meu, advocatul, prietenul, mi-a spus aici, că el este amantul. Pricepi acum? Ei doi liberi, trăiesc cu banii mei, eu aici nebun. Pricepi? nebun! Se schimbase, nu mai era blând, liniștit. Părul i se sbârlise, ochii îi ieșiseră din cap, dedea din mâni fără rost. Se repezi la mine, mă apucă de piept, și sfârăindu-mă cu putere, sbiera cât îi lua gura: — Eu nebun! nebun! Vrusei să scap din mânile lui, dar degeaba, începuse să-mi fie frică, și eram gata să strig după ajutor, când, ca prin farmec, intrară în sală doi uriași și luându-l pe sus, îl târîfă afară, pe când o mă amenința cu pumnii și răcnea cu gura strâmbă. — V-ați speriat? — zise un glas blând în spatele meu. Era doctorul. Fără să mai aștepte răspunsul meu, mă luă de braț și mă duse în biuroul său. Pe o tavă era așezat de mâncare. Pe birou erau toate lucrurile ce le aveam în buzunare. — In timpul somnului... un somn de șapte ore.... — îmi explică doctorul surâzând, îmi dete toate lucrurile, și-mi zise: — Așa este regula la noi. Acum, vă rog să vă îmbrăcați, în camera ceva. Pe urmă să mâncați ceva și să stăm de vorbă. Când am venit și am stat lângă dânsul, începu așa: — M-am informat și știu tot. Nu vă îndoiți, că am procedat bine. Insă, te rog să mă ajuți ca să coordonez tot ceea ce privește întâmplarea nenorocită a d-voastră. Voiți? Sosise minutul cel greu, al mărturisirei. Începui să-i spui, dar vorbele îmi ieșeau cu greu din gură. Afară de asta eram zăpăcit, și mi se părea că m-am deșteptat atunci dintr’un vis urît. In Sâmbăta aceia, după amiaz, rămăsesem singur în birou. Voiam să comunic nevestei mele știrea că fusesem decorat. Când să pui mâna pe telefon, îmi aduse un bilet de la ea, în care îmi spunea că s’a dus la mama ei la ceai, că va rămâne acolo la cină și că dorea să nu mă duc acolo, având să-i spuie ceva între patru ochi... După ce m-am plictisit toată seara într’un teatru de varietăți, m-am întors acasă după miezul ■ nopții, când dânsa dormea de un ceas... Camarile noastre erau una lângă alta, așa că eu nu puteam să intru într’a sa, fără să trec printr’a mea. Am aprins lampa și pe măsuța de noapte văzui un buchet de flori, cu un bilet, pe care era a scris: „celui mai iubit dintre bărbați, celui mai fericit dintre toți”. — Foarte drăgălașe ideie, de a vă anunța un fericit eveniment. Și pe urmă? — Pe urmă? nu mai îmi aduc bine aminte. Am intrat în odaia nevestei mele. Dormea liniștită. Cât am stat în contemplație înaintea ei? Nu știu. Știu doar, că m-am întors în camera