Românul, aprilie 1914 (Anul 4, nr. 73-93)
1914-04-01 / nr. 73
P*t. 2 „ROMÂNUL_*___________________ Marți!, 14 Aprilie 1913, memoria lui Șaguna, mai aducem încă o dovadă zdrobitoare. Șaguna, cum am spus, a fost pentru o politică națională activistă. T. R. de la 1905, care găsia că politica noastră națională a adoptat prin conferința dela 10 Ianuarie politica lui Șaguna, făcea propagandă pentru constituirea unui club parlamentar român, așa cum ar fi făcut și Șaguna dacă ar fi trăit. In acest club T. R. cerea să intre și deputații guvernamentali români. Iată în adevăr ce zice „T. R.” în prim articolul său din Nr. 12 1905 întitulat „Club parlamentar român”: „Speranțele noastre... merg într’acolo că... se va putea forma un club parlamentar curat român și anume din cei opt eventual nouă deputați români și din cei nouă deputați români aleși cu program guvernamental. Partidul din care fac aceștia parte și sub steagul căruia au fost aleși, nu mai e partid guvernamental, și astfel ei nu mai au motiv să rămână în sinul acestui partid. Ar fi deci foarte cuminte lucru, și lumea românească așteaptă chiar de la ei, ca să iese din partidul liberal și să se alăture la deputații naționaliști români, pentru a forma împreună un club parlamentar român de 17 eventual 18 deputați. Lucru și mai cuminte ar fi apoi dacă și cei 13 deputați sași ar face asemenea, și cu Românii, apoi cu sârbul și cu slovacul împreună ar forma un club al tuturor naționalităților nemaghiare din patrie, un club parlamentar de 32—33 deputați, de care orice partid ar veni la putere, trebuie să țină cont”. Iată deci cum la 1905 Telegraful lui Șaguna face în adevăr politica lui Șaguna, cerând ca toți deputații români să formeze un singur club național român. Ba, în opoziție cu T. R. de astăzi, care zice că Șaguna ne îndeamnă să facem politica oportunistă a Sașilor, propunea ca și deputații sași să intre în clubul parlamentar al naționalităților și să facă politică în contra tendințelor guvernelor maghiarizătoare, întrebăm: e sau nu echivocă atitudinea de azi a Telegrafului și e sau nu o îalificare a istoriei, ceea ce susține azi Telegraful? Și, ca să încheiem cu această chestie, absolut clară, mai dăm numai două dovezi. In Nr. 19, răspunzând „Gazetei” care îl acuza că în ce privește politica activistă „T. R.” s’a luat după „Tribuna” și după „Libertatea”, acesta răspunde: „E în rătăcire „Gazeta” când spune că ziarul nostru s’a luat după foaia dela Arad și cea din Orăștie. Din contră. Ele s’au luat după noi. Și tot așa și conferența din urmă... Noi suntem mulțămiți cu rezultatul politicei noastre, așa cum a ieșit el din conferența și din alegerile din urmă”. Așadară Telegraful și comitetul e una și încă T. R. e cel dintâi în politica națională !Și în sfârșit, iată câteva rânduri din articolul prim publicat în Nr. 28 (1905) sub titlul: „Din putere proprie”. „Fiecare popor trăiește din propria sa putere, nu din mila și grația guvernelor, ori a altor factori, constituționali ori neconstituționali. Soarta fiecărui popor, fie mic, fie mare, avut ori sărac, e depusă deci în mânile sale proprii. Dela hărnicia sa, dela voia sa de viață și dela puterea sa de viață îi atârnă viitorul și fericirea. Nu guvernele de existentă efemeră, cari astăzi vin, mâne se duc, și nici legile pe cari oamenii le fac, oamenii le schimbă ori strică, dau, îndreptățire de existență unui polo por, ci ființa sa proprie, energia cu care se știe afirma în lumea aceasta, unde nu fără motiv și fără scop a fost așezat din partea Dumnezeirii”. După toate aceste dovezi cu totul limpezi se naște acum întrebarea: Cum se face că T. R. a abandonat politica națională activistă a lui Șaguna pentru care a stăruit până la 1905, și s’a dat pe panta moderaților în doi peri? Și cum se face că de câțiva ani încoace, cam de la ivirea lui Burdea, la 1906, T. R. falsificând adevărul istoric, susține că nu politica activistă prin deputați naționali, e politica lui Șaguna, ci politica „moderată”, cu deputați guvernamntali a la Mangra, Seghescu etc. și cu tipuri a la Babeș, Moldovăn Gergely etc. etc. Cum s’a putut preface cu desăvârșire T. R. în câțiva ani, ajungând dela enunciațiile categorice ale lui Șaguna și dela declarațiile cinstite dela il905 la acea politică de slugărnicie revoltătoare, pe care am arătat-o în articolul nostru? In acest punct cerem lămuriri dela comisia administrativă a Telegrafului și declarăm că din parte-ne nu vom înceta de a cere în acest punct lumină, până ce nu se va face lumină deplină. Căci ceea ce spune T. R. că Șaguna a obligat prin contract pe redactorul Telegrafului ca să nu atingă interesele împăratului și ale guvernului său, — aceasta n’are nici o valoare programatică, ci numai o valoare istorică. La 1852, când nu exista libertate de presă și când guvernul și împăratul ne era binevoitor, avea înțeles așa ceva. Mai târziu, după dualism, însuș T. R. de pe timpul lui Șaguna lua atitudine în contra guvernului, devenit unguresc după 1867. Motivul acesta al Telegrafului e și el tras de păr în acelaș mod iloial, ca și celelalte. Cerem deci lămuriri și cerem ca T. R. sau să revină la adevărata politică națională activistă a lui Șaguna, sau să nu mai facă politică de loc și să nu i se mai impuie preotimei, pe care o demoralizează cu totul. Căci a face ceea ce face de o vreme încoace T. R. și a te scuza cu cuvintele spuse acum vre-o zece ani de răposatul episcop N. Popea, că T. R. „trăește prin cinstea și corectitatea sa” — încă nu înseamnă cinste. Aceasta înseamnă a umbla cu doi bani în trei pungi, ceea ce unei biserici nu-iertat să facă. Deci încă odată, să se facă lumină la Telegraf — și falsificatorii istoriei să-și ia pedeapsa! Trei scrisori. III. (Scrisoarea Elenurei la treizeci de ani). Dragă mamă, Mi-e dor de tine, mi-e dor de micul nostru orășel. De multe ori, lucrând la hăinuțele de Paști ale copilașilor, mă trezesc cu gândul acasă. Te văd pe tine, pe tata, grădinița noastră înflorită, și abia târziu bag de seamă că acul meu hodinește. Tu mi-ai spus adeseori să nu mai cos atâta; îmi zice și Valeriu că ochii femeilor sunt cu mult mai scumpi decât să se prăpădească într’o muncă așa de puțin răsplătită. Dar, Doamne, ce se fac! Mie-mi place așa de mult să le pregătesc rochițele fetițelor mele cu mâna mea. Nici n’ar putea să le facă așa de frumoase, așa de drăguțe, nici o cusătoare din oraș. Ai văzut și tu cum se potrivesc de minunat rochițele ușoare pe nepoțelele tale Până la cos, trăiesc visuri dulci și mândre. Apoi, ceea ce e de căpetenie, îmi trece mai ușor vremea, muncind. Ce s’ar fi ales de mine fără acestea mici și drăguțe ocupații? Valeriu e din zi în zi mai ocupat, rămâne tot mai puțin acasă, copilele se duc la așa, și rămân într’o grea singurătate. Niciodată n’am crezut că, după ce mă voiu căsători, o să trăiesc așa de mult singură. Tu ști că nu-mi place să-mi petrec timpul pe la prietene. Eu mi-am închipuit cu totul altfel viata familiară. Dar Vaier trebuie să-și vadă de oficiu. Pricep cu durere necesitatea asta, și totuși, mai ales din anul acesta, mă apasă gânduri grele, bănuiri ucigătoare. Mai înainte mă părăsea, pentru as vedea de slujbă, cu vădită greutate, cu multă părere de rău. Acum se depărtează fără să fie mișcat deloc, mă lasă singură cu nepăsare, ca și când ar fi vorba de un lucru foarte firesc. Mi-e teamă să nu-mi îngreunez sufletul cu vr’un păcat, dar mi se pare că se depărtează din cercul familiei chiar c’un fel de plăcere. Mă uit după el pe fereastră și-l văd ușor și elegant, întinerit parecă: Sunt clipe în cari îngheț de spaimă, de îndoială. S’ar putea ca Vaier să nu mai țină la mine ca mai înainte? Doamne, am auzit de atâtea ori, și am citit, că bărbații se urăsc să fie ani îndelungați lângă aceeaș femeie, încât deși-i cunosc caracterul lui, nu pot să-mi împrăștiu unele bănuieli. Zic anii îndelungați, pentru că deși mie mi-au trecut cei zece ani de căsătorie nespus de repede, zece ani tot înseamnă ceva. Cu cât ne apropiem de Paști, mă supune tot mai mult un gând, care a încolțit de mult în mine. Dacă s’ar spovedi și Vaier? Dacă într’adevăr ar fi început să crească în inima lui o înclinare rea, nu s’ar putea să nu se curețe de slăbiciunea asta, spovedindu-se și împărtășindu-se. Eu îmi dau bine seama că omul începa să se schimbe, să fie aplicat spre rău, numai când frăgezimea sentimentului scade. Și s’ar putea ca între multele mizerii ale vieții să nu îmbătrânească sentimentul nostru? Sentimentul e întinerit de sufletul nostru, iar sufletul, la rândul său, se renaște, se îmbracă cu noule străluciri de câte ori harul Domnului se coboară în el. Sentimentele rămân fragede, tinere și totuși puternice, numai pornind dintr’un suflet curat. Adevărul acesta l’am experiat în mine însămi, de foarte multe ori. Adeseori, în anii de căsătorie, mă temeam să nu îmbătrânesc, ba erau clipe în cari chiar mă simțeam bătrână, adică indiferentă, seacă. Și am băgat de seamă că senzația asta o aveam în clipele în cari nu eram destul de curată, când mă muncia nemulțumirea, pisma, mânia sau răutatea. De îndată ce mă scuturam de simțemintele acestea, întineream, deveneam iarăși drăguță și fragedă în toate sentimentele, ca o copilă. Eu nu pot crede, mamă dragă, ca sufletul nostru să poată îmbătrâni. M-am gândit mult și văd că nu-i cu putință. El poate deveni somnolent, dar totdeauna își rezervă posibilitatea de-a se trezi nespus de strălucitor. Sentimentul nu-i decât glasul sufletului, și dacă această voce a răsunat odată clar și pătrunzător, nu-și poate pierde niciodată intenzitatea și bogăția. Nu pot crede, deci, ca dragostea lui Vater să fi scăzut, ci nu-și mai poate da bine seama de ea, ca în trecut. Și nu mai poate pentru că nu-i mai ajută sufletul. Sunt adânc convinsă că, însănătoșat, luminat sufletul lui prin singurul mijloc cu putință, prin harul lui Dumnezeu, ar întineri din nou și sentimentul lui. Oamenii, mai ales cei ce se țin culți, disprețuiesc acest mijloc de întinerire, care e spovedirea și cuminecarea, dar știu că tu judeci altfel. De aceea te rog foarte mult scrie i tu lui Vaier să îndeplinească și el, anul acesta, porunca bisericii. — Eu nu cutez să-l îndemn la asta, nu pentru că m’aș teme că va râde de mine, ci mi-e frică să nu-mi ghicească gândul. Și,