Românul, iunie 1914 (Anul 4, nr. 119-141)

1914-06-10 / nr. 125

Anul IV Arad, Marți, 10)23 Iunie 1914. ABONAMENTUL Pe un an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— „ Pe 3 luni . . 7.— „ Pe o lună . . ..40 „ Pentru România și străinătate: Pe un an . 40.— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. românul Nr. 125 R­E­D­A­C­Ț­i­a 9i ADMINISTRAȚIA Strada Zrinyi N-rul 1­a INSERȚIUNILE se primesc la admini­strație. Mulțumite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscrise nu se în­­napoiază, înțelege Germania? De S. MEHEDINȚI, prof. univ., București. D. profesor Simeon Mehedinți a avut deosebita a­­mabilitate de­ a ne trimite acest prețios articol de orien­tare in acelaș timp nouă și ziarului „Redispost”. Textul celor două articole diferă puțin. Ziarele triplei alianțe au comentat în ose­bite chipuri vizita țarului în România. Să ne fie îngăduite și nouă, Românilor, a adauge un cuvânt. Ca oameni, vizita țarului ne bucură. Ni­meni nu poate uita că împăratul Nicolae este inițiatorul conferinței pentru pace­ de la Haga. Un nimb de sincer idealism înconjoară fruun­­tea acestui monarh, iar noi, Românii, pentru care vântul din stepa rusească e prevestito­rul gerului, vedem cu bucurie o rază de căl­dură și din acea parte a orizontului. Ca Români adaogăm însă îndată un dis­tinguo. Una e țarul Nicolae, alta e imperiul rusesc. La 1812, Moldova dintre Prut și Nistru (un ținut cam cât Saxonia, Wü­ttemberg, mâ­râie ducat Hessa și Saxa-Weimar), a fost ră­pit de Rusia. La 1877, am luptat sub aceleași steaguri înaintea Plevnei,iar la întorcerea de peste Du­năre, am aflat țara noastră scăzută cu Basa­rabia. Acestea sunt fapte, și anume dintre acelea care nu mai au nevoie de nici un comentar. Ne dăm așadar seama că, alături de persona­litatea unui monarh — ori­cât ar fi ea de atră­gătoare — se ridică relieful evenimentelor, istorice cu mult mai semnificative. Și e un fapt de o importanță netăgăduită că Rusia lui Petru cel Mare, care n’ajunsese încă la 16-mii, azi a trecut de 160­ mii, și în curând, chiar în generația noastră, va atinge 200 milioane! Afară de popularea grabnică a St.­Unite și a Canadei, nimic nu e mai semnificativ în toată istoria timpurilor moderne, decât acea­sta Rusie — o „lume nouă”, întocmai ca și cea de peste Atlantic. La cel din urmă congres de Geografie, oameni de știință au propus să se mute gra­nița dintre Asia și Europa pe istmul dintre Pontus și Baltica. Asta dovedește că Europa începe a-și simți micimea sa peninsulară față de marele trunchi continental, ruso- asia­tic. Iar când Rusia va ajunge spre sfârșitul veacului al XX-lea la 400­ mil. (după soco­teala lui Europatkin), antiteza dintre acest colos și restul Europei, unde populația spo­rește mult mai încet, va fi faptul hotărâtor în istoria continentului nostru și poate a întregii lumi moderne. Drept aceia, noi Românii, pe lângă 1812 și 1878, avem motive de ordin și mai ge­neral, ca să ne gândim cu toată seriozitatea la atitudinea puternicului nostru vecin din­spre răsărit. * De fapt ne-am și gândit — și încă de mult. La câtva timp după răsboiul din 1878, un articol din Deutsche Revue, scris de d. Titu Maiorescu, fostul prezident de consiliu din timpul păcei din București, a arătat în chip lămurit că orientarea firească a României este către apus. Din nefericire nu numai pentru noi, ci și pentru alții, la cel dintâi pas dincolo de Car­­pați, am întâlnit stări cu adevărat asiatice. Dincolo de munți trăiește aproape jumătatea neamului nostru, pe o întindere de pământ aproape cât a regatului. Din cauza regimului samavolnic al Ungurilor, acei Români duc o viață politică și culturală nu se poate mai strâmtorată. Iar plângerile lor către împăra­tul din Viena au rămas veșnic neauzite. Fiind loiali prieteni ai puterilor centrale, am apelat în nenumărate rânduri la simțul lor de dreptate. Ziare germane, austriace, italie­ne, belgiene, engleze etc. au dat de multe ori alarma asupra absurdei pretenții a Ungurilor — o minoritate turanică, care năzuește să țină în robie politică, economică și culturală marea majoritate a Germanilor, Slovacilor, Croaților și Românilor. Zadarnic au fost toate. Ungurii se joacă de-a imperialismul, cercând să facă la Dună­re, ceia ce face colosul rus între Pacific, Bal­tică și Pontus. Astfel era foarte natural ca Slavii Austro- Ungariei și alții împreună cu ei să-și întoarcă ochii după ajutor spre Rusia. Poporul judecă sintetic, începe să circule vorba: „mai bine să te îneci în Oceanul rusesc, decât în mlaș­­tina ungurească. Aceasta e realitatea și nu e vina noastră dacă cei ce trebuiau să o cunoască mai de mult, nu și-au dat destulă osteneală să o cu­noască. Congresul uniunii femeilor române Expoziția școalei de gospodărie și industrie casnică. Precum se vede, corespondenții ziarelor reprezentate la congresul U. F. R. erau cu toții bărbați. Căci numai așa se poate explica faptul, că au trecut cu vederea un lucru destul de im­portant, la un congres de doamne: expoziția școalei de gospodărie și industrie casnică, expo­ziție deschisă a doua zi de Rusalii în prezența doamnelor congresiste. De, bărbații sunt mai puțin băgători de seamă, când e vorba de lu­cruri,­­cari privesc înainte de toate cucoanele. Se vede, că suntem încă departe de sufrage­­tism. Expoziția însă merita să fie nu numai vă­zută, și admirată, ci pomenită și în publicitate ca un adevărat model de expoziție de acest fel, și trebuia totodată, să se evidențieze, că la a­­ceastă școală se lucrează­­ cu sârguință, cu multă pricepere și cu mult gust și bun simț... Corespunzător organizației școalei, expozi­ția își avea și ea două isecții deosebite: secția gospodăriei și secția țesăturilor și lucrărilor de mână, aranjate amândouă în încăperile in­stitutului. In secția gospodăriei erau aranjate cu un deosebit simț estetic de-o parte mâncări de carne, șuncă, galantină în staniol, de altă parte permeti de ceai, mai multe soiuri de torte, în­ghețată, cataif, apoi diferite glasere și dulce­țuri (de fructe verzi, de fragi etc.), — toate cu un gust și o înfățișare așa de ispititoare, încât vizitatorilor și mai ales vizitatoarelor nu le venea să creadă, că ce-i în fața noastră a ieșit din mâna elevelor de sub priceputa conducere a dșoarei Elena Demetrescu. Ba încă însoțitorul meu, un candidat de advocat cu bine apreciate aptitu­dini de gurmet, având, ca și ceilalți, norocul să guste ceva, nu se putu opri, să nu exclame ve­sel: — „Ah, ce păcat, că nu se aranjează câte o astfel de expoziție, dacă nu în fiecare zi, cel puțin de șase ori pe săptămână! Dumineca și așa stăm în cafenea”. Se vădia din toate cele expuse, nu numai o muncă bine chibzuită și consecventă, ci totodată și o înțelegere a necesităților, ce are să satis­facă o bună gospodină din clasa noastră inte­lectuală și de mijloc, în familie și în societate. Iar această pătrundere a realității și munca de­pusă cu prilejul acesta pentru a dovedi că acea­stă realitate se poate îmbunătăți, e meritul di­rectoarei actuale a secției de gospodărie, al dșoarei Elena Demetrescu, care a știut aduce în deplină armonie situația noastră modestă cu n­zuintele spre o viață mai rafinată, firești ori­cărei societăți ce progresează. Tot așa de admirată, dacă nu și mai mult, a fost secția industriei casnice. Iar pentru un vizi­tator, chiar și superficial, era aceasta nu nu­mai o expoziție a bogăției de motive artistice poporale, ci totodată și un instructiv prilej de­ a urmări desvoltarea în anii din urmă a concep­ției noastre despre arta textilă a poporului și despre valorizarea productelor ei. Și a fost foarte bine, că obiectele s’au expus în două săli separate, căci cu atât mai ușor ieșia la iveală ,deosebirea între concepția de ieri și cea de azi și se pot trage concluzii și îndrumări prețioase referitor la cafea, ce are să fie urmată în vii­tor. Sala din etaj era ocupată aproape în între­gime de stofe, de odăjdii, țesute în anii trecuți, admirabile ca țesătură și culoare, de o armo­nie perfectă în stilizare, de mare valoare ar­tistică, dar — de foarte mică valoare practică. Le-am văzut pe toate și acum un an, le-am văzut în parte și acum doi ani. Și am avut aceeaș im­presie. Când acum vre­o zece ani se pornise și la noi dragostea față de motivele țesăturilor po­porale, ne înflăcărasem cu toții și voiam să in­troducem pretutindeni aceste motive, astfel și în ornatele bisericești. Nu ne-am prea dat seamă de practicitatea acestei intuinii. Stofele acestea se țes, ca să se treacă și să se răspândească. Răspândirea lor însă numai așa e cu putință, dacă sunt practice, ușoare și ieftine. Ei bine, aceste două calități, stofele țe­sute în anii trecuți la școala noastră de indu­strie, nu le au. Pe lângă că sunt foarte greoaie, au marele cusur de a fi ,și foarte scumpe. Și mai ales aceasta din urmă are să fie o piedică însemnată în calea răspândirii lor. Căci ,în sfâr­șit, ori cât de mare ar fi valoarea lor artistică, totuș puține biserici și puțini credincioși sunt în stare să jertfească 100 de coroane pentru un metru de stofă de odăjdii. Astfel suntem si-

Next