Românul, iulie 1915 (Anul 5, nr. 27-28)
1915-07-05 / nr. 27
Pag. 2. Cartea comemorativă tipărită se va pune în vânzare pe lângă un preț convenabil, așa că fiecare suflare românească să și-o procure. Din venitul curat, care ar rezulta din vânzarea cărții și din dăruirile benevole să se creieze un fond, din care să se ajute orfanii eroilor noștri. In chipul acesta pe de o parte vom arăta lumei întregi jertfele aduse de noi tronului și patriei noastre, ne vom arăta recunoștința față de vitejii noștri cari prin vărsarea sângelui lor — au făcut cinste neamului nostru, pe de altă parte, însă, prin obolul nostru vom ușura în parte greul zilelor orfanilor rămași în urma eroilor, le vom putea opri în parte curgerea lacrimilor după iubiții lor părinți, prin ceea ce ne vom arăta vrednici urmași ai strămoșilor noștri, iar posteritatea încă își va croi judecata sa după faptele noastre naționale și creștinești. Deci, cu Dumnezeu înainte! Preotul loan Crăciun. ITOMANÜI* Rusia. Din „L’Indépendance Roumaine”? oficiosul francez al guvernului român. Evenimentele interne din Rusia încep să intereseze opinia europeană aproape tot atât cât și vicisitudinile militare. Marele imperiu de la nord este desigur o țară asupra căreia este mai greu de a formula o judecată decât asupra alteia, din pricina particularităților sale administrative, greșim când îl măsurăm cu măsura continentală. Unii își închipuiseră, la prima știre a înfrângerii mazuriene, din August trecut, că primejdia revoluționară care amenințase imperiul a doua zi după înfrângerile din Manciuria, în 1915, se va reînoi în 1915, cu o intensitate poate crescută. Până acum, cei cari hrăniseră o asemenea speranță fură înșelați. Ei nu s-au gândit la câteva concesii făcute în răstimp de către guvernul țarului, la crearea Dumei și la sporirea relativă a libertății pressei, i două reforme care funcționează de zece ani ca o supapă de siguranță. Este în afară de îndoială că situația este astăzi alta decât în 1905, când mișcarea se întinde asupra milioanelor de populație țărănească, precum și în mediile comerciale, îmbrățișând cum se spune în Rusia, „pe mujik și pe intelectualul”. Anumite abuzuri tradiționale au fost suprimate în acești zece ani din urmă, funcționarii sunt mai bine retribuiți, numărul analfabeților s-a micșorat, o serie de recolte bune a ridicat simțitor prosperitatea generală. In sfârșit, trebuie să ținem în seamă că dacă campania împotriva Japoniei era profund antipatică sufletului poporan rus, ideia de a cuceri Țarigradul împreună cu Dardanelele este de natură să-i încălzească entuziasmul. Totuș, fierberea, care se manifestă de câtăva vreme în Moscova, precum și în alte orașe ale imperiului și înlocuirea neobișnuită a doi miniștri, pe cari suntem înclinați să-i socotim drept țapi ispășitori, spun îndestul că nemulțămirea rezultând din decepțiile militare și din scumpetea generală, care apasă greu asupra masselor, a crescut în Rusia. Trebuie totdeauna să se țină seamă de asemenea simptome. Nu programurile din Moscova trebuie luate drept criteriu; plebea s’a dedat la excese și în Londra și Milano. Mai serioasă este fierberea care se observă în mediile diriguitoare ale societății rusești, în cercurile cari își dau seama de înfrângerile militare suferite și cari pot trage de aci o concluzie asupra grozavei contralovituri economice care va urma. Cam acum o lună, Uniunea tehnică din Petrograd cerea printr’o petiție guvernului „participarea tuturor cetățenilor fără deosebire de credință, la viața politică și întărirea industriei”. Anumite întorsături de fraze ale acestui manifest aminteau aproape proclamațiile revoluționare din 1905. Acești tehniciani atribuiau, poate nu fără dreptate, cauza nesucceselor pe câmpurile de bătae preparării industriale neîndestulătoare a țării. „Niciodată, scrie „Ruskya Wiedomosti”, nu s’a văzut așa de limpede legătura care există între câmpul de bătae și desvoltarea industriei”. Fără îndoială pentru a potoli această mișcare amenințătoare consimte țarul, prin ultimul său rescript ,să convoace Duma, ai cărei membri își permiseseră dealtmintrelea, chiar fără convocare oficială, să se întrunească în ședințe aproape regulate în palatul Taurida. Țarul vorbește afară de aceasta de variațiile inevitabile ale norocului răsboiului, de resursele inepuizabile ale Rusiei și de colaborarea poporului pentru a birui toate piedecile. A spune că guvernul singur nu este în stare să învingă dificultățile momentului este, în Rusia, o concesie însemnată făcută ideilor liberale. Marele imperiu a avut nesuccese militare pentru că s’a odihnit prea mult pe umărul baionetelor și nu destul pe puterea morală a națiunii întregi. Incontestabil, Rusia trece printr’o criză care a început prin reînoirea unei părți din personalul său guvernamental: nu e decât întâiul pas pentru a potoli nemulțămirile care fierb în adâncimile imensului său corp social. Viitorul apropiat al Rusiei va atârna de spiritul în care nouii sfetnici vor administra moștenirea ingrată care le-a căzut. Sarcina lor va deveni și mai grea dacă seria neagră de pe câmpurile de bătae trebuie să continue. să „Hoch Österreich” — apoi pleacă grăbit, vădit emoționați, să vadă câmpul de bătaie din preajma orașului, unde s’a dat atacul decizător asupra sorții Lembergului. Ajungem la marginea orașului — în Qhetto, — în suburbiile evreiești. Populația ne întâmpină cu mare bucurie vociferând nervoși: „Heil dem Sieger!” ... . Un călăreț cu un buchet de flori în mână, legat cu tricolor, ce fâlfâie în alergarea calului,trece pe lângă trupele ce intră în oraș. Isbucnesc în urale — în toate limbile. Ne apropiem de centru. Străzi pavoazate, case cu etaj. In ferești femei frumoase, fete pe balcoane, acelaș chip, toate în haine albe aruncă flori și ofițerii se întrec să le prindă. Cetățenii fericiți, se salută reciproc. Urale, aplauze, bărbați, femei intră în șir, întind mâna cu bucurie, împart bomboane ofițerilor și bani soldaților. Ofițerii salută mereu cu mâna la chipiu și zimbesc. E imposibil a descrie manifestația populației — închipuiți-vă, fiecare om din Lemberg era pe stradă, pe balcoane și în fereștri, și fiecare manifestează, strigă, gesticulează. Intrăm în centru. In fruntea batalionului II călărește căpitanul Șerb și locotenentul Dragoi, apoi la cel I, cunoscutul căpitan filoromân Meisel, iar în fruntea regimentului vicecolonelul Burdea. Feciorii intonează „Hora Unirei” și „Deșteaptă-te Române”. Conturele manifestației în centru sunt grandioase. Palate, zidiri monumentale. In piața de frunte a orașului atinge culmea. Balcoanele arhipline. Deja un timp simțim, că orașul e prea mare și manifestația ne obosește. Cum intrăm într’o altă stradă, iarăș ne întimpină un uragan de urale, flori, bomboane. Populația e vădit surprinsă, când vede șirul nesfârșit al coloanei de artilerie. Se constată, acum, că artileria noastră e superioară și mai puternică, decât a dușmanului.Se înserează. Aproape 3 ore a durat defilarea prin oraș. La marginea de nord a orașului odihnim puțin. Ofițerii ofer vicecolonelului Burdea bomboane, din cele primite de la damele din Lemberg. Bătrânul vicecolonel zimbește și le zice: „Măi băieți, eu nu știu ce vă place vouă așa în Lemberg!?” Când se înserase deabinele, pornim iarăș mai departe, căci mâne regimentul nostru va fi iarăș în prima linie de bătaie. Cerdac. Duminecă, 18 iulie 1915. Uni protest al albanezilor din România. Coloniile albaneze din București și Constanța au înnaintat marilor puteri următorul protest în contra incălcărei teritorului Albaniei: „După grele și lungi suferințe și lupte duse de națiunea albaneză în timp de atâtea secole, pentru conservarea individualității sale etnice, marile puteri au găsit-o demnă de o soartă mai bună și prin protocolul încheiat la Londra în 1913, au binevoit să recunoască dreptul său de existență politică, creiând statul albanez. Această deciziune, pe cât de umanitară pe atât de justă a areopagului european, a deșteptat în poporul albanez un profund sentiment de recunoștință. In acelaș timp, conferința ambasadorilor la Londra, a hotărît un șir de măsuri, de care avea nevoie noul stat pentru a-și asigura un început de organizațiune economică și administrativă. Dar aceste măsuri cari, poate, ar fi fost îndestulătoare în ceea ce privește organizațiunea internă, din nenorocire nu au putut produce rezultatul satisfăcător ce era de așteptat și aceasta din cauza intrigilor venite din afară. Sunt destul de cunoscute astăzi cauzele și autorii, scopul și mijloacele întrebuințate pentru a produce așa numita mișcare epirotă și pe cea din Albania centrală. Răul de altfel, s-ar fi stins curând sau, în orice caz, nu ar fi luat așa proporții, dacă marile puteri protectoare s-ar fi bucurat de liniștea necesară de a se ocupa de nevoile statului creiat de ele și care nu depășise încă pericolul și greutățile începutului pentru a nu mai avea nevoie de asistența directă a protectorilor săi. Odată declarat marele răsboiu, toți acei cari stăteau la pândă așteptând ocaziunea favorabilă, se grăbiră de a precipita acțiunea lor răuvoitoare pentru a putea să-i culeagă cât mai curând fructele. Astfel Grecia oficială, sub pretextul de a stabili liniștea în acele regiuni, a ocupat cea mai mare parte din Albania sudică. Italia, fie pentru un scop filantropic, fie pentru a putea întreprinde, la timp, o acțiune care să fie de natură a sili pe dușmanii Albaniei să respecte deciziunile marilor puteri, a ocupat Valona, — aceste sunt declarațiunile oficiale ale guvernului italian, ale cărui intențiuni sunt, ne place să credem, binevoitoare față de noi. Serbia și Muntenegrul, în sfârșit, pretextând incursiuni absolut imaginare ale Albanezilor în țările lor și profitând și de faptul intrării Italiei în răsboiu, au năvălit în Albania strict neutrală și au ocupat, nu fără a comite tot felul de grozăvii, restul de teritor al Albaniei independente. Considerând că această violațiune, lipsită de orice pretext plauzibil, a teritorului albanez, constitue un adevărat atentat săvârșit în contra libertății națiunei noastre și o detestabilă victorie a forței asupra dreptului, în prizma principiului sfânt al naționalităților, a cărui principiu, dușmanii Albaniei, datoresc chiar existența lor. Coloniile albaneze din București și din Constanța, protestează cu cea mai mare energie în contra acestei stări de lucruri și respectuos vă roagă să binevoiți a aduce la cunoștința înaltului guvern ce, cu onoare, reprezentați, doleanțele noastre, ca să intervie pentru a asigura respectarea deciziunilor solemne luate de marile puteri cari au garantat independența și integritatea teritorială a Albaniei”. Intru amintirea fericitului preot Dimitrie Bogoevici De pe Valea Ahmăjului, ni se scriu următoarele: Preotul Dimitrie Bogoevici din Bănia după un morb lung de doi ani și grele suferințe, Mercur, în 18 Mai a. c. puse capăt durerilor și adormi în Domnul. Pe noi cei ce am trăit aceste trei decenii din urmă ne leagă multe amintiri de conlucrarea laolaltă în via Domnului Soartea a voit ca în timpul din urmă cei iubiți ai săi nici n’au mai putut comunica cu dânsul, ba nici la depunerea sa în mormânt să nu poată participa. Preotul Dimitrie Bogoevici după terminarea studiilor teologice a fost aplicat dimpreună cu alți bravi învățători la înființata școală tractuală din Bozovici prin Consistorul din Caran-