Românul, decembrie 1915 (Anul 5, nr. 49-51)

1915-12-06 / nr. 49

Pag. 3. rMtsmimw* " ____________ Duminecă, 19 Decemvrie 1915. Congruit. Oradea­ mare, 14 Decemvrie n. Este o veche și justă doleanță a preot­im­ei noastre beneficiarea ei slabă, neajunsurile ei ma­teriale. Este adevăr nediscutabil că interesele bine chibzuite ale poporului românesc pretind și independența materială a preoțimei. .Chestia aceasta este în vieața noastră bise­ricească și publică foarte însemnată, nu e nu­mai afacerea internă a unei tagme, n’are numai însemnătate financiară și materială, ci, are o însemnătate etică și de drept public. Nu conte­stez că dela moartea marelui mitropolit acea­stă chestie este foarte neglijată de noi de bi­serica vie, de conducătorii bisericei, și în urmă rău delegată; iar convingerea mea este, că răspunderea în primul rând o poartă însăș preo­­țimea, dar și sanarea depinde în mare parte de ei/ Nu vreau să fac studiu istoric despre trecutul, luptele, fazele de desvoltare a preo­­țimei noastre. Au suferit multe mizerii, umiliri, prigoniri, dar împreună cu neamul lor. N’au avut o soartă mai bună, decât obștea întreagă, dar nici n’au dorit. In secolul al XlX-lea, poporul românesc ajunge la un avânt mai mare cultural. Se for­mează o pătură intelectuală, cultă mirenească, conducerea neamului Se împărțește între mireni și clericali. Chiar la răriștea evoluției provi­dența divină ni l-a dat pe Șaguna, pe Șuluțiu, cari înțelegând cuvântul vremii, exigențele tim­pului schimbat, au făcut tot posibilul pentru ri­dicarea nivelului moral, cultural, dar și mate­rial al preotimei române. Suntem siliți să con­statăm, că în general progresul tagmei preo­țești n’a ținut pași cu dezvoltarea obștească, părea că în unele ținuturi s’ar fi deschis o rup­tură, s’ar fi format un istm adevărat între preo­țime și popor. S’a început era neînțelegerilor, nemulțumirilor, plânsurilor. Preoțimea, accen­tuez, numai o parte din ea, nu a urcat trenul culturei moderne. Iată iszvorul principal al nemulțumitoarei si­tuații materiale. Țăranul român, de la anii 1830 vădit progresează; poate progresul acesta nu-i totdeauna sănătos, natural, folositor, dar su­fletul, modul lui de cugetare,­­ vederile lui s’au schimbat. Nepoții foștilor iobagi nu se pot conduce cu munițiile intelectuale ale secolului trecut. Se cad căințe, că „nu-l mai putem con­duce ,poporul, — nu ne ascultă, cârciumarul ori în cazul cel mai bun notarul sunt conducătorii lui”. Zilnic se repetează, că sinoadele parohiale se opun efectuirei alegerilor de preot ori învă­țător. Devine obicei, că aspiranții la cutare parohie fac târguieli și stipulează în mod arbitrar veni­tele stelare. Multe parohii fac trecere la alte confesiuni ori devin cuiburi prielnice sectarilor, — numai pentru neînțelegerile avute cu prutul mai vârtos pe tema financiară. O parte însem­nată, — deși încă minoritatea — a preotimei, deci nu se mai poate numi conducători naturali ai poporului. Din motive etice și culturale mai mu­lți. In mijlocul fierberilor interne a intrat apoi în biserică calul troian al guvernului, congrel Crred că fiecare preot, — și cei distinși cu adausuri și remunerații personale, și cei cu fai­moasa adresă de aderență — este convins în su­fletul său, că legea aceasta nu s’a adus de dra­gul lor, nu din dorința promovărei gradului cul­tural, moral, și stărei materiale a preoților ro­mâni. In momentele aceste grele istorice nu vreau să mă ocup cu legea aceasta. Am fost și sunt contra congruei, și țin­de o­­ primordială cerință națională abrogarea, modificarea radicală a le­gii. Idealul meu este: biserică liberă în stat liber. Libertatea conștiinței e cea mai mare avere a omului. Nu se poate prețui, înlocui, cu altceva. Această libertate regulează vieața sufletului, iar organizația, biserica prin care câștigăm hrana, liniștea, întărirea suflatului nostru, chiar așa de liberă are să fie ca și conștiința. Un­­ popor po­liticeste asuprit, despoiat de drepturile sale na­ționale, —­­are libertate mai multă ori mai pu­tină în vieața lui bisericească, și totodată ba­ză, cetate pentru lupta lui culturală, economică, națională. Iată însemnătatea istorică neprețuită a au­tonomiei bisericei noastre naționale ,luptată de marele Șaguna. Dar noi epigonii!?... Nu numai poporul, dar și o parte însemnată a preoțimei nu cunoaște nici literile, necum du­hul statutului organic, nu-l aplică, nu-i dă viată. Afirm că dacă preoțimea, ținând pas cu evo­­luțtia timpului modern, s’ar fi silit să rămână transportătoarea­­ razelor culturei în sufletul po­porului, dacă ea s’ar fi gândit numai la sporirea puterei­ sale morale și își ținea de datoriata sa supremă numai apostolia, ar fi crescut popo­rul în duhul libertății autonomice, ar fi desvoltat conștiința lui națională, sentimentul datoriei, s’ar fi luptat cu abnegațiune creștinească în contra patimilor vițiilor lui, nu ar fi nevoie de congrus, nici nu o ar fi primit în forma îm­biată, și n’am începe al șaselea deceniu cu plân­­suri. Poporul nostru n’a fost egoist, el are co­mori prețioase în sufletul său, numai să le scoa­tem la lumină. Dar s’au făurit lozince mincinoase: sără­­­­cia și indolența poporului. Știm că sărăcia este rezultatul patimilor și mai vârtos lipsa condu­­cerei culturale și morale. Bihorul nostru, teri­­torul locuit de Români, este cunoscut de sărac, totuș preoții și învățătorii harnici au produs rezultate impunătoare. Amintesc numai pe preoții din Miersig si Pocola. Indolenta e o însușire sufletească, rezulta­tul creșterei greșite ori neglijentei spirituale, este o boală curabilă. Congrua în forma de azi, ca ajutor absolut slab, are și putere demorali­zatoare. Timpul nu-i potrivit să întru în amă­nunte. Mângâiere și speranță ne dă faptul că ma­joritatea absolută nu s’a molipsit de boala a­­ceasta. Un nou produs periculos al congruei este noțiunea greșită, strecurată atât în primul ar­ticol din Nr. 247, precum în articolul domnului Crăciun, că preotul român este „sujbaș de stat”, „este socotit între funcționarii publici având ajutor de stat (congruit).” E o greșeală principiară, dar totodată ne­spus de periculoasă. Preoții români nu sunt slujbași de stat, ei nu se pot socoti între funcționarii de stat, nu sunt numiți, nu se pot disciplina de stat, ei sunt lucrătorii în via Domnului, sunt exclusiv „sluj­bașii”,, „funcționarii”, „organele” bisericii ma­me! Ajutorul de stat emanează din datoriata principială a statului față de cetățenii săi. Sta­tul este dator, să se îngrijească de toate exi­gențele cetățenilor săi, susținând administrația, justiția, instituțiunile culturale și ajutând cele bisericești. Biserica catolică a primit milionul în de­cursul vremei de la stat, fără ca preotul cato­­lic să devie slujbaș de stat. Articolul de lege XX din 1848 codifică datori­ta statului față de confesiunile recipiate, iar legea de congrus este executarea lui greșită, tendențioasă. Să nu cerem, să nu cerșim, mai ales nu acum­­i , înaintea ochilor noștri decurge cataclismul Neamul nostru stă înaintea evoluției deci­­zătoare­ — viitorul, existența lui este în cum­pănă. Vină -mi este credința că ni se deschide o lume nouă­ . * Nu mă tem de suprimare,­căci mei o putere nu se poate suprima în natură. „Nu sunt în lume piscuri prea înalte, când vulturul își ia sborul, copil de vultur e nea­mul românesc”, istoria ne-o spune. Dar va tre­bui să muncim, să luptăm, mult, foarte mult in­tensiv, sistematic mai altcum ca până aci! In cuvântul acesta „mai altcum” văd eu des­­legarea viitorului. Și în munca aceasta nouă rol însemnat trebuie să aibă și preoțimea, așa pe nas când mă milogeam după o coaje de pâne — și b­ zadar căutam căldura brațelor ma­mei mele, nu era nicăirea... Excelentă, după multă trudă, valurile, vân­turile m’au dus într’o țară străină. Acolo ma­rea suna noaptea întreagă, și în zori, pe țărm rîdeau copii și femei, și soarele vopsea pe fața lor aur... La țărm erau case mari și camere calde și grădini înaintea lor. Și în biserică nu era clopot de lemn ca la noi, în curte nu ju­cau fantome horă și în fântâni nu se cufunda găleata să se umple de lacrămi. Și dacă mă loveam de cineva, 011 mi se răstea și am uitat cum sună ușa trântită... Și nu am mai trebuit să mă milogesc, căci orice am cerut mi s’a dat, poate pentru că eram muncitor... Și mi s’a făcut chiar rușine că oamenii îmi spuneau: domnule ori frate, căci la noi trebue să se spu­nă: Excelentă, Magnificență, Ilustritate... Și m’a uimit multă vreme, că aci, în teară străină mă simt atât de bine... Dar goarnele au sunat. Și din vieața frumoasă, am venit acasă în Ardeal. Și în Ardeal am îmbrăcat uniforma. Și mi-au pus galoane pe mânecă și stele pe gu­ler, ca să însemn mai mult decât unul, care *’are galoane și stele... Și mi-au dat pușcă și sabie și gloanțe și­­ mi-au spus: — Du-te și-ți apără țara. Și m’am dus să mi-o apăr. Din dușman eu n’am văzut decât un om­­ străin, care avea și dânsul galoane și pușcă și sabie și mi-a răcnit ceva în urechi, poate că: — Te ucid! Și am simtit că-mi fuge un junghiu prin inimă. Și știi ce sunt eu de atunci? Excelentă sunt olog! N’am un picior și m’ar putea sfâșia oricare dulău, m’ar putea goni ordine, mi s’ar putea aprinde pe cap casa și m­’aș putea fugi, căci pi­ciorul meu este de lemn și dacă mi s’ar fura cineva, eu n’aș putea să-mi cioplesc un altul. Și totuș... Excelență eu nu blestem pe ni­meni, căci în camera mea tristă blestemul ar suna a batjocura propriei mele ființe. Și... neavând alt lucru, căci ce să poată face un olog?... zile și nopți întregi răvășesc slo­vele... O, slovelor! Voi sunteți negre ca fur­nicile și înșiruirea voastră totuș mă mângăe, căci curgeți din taine, că să mă legați cu lu­mea. Prin voi îmi vorbesc atâț­ia, pe cari nu-i cunosc, dar simt că-s buni ca mine — și prin slove, înțeleg minunile lumei mari... Excelentă, din ziar am citit că Excelenta voastră, atunci, când s’a vorbit de noi poporul, de-a ni se da aceleași drepturi ca și neamuri­lor dvoastră. Excelentă, ați spus, că dvoastră iubiți poporul, dar nu vreți să-l vedeți șezând lângă dvoastră. Prin urmare... Vă feriți paltonul. Poate că cioarecul și opinca are alt miros ca gheata de chevreaux, și poate că am ameți pe canapelele de catifea roșie, poate că nici nu am înțelege ce înseamnă a fi­ deputat și a re­prezenta drepturi. Dar rogu-vă Excelentă, dacă d voastră vă feriți canapeaua pe care ședeți, de ce vreți ca noi să vă apărăm canapeaua afară?... In vânt... In viforniță... In iarnă.. Vedeți Excelentă, eu mi-am pierdut un picior și sunt olog și o viață întreabă nu-mi va ajunge ca să fiu ...alegător. Eu mi-am dat viața pentru patrie și d voastră ați spus în dietă, că luați viața mea, dar nu-mi dați voi... în dietă. Excelență, rău faceți. A fi nedrept și a nu avea milă față cu cel ce sufere și este cinstit, poate că înseamnă ceva la club, dar noi — între noi — spunem că este... lucru rău. A nu recunoaște meritul celui ce te scapă din apaă și a dori să se înnece după ce te-a scăpat . Excelentă, nu cred că este dorința dvoastră. Oricum ar fi: Excelentă, sunt bărbat de 40 de ani, dascăl, am patru copii, am venit 5000 de chilometri din America ca să-mi apăr cre­dința și care, mi-am pierdut un picior și totuș... nu sunt alegător... Dar ce sunt eu Excelentă după părerea dvoastră? Ioe Ologu, dascăl român ardelean venit din America.

Next