Românul, decembrie 1915 (Anul 5, nr. 49-51)
1915-12-06 / nr. 49
Pag. 3. rMtsmimw* " ____________ Duminecă, 19 Decemvrie 1915. Congruit. Oradea mare, 14 Decemvrie n. Este o veche și justă doleanță a preotimei noastre beneficiarea ei slabă, neajunsurile ei materiale. Este adevăr nediscutabil că interesele bine chibzuite ale poporului românesc pretind și independența materială a preoțimei. .Chestia aceasta este în vieața noastră bisericească și publică foarte însemnată, nu e numai afacerea internă a unei tagme, n’are numai însemnătate financiară și materială, ci, are o însemnătate etică și de drept public. Nu contestez că dela moartea marelui mitropolit această chestie este foarte neglijată de noi de biserica vie, de conducătorii bisericei, și în urmă rău delegată; iar convingerea mea este, că răspunderea în primul rând o poartă însăș preoțimea, dar și sanarea depinde în mare parte de ei/ Nu vreau să fac studiu istoric despre trecutul, luptele, fazele de desvoltare a preoțimei noastre. Au suferit multe mizerii, umiliri, prigoniri, dar împreună cu neamul lor. N’au avut o soartă mai bună, decât obștea întreagă, dar nici n’au dorit. In secolul al XlX-lea, poporul românesc ajunge la un avânt mai mare cultural. Se formează o pătură intelectuală, cultă mirenească, conducerea neamului Se împărțește între mireni și clericali. Chiar la răriștea evoluției providența divină ni l-a dat pe Șaguna, pe Șuluțiu, cari înțelegând cuvântul vremii, exigențele timpului schimbat, au făcut tot posibilul pentru ridicarea nivelului moral, cultural, dar și material al preotimei române. Suntem siliți să constatăm, că în general progresul tagmei preoțești n’a ținut pași cu dezvoltarea obștească, părea că în unele ținuturi s’ar fi deschis o ruptură, s’ar fi format un istm adevărat între preoțime și popor. S’a început era neînțelegerilor, nemulțumirilor, plânsurilor. Preoțimea, accentuez, numai o parte din ea, nu a urcat trenul culturei moderne. Iată iszvorul principal al nemulțumitoarei situații materiale. Țăranul român, de la anii 1830 vădit progresează; poate progresul acesta nu-i totdeauna sănătos, natural, folositor, dar sufletul, modul lui de cugetare, vederile lui s’au schimbat. Nepoții foștilor iobagi nu se pot conduce cu munițiile intelectuale ale secolului trecut. Se cad căințe, că „nu-l mai putem conduce ,poporul, — nu ne ascultă, cârciumarul ori în cazul cel mai bun notarul sunt conducătorii lui”. Zilnic se repetează, că sinoadele parohiale se opun efectuirei alegerilor de preot ori învățător. Devine obicei, că aspiranții la cutare parohie fac târguieli și stipulează în mod arbitrar venitele stelare. Multe parohii fac trecere la alte confesiuni ori devin cuiburi prielnice sectarilor, — numai pentru neînțelegerile avute cu prutul mai vârtos pe tema financiară. O parte însemnată, — deși încă minoritatea — a preotimei, deci nu se mai poate numi conducători naturali ai poporului. Din motive etice și culturale mai mulți. In mijlocul fierberilor interne a intrat apoi în biserică calul troian al guvernului, congrel Crred că fiecare preot, — și cei distinși cu adausuri și remunerații personale, și cei cu faimoasa adresă de aderență — este convins în sufletul său, că legea aceasta nu s’a adus de dragul lor, nu din dorința promovărei gradului cultural, moral, și stărei materiale a preoților români. In momentele aceste grele istorice nu vreau să mă ocup cu legea aceasta. Am fost și sunt contra congruei, și ținde o primordială cerință națională abrogarea, modificarea radicală a legii. Idealul meu este: biserică liberă în stat liber. Libertatea conștiinței e cea mai mare avere a omului. Nu se poate prețui, înlocui, cu altceva. Această libertate regulează vieața sufletului, iar organizația, biserica prin care câștigăm hrana, liniștea, întărirea suflatului nostru, chiar așa de liberă are să fie ca și conștiința. Un popor politiceste asuprit, despoiat de drepturile sale naționale, —are libertate mai multă ori mai putină în vieața lui bisericească, și totodată bază, cetate pentru lupta lui culturală, economică, națională. Iată însemnătatea istorică neprețuită a autonomiei bisericei noastre naționale ,luptată de marele Șaguna. Dar noi epigonii!?... Nu numai poporul, dar și o parte însemnată a preoțimei nu cunoaște nici literile, necum duhul statutului organic, nu-l aplică, nu-i dă viată. Afirm că dacă preoțimea, ținând pas cu evoluțtia timpului modern, s’ar fi silit să rămână transportătoarea razelor culturei în sufletul poporului, dacă ea s’ar fi gândit numai la sporirea puterei sale morale și își ținea de datoriata sa supremă numai apostolia, ar fi crescut poporul în duhul libertății autonomice, ar fi desvoltat conștiința lui națională, sentimentul datoriei, s’ar fi luptat cu abnegațiune creștinească în contra patimilor vițiilor lui, nu ar fi nevoie de congrus, nici nu o ar fi primit în forma îmbiată, și n’am începe al șaselea deceniu cu plânsuri. Poporul nostru n’a fost egoist, el are comori prețioase în sufletul său, numai să le scoatem la lumină. Dar s’au făurit lozince mincinoase: sărăcia și indolența poporului. Știm că sărăcia este rezultatul patimilor și mai vârtos lipsa conducerei culturale și morale. Bihorul nostru, teritorul locuit de Români, este cunoscut de sărac, totuș preoții și învățătorii harnici au produs rezultate impunătoare. Amintesc numai pe preoții din Miersig si Pocola. Indolenta e o însușire sufletească, rezultatul creșterei greșite ori neglijentei spirituale, este o boală curabilă. Congrua în forma de azi, ca ajutor absolut slab, are și putere demoralizatoare. Timpul nu-i potrivit să întru în amănunte. Mângâiere și speranță ne dă faptul că majoritatea absolută nu s’a molipsit de boala aceasta. Un nou produs periculos al congruei este noțiunea greșită, strecurată atât în primul articol din Nr. 247, precum în articolul domnului Crăciun, că preotul român este „sujbaș de stat”, „este socotit între funcționarii publici având ajutor de stat (congruit).” E o greșeală principiară, dar totodată nespus de periculoasă. Preoții români nu sunt slujbași de stat, ei nu se pot socoti între funcționarii de stat, nu sunt numiți, nu se pot disciplina de stat, ei sunt lucrătorii în via Domnului, sunt exclusiv „slujbașii”,, „funcționarii”, „organele” bisericii mame! Ajutorul de stat emanează din datoriata principială a statului față de cetățenii săi. Statul este dator, să se îngrijească de toate exigențele cetățenilor săi, susținând administrația, justiția, instituțiunile culturale și ajutând cele bisericești. Biserica catolică a primit milionul în decursul vremei de la stat, fără ca preotul catolic să devie slujbaș de stat. Articolul de lege XX din 1848 codifică datorita statului față de confesiunile recipiate, iar legea de congrus este executarea lui greșită, tendențioasă. Să nu cerem, să nu cerșim, mai ales nu acumi , înaintea ochilor noștri decurge cataclismul Neamul nostru stă înaintea evoluției decizătoare — viitorul, existența lui este în cumpănă. Vină -mi este credința că ni se deschide o lume nouă . * Nu mă tem de suprimare,căci mei o putere nu se poate suprima în natură. „Nu sunt în lume piscuri prea înalte, când vulturul își ia sborul, copil de vultur e neamul românesc”, istoria ne-o spune. Dar va trebui să muncim, să luptăm, mult, foarte mult intensiv, sistematic mai altcum ca până aci! In cuvântul acesta „mai altcum” văd eu deslegarea viitorului. Și în munca aceasta nouă rol însemnat trebuie să aibă și preoțimea, așa pe nas când mă milogeam după o coaje de pâne — și b zadar căutam căldura brațelor mamei mele, nu era nicăirea... Excelentă, după multă trudă, valurile, vânturile m’au dus într’o țară străină. Acolo marea suna noaptea întreagă, și în zori, pe țărm rîdeau copii și femei, și soarele vopsea pe fața lor aur... La țărm erau case mari și camere calde și grădini înaintea lor. Și în biserică nu era clopot de lemn ca la noi, în curte nu jucau fantome horă și în fântâni nu se cufunda găleata să se umple de lacrămi. Și dacă mă loveam de cineva, 011 mi se răstea și am uitat cum sună ușa trântită... Și nu am mai trebuit să mă milogesc, căci orice am cerut mi s’a dat, poate pentru că eram muncitor... Și mi s’a făcut chiar rușine că oamenii îmi spuneau: domnule ori frate, căci la noi trebue să se spună: Excelentă, Magnificență, Ilustritate... Și m’a uimit multă vreme, că aci, în teară străină mă simt atât de bine... Dar goarnele au sunat. Și din vieața frumoasă, am venit acasă în Ardeal. Și în Ardeal am îmbrăcat uniforma. Și mi-au pus galoane pe mânecă și stele pe guler, ca să însemn mai mult decât unul, care *’are galoane și stele... Și mi-au dat pușcă și sabie și gloanțe și mi-au spus: — Du-te și-ți apără țara. Și m’am dus să mi-o apăr. Din dușman eu n’am văzut decât un om străin, care avea și dânsul galoane și pușcă și sabie și mi-a răcnit ceva în urechi, poate că: — Te ucid! Și am simtit că-mi fuge un junghiu prin inimă. Și știi ce sunt eu de atunci? Excelentă sunt olog! N’am un picior și m’ar putea sfâșia oricare dulău, m’ar putea goni ordine, mi s’ar putea aprinde pe cap casa și m’aș putea fugi, căci piciorul meu este de lemn și dacă mi s’ar fura cineva, eu n’aș putea să-mi cioplesc un altul. Și totuș... Excelență eu nu blestem pe nimeni, căci în camera mea tristă blestemul ar suna a batjocura propriei mele ființe. Și... neavând alt lucru, căci ce să poată face un olog?... zile și nopți întregi răvășesc slovele... O, slovelor! Voi sunteți negre ca furnicile și înșiruirea voastră totuș mă mângăe, căci curgeți din taine, că să mă legați cu lumea. Prin voi îmi vorbesc atâția, pe cari nu-i cunosc, dar simt că-s buni ca mine — și prin slove, înțeleg minunile lumei mari... Excelentă, din ziar am citit că Excelenta voastră, atunci, când s’a vorbit de noi poporul, de-a ni se da aceleași drepturi ca și neamurilor dvoastră. Excelentă, ați spus, că dvoastră iubiți poporul, dar nu vreți să-l vedeți șezând lângă dvoastră. Prin urmare... Vă feriți paltonul. Poate că cioarecul și opinca are alt miros ca gheata de chevreaux, și poate că am ameți pe canapelele de catifea roșie, poate că nici nu am înțelege ce înseamnă a fi deputat și a reprezenta drepturi. Dar rogu-vă Excelentă, dacă d voastră vă feriți canapeaua pe care ședeți, de ce vreți ca noi să vă apărăm canapeaua afară?... In vânt... In viforniță... In iarnă.. Vedeți Excelentă, eu mi-am pierdut un picior și sunt olog și o viață întreabă nu-mi va ajunge ca să fiu ...alegător. Eu mi-am dat viața pentru patrie și d voastră ați spus în dietă, că luați viața mea, dar nu-mi dați voi... în dietă. Excelență, rău faceți. A fi nedrept și a nu avea milă față cu cel ce sufere și este cinstit, poate că înseamnă ceva la club, dar noi — între noi — spunem că este... lucru rău. A nu recunoaște meritul celui ce te scapă din apaă și a dori să se înnece după ce te-a scăpat . Excelentă, nu cred că este dorința dvoastră. Oricum ar fi: Excelentă, sunt bărbat de 40 de ani, dascăl, am patru copii, am venit 5000 de chilometri din America ca să-mi apăr credința și care, mi-am pierdut un picior și totuș... nu sunt alegător... Dar ce sunt eu Excelentă după părerea dvoastră? Ioe Ologu, dascăl român ardelean venit din America.