Românul, februarie 1916 (Anul 6, nr. 25-36)
1916-02-04 / nr. 25
Pag. 2. Dar fie când a devenit protopopul român al Brașovului sau românimea brașoveană o cantitate atât de neînsemnată, ca să rămână stupefiată, când i se dă drept de cuvânt într’o splendidă adunare de domni mari? Noi știam, că în Brașov mai mult decât oriunde în această țară, este îndreptățită românimea să facă a se auzi glasul său, cu orice prilej, dar nu ca un glas de slugi către stăpâni, ci ca glasul demnității naționale depline. Și mai știam, că protopopii Brașovului, chiar cei de pe timpul lui Monteras și până în zilele lui Ioan Popasu au fost factori culturali de o importanță atât de mare, încât s’a putut auzi glasul lor și în aule mai splendide, decât a liceului săsesc, prin curțile Voivozilor din Țara Românească, ca și pe la curtea împărătească din Dimütz,Viena și Innsbruck. Urmașul lor de la începutul secolului al XX- lea ar fi fost deci îndreptățit să înceapă cuvântul său fără nici o mirare, cu simțul celei mai depline demnități naționale și cu datoria de a demonstra, cât de însemnată este partea de muncă culturală, de contribuție economică și de eroism militar a poporului nostru în desvoltarea Brașovului, precum și în vieata acestei țări întregi. Actualul botez de Sânge, prin care națiunea română se afirmă ca una din cele mai vrednice pavăze ale tronului și ale statului, o îndreptățește a pretinde categoric de la toți cei chemați a cuvânta și a făptui în numele ei, să dea pretutindeni dovezi de mai multă demnitate. * «UMANUL1 Joi, 17 Februarie 1916, Germania și România. Arad, 16 Februarie. Trimisul special al ziarului Le Temps, organul minstrului de externe francez, la București, d. E. Tavernier, trimite următoarea corespondență de tot interesul publicată în numărul de la 9 Februarie împreună cu o hartă de fortificații a României. O traducem aproape în Întregime: Ziarele pretind că în aceste zile evenimentele se precipită, este posibil ca criza să treacă, însă... până într’o vreme nu mai merge ulciorul la fântână. Pretextul acestei noui tensiuni româno-germane a fost cumpărarea din partea Angliei a celor 80 noi vagoane de grâu. Nu v-am telegrafiat condițiile acestei afaceri simple comerciale, care a avut darul să neliniștească, se pare, guvernul din Berlin. Audiențele pe care ministrul Germaniei le-a cerut regelui României și dlui Emsianu, au avut loc, însă orice știre exactă lipsește. Unii svonesc că reprezentantul Germaniei ar fi cerut angajarea unei neutralități definitive și o demobilizare a armatei; alții, dimpotrivă, pretind că in conversatiunile acestea ar fi vorbit numai despre demersurile pe cari le va face Germania. Orice se va întâmpla, este sigur pe de o parte că d. von dem Busche a plecat de la președintele consiliului nemulțumit din cauza contractului englez, și mai este sigur că România, hotărîtă să-și păstreze deocamdată politica sa independentă, cu voință neclintită mai mult decât oricând, și să nu se plece în fața unei presiuni externe. Am vrut să mă interesez de extensiunea proporțiunilor dușmanilor noștri pe coasta bulgărească a Dunării, cel mai bun mijloc de a cunoaște tonul conversațiunilor în cele două audiențe. Am făcut o excursiune pe coasta românească a râului. Statul major român este foarte bine informat. Locuitorii localităților riverane urmăresc de altfel cu atenție dispozițiunile bulgaro-germane. O doamnă bătrână, care este în compartimentul de tren ce mă duce la Giurgiu, întreabă pe soldați de ce se fac întărituri. I se răspunde simplu: „Țara pretinde”, indicând în chip suficient popularitatea sentimentului național față de Bulgari. La Giurgiu ai impresia foarte clară, că guvernul dlui Brătianu a prevăzut totul: cheiul gării și stradele sunt tipite de militari din armata activă și de rezervă. Aeroplanele plutesc deseori pe deasupra râului. Serviciul românesc de vapoare de la Giurgiu la Rusciuc se face de două ori pe zi, ca și în trecut. Peste râu în fața noastră nu sunt alte trupe bulgărești, decât de unui regiment teritorial — între 48 și 52 ani. Germanii au pus mâna pe toate, este o adevărată cucerire: vămi, drum de fier, poștă, telegraf, telefon, chiar șeful poliției este Un supus al Kaiserului... (D. Tavernier dă apoi cifrele forțelor de oameni și muniții germane la frontiera romăno-bulgară, a căror veracitate poate fi pusă la îndoială, și face o descriere a fortificațiilor de teren...). Guvernul dlui Brătianu nu va trage argumentul ce s’ar impune, după maniera germană, din situație, nu face nici un pas ce ar tracta un semn de agresivitate; el continuă, în toată independența, politica pe care o crede cea mai bună. Din punctul nostru de vedere această independentă pe care o manifestă cu atâta demnitate micul regat, în perfect acord între rege, guvern, opoziție, țară, ne este agreată. Singura secțiune care ni se impune este ca noi să fim gata pentru toate eventualitățile. La înmormântarea mitropolitului Hețianu. —<J?anegă noul p. S. Sale dlui episcop al Arad^~31lui loan I. Papp. — „Vremea despărțirei mele se apropie. Luptă bună am luptat, curgerea am plinit, credința am păzit”. (N. Timoteiu 4, v. 7.) Jalnici ascultători! Știrea tristă, răspândită cu iuțeala fulgerului, că Excelența Sa, înalt Prea Sfințitul arhiepiscop și mitropolit al nostru loan Mețianu, a trecut la cele eterne,știrea dureroasă, că capul încoronat al bisericei mitropoliei noastre ortodoxe române din Ungaria și Transilvania nu mai este între cei vii, a sguduit inima și întreagă ființa noastră și a întregului cler și popor din această mitropolie în măsura, că pentru a da expresiune stării sufletului nostru, deprimat prin această sguduire, nu aflăm altă modalitate, decât ridicând ochii inimii la Părintele ceresc să ne tânguim cu prorocul: „Căzut-a cununa capului nostru, vai nouă.7., întristată e ihîrna noastră, de aceea s’au întunecat ochii s sinQștri”. (Plâng.(Urenile c. 5^ v. 18.) Cât de puternic și până unde s’a extins vuietul căderii acestei cununi, cât de mare este manifestarea doliului pentru perderea acestui stâlp puternic al bisericei noastre și al tuturor instituțiunilor ei religioase, morale și culturaleeconomice, dovadă grăitoare este adunarea noastră de acum în acest lăcaș al măririi lui Dumnezeu, în timp atât de neîndatinat, în număr atât de impunător și din toate părțile constitutive ale mitropoliei noastre, de la o margine până la ceealaltă. Durerea și amărăciunea noastră a fost mare, chiar și numai la vestea despre trecerea la cele eterne a acestui mare îndreptător al credinței și chip al blândețelor; dar ochii noștri se întuneca și mai mult și suspinul de stăpânimea femeilor române din Ungaria” și a înscris în program „întemeiarea și susținerea unui mare orfelinat”. Te întreb: cum vine consistorul sibiian să fure și întruchipeze ideea pentru care „Uniunea” se ’ncălzește de atâta vreme? —• Uitasem frate dragă, că și Uniunea vrea orfelinat. La urma urmei, n’are decât să dee tot concursul său orfelinatului din Sibiiu... — A uita e lucru românesc, dar cusurul dtale cel mare e naivitatea. Dta nu bagi de seamă, că domnii de la Sibiiu, monopolizează totul: „Albină”, literatură, filantropie... — Dă-mi voie, domnule Mefisto! Sibiiul e centru cultural... — Nu-ți dau nici o voie!... Blajul e tot atât de centru! —Să am iertare, dar eu cred că Blajul e un sat mic, cu lipsuri mari — n’ai nici baie de aburi, unde secalzi orfanii. — Ei asta-i! — zise duhul iritat — au loc destul în Târnava. — Dar iarna? — Iar lipsa citale de... logică întâi exagerezi importanța băilor de aburi. Românii au trăit veacuri lungi, fără să cunoască puterea purificatoare a vaporilor. Al doilea, îți recomand cartea drului Manolescu care să te introducă în „Igiena țăranului român”. Acolo vei citi, că poporul românesc nu mai ia nici un fel de băi, după ce cerbul tulbură apa curgătoare. Al treilea, fiind orfanii din discuție aproape toțt fii de țărani, ei nu vor reflecta la băi hibernale. In sfârșit n’am intenția să-ți fac un curs de igienă românească, nefiind acum vorba de pielea orfanilor, ci de sufletul acestor fragile existente. Chestiunea de importanță este: „Ce se alege de religiunea bieților copilași greco-catolici dați pradă consistorului ortodox de pe malurile Cibinului? — Nimic mai simplu, vor învăța-o la un catihet unit. —Simplu pentru dta, nu însă pentru doctorii în teologie, cari sunt responsabili de fiecare mielușel din turmă. NuTersista că-s Mefisto,... am competehȚ în materie de credință și Telîsîgör domnule, ca chestianea reclamă o discuțiune amănunțită în „Cultura creștină” și în „Telegraful Român”. Abstrăgând însă confesiunea instituției, aș vrea să știu cu ce drept vine consistorul sibiian să ridice și administreze un orfelinat zis al tuturor Românilor? — Cu dreptul ca ulterior toți Românii să și-l atribuie — întâi n’ai mentalitate juridică, al doilea nu poți avea pretenția că cunoști calitățile specifice ale poporului românesc. Grație moștenirei romane, poporul românesc are un deosebit simț de proprietate. El face o hotărîtă distincție între ce este al meu și ce este al tău. In consecință e gata să lupte din răsputeri pentru afirmarea acestor drepturi de proprietate și mai ales prioritate. Nu zic, că n’ar mai fi în Europa popoare cu aceleași calități. Bunăoară Englezii încă luptă cu destulă cerbicie pentru stăpânirea mărilor. Vei avea însă cel mai minunat spectacol, văzând pe Români (popor răsboinic pur excellence) porniți contra orfelinatului din Sibiiu. Va fi o luptă înverșunată, dată fiind împrejurarea fatală că fiecare Român „are șapte vieți în pieptu-i de aramă”. Ei bine, domnule, când o striga odată Românul, „contra!” — să știi de bună seamă că șase vieți se lasă pe câmpul de onoare, rezervându-și cea din urmă. Cu asta se întoarce glorios la copii și la nevasta disperată în fața căreia își bate „pieptul de aramă”, vociferând: „Nu ne-am lăsat purtați de nas de sibieni, din contra, vom ridica orfelinate în Caransebeș, Arad, Blaj, Oradea, Gherla etc. — pue toate sub jurisdicția respectivelor consistoare din loc”. — Ar fi chiar de dorit, dac’ar fi parale... — Te văd puțin orientat până și ’n economia națională, studiul predilect al tuturor Românilor, ce se respectă. Sunt parale berechet! Cel din urmă plugar are astăzi mii de coroane în fundul lăzii. Un semn așteaptă numai și are să ți-le verse la banca, de care dispui.. — Nu credeam... — Ce știi cita? De aceea repet, vom zidi orfelinate pe lângă fiecare consistor românesc, apoi, un orfelinat al „Junimei”, unul al „Asociației”, unul in „Ș. T. JUL (pentru orfaniLa etorilor și cântâr^noi români)... în^Sfârșit atâtea orfelinate, ca nici un singur orfan să nu rămâne „extra muros”. Cu un cuvânt, orfani români nu vor mai exista... îi desființăm! — Foarte lăudabil, mai ales că lungimea răsboiului ne făgăduiește o recoltă bogată, îmi per-