Romănulŭ, iunie 1863 (Anul 7)
1863-06-10
^ în mijlocul acestoră viteji soldați, frumosa sa conduită a fost semnalați printr’ună raportă al Colonelului regimentului de Vînători de Africa, comunicată la timpă Guvernului Princiari de Est. La mareșalulu Randon, Ministru de Resbeli al Franciei, în 24 Ianuarie, Sa Principele Doranitoru, dupe propunerea Esc. Sale Generală Florescu, Ministru de Resbel a înălțată pe locotenentulă Iarca îi gradul I de căpitană. Eri, o depoștă telegrafică de I D. I. Alecsandri, Agentur Principatelor-Unite Romăne la Paris, atunci Esc. Sale D-lui General Florescu, c D. căpitană Iarca, în urma unei isprăv strălucite, s’a numită Cavaleră ală Legionei d’Onore de către Imperatorei Napoleon. D. căpitană Iarca a fost ușoră rănită la obrază. Demnă apreciatoră ală conduite Căpitanului Iarca, Măria Sa Principe! Domnitoră a dată ordin ca depeșta tilegrafică care relată acestă faptă atăt de onorabilă pentru armata Romăni să fie citită dinaintea brigadei de cavalerie de la lagărul de Cotrocei din care face parte regimentulă « care aparține căpitanulă, și osebită s se aducă la cunoscința a tâtei armai printr’ună Ordin de-Di general. -------------♦-------------mină, nu este sfîrșitulă ci începutulă, nu este neantulă ci eternitatea. ROMANUL I 1I/23 IUNIU. 311 v Iomanii Miiiții lui Discursului l-lui I. A. Hosetîi. Ion 11 Discursului d-lui Fanu. Domniloră, Asistență la ună două naționale, durerea este gravă și plină de învețămîntă. Vei cîndă cineva acestă mulțime mare, aceste corporațiuni cu steagurile loră, acestă poporă, acastă capitale întregă a României încongiurăndă ună sicriă, se întreba îndată dacă acelă care zace mortă înaintea nóstru este ună puternică alădilei, este ună dimnă, este ună rege căruia lumea vine se-i de onore, după uă programă anume a Wisedată, după uă regulă de oficialitate. Nu, acelă care zace înaintea nóstră este ună mare cetățianu; este Ioan Cămpinianu. La acestă nume, Romănia întrâgă se placă cu venerațiune și respectă; și de acea acésta mulțime, acestă poporă, dă venită chiamată numai de inima sa, numai de simplură acela care face se respecte și se onoreze virtutea mai presusă de tóte. Dară, loan Cămpinianu a fostă ună mare cetățianu. Elă, intrăndă astăii in mormîntă, intră și în gloriă ; numele lui este ală istoriei, și pentru Romănia va fi una din stelele cele mai frumóse cari voră luci pe orizontele seăntății de posomorită acumă. ^ Nu vină se spună viața Cămpinianului: o voră spune bărbații acei emininți cari au aprinsă foculă sacru ală ăltimei serii de la acea inimă mare'și patriotică, o va spune uă generațiune întregă care a primită în legănă acea suflare dumneijeiască de care inima Cămpinianului era cuprinsă și care da viața și speranța căndă totulă era în amorțire, căndă naționalitatea se arunca în întunericulă timpuriloră, și căndă patria gemea umilită în suferință și doică, o va spune istoria care este dcopluIu judecătoriă ce Dumnedeă aă lăsată pe lume pentru jóle faptele nóstre. Cămpinianu a lucrată multă. Asta tădi repaoséza. Meditați dară toți aceia cari încongiurați acestă mormîntu asupra datorieloră ce avțî de împlinită. Martea vine pentru flăcare, dară pentru acela care și-a împlinită datoriele martea este uă altă vie á. Trebue se avemă să țintă în căletoria nostră pe pămîntu, se purtă mă uă inspirațiune,se căutămu lumina și libertatea; și atunci mortea im este întunerică ci lui Nu! loan Cămpinanu n’a murită! Și ochii mei nu voră vărsa lacrămi de durere ci de recunoscință, și inima mea nu-mi va dicta cuvinte de jale, ci de respectă, de omagine, de viață, oru nu de mórte. Nu este romănă care se nu scie, și care se nu simtă pe tota dioa, în inima, și’n mintea lui cea fostă loan Câmpinenu. Care este omulă de vîrsta lui și de vîrsta mea, care l’a vădutu în momentele maturității sale, care este omulă p’a cărui frunte a trecută unu momentu măcară suflarea de viață a acestui sufletă, și care se nu fi simțită c’acea suflarea aprinsă în elu schînteia vieței, care se nu fiă datoră sa fiă aci și se sic& sufletului lui, în facia națiunii ș’a eternității cea a ce sufletulă meu a mărtirisă in funețea mea, acumă 20 de ani. „Părinți, virtute, fără, lum’ai făcută s’adoră.44 Nu este însă cu putință se ’nțelega cineva pe deplină ce a fostă loan Campinenu, de nu va privi epoca în care elă a lucrată. Martea cea grozavă, căci era mórtea cea adeverată ord nu acésta ce unii note o credă încă c’ar fi mórtea, in pasiunea de la 28 trecuse peste noi, i ne luase sufletele, nu mai eramă dotă nisce trupuri, nisce schelete carimblamă prin nisce resorte mecanice, upă puterea și direcțiunea ce ne da lăna ce ’ntorcea acea macină, cu aătă mai spaimăulătore, căci era fiitură de măna străinului. Vedeți ăncă, da, vedeți căci ori ce vorbce, sunteți Romăni, vedeți acele cinci nilione de trupuri galbene ca cova, ca runda cea uscată, galbene de feme.le lipsa sucului și materiale și morale. ;u trupurile vinete de knutură kazakuui, cu gîtul și roșă și sângerată de țigură carului încărcată cu proviansulii armatei de invasiune, la care dupe marea viteloră înjugaț pe sătrăni, și pe care’lă inundau cu sângele și cu lucrămile loră; vedeți acele cinci milióne ie romăni, cu ochii stârși, stinși și ’n îremeniți, cumă este stinsă ochiulî îăndă nu mai este insuflată de amoro ie credință și de respectulă pentru el însuși, pentru familia sa și pentru patria sa; îi vedeți abia scoțindă capulă nu ca omeni ci ca nișce moșoroie, ș. cătindu dacă mai vedă baioneta străinului, ceva multă mai grozavă de cătă baioneta, biciulă lui, și la fiecare tremurătură de frundă înfiorîndu-se, păzindun i se daudă lucrutulu celă sălbatică ală morții, ală invasiunii, stringîndu-se, pitulindu-se ca vermeld Și pe noi toți, vedeți întinsă acelă giulgiu in care ne a înfășiată, neamu lăsată a ne însășia străinul îi chiară dupe retragerea sa, legile ce ne a impusă și suptă care turtiți și ’njugați, trăgeamă cu toții carulă în care starînjindă și triumfătorie, martea, precumărăsese pău’aci sălianulă carulă cu proviante în care sta kazaculu cu biciulă scă! Și căndă le vedeți tóte acestea, mai puteți se nu înțelegeți ce putere de uriașă a trebuită se aibă acei cari, singuri în mijloculu acelui mare mormîntu, s’aă rădicată în picióre, aă pusă măna p’acclă giulgiu, și s’au ruptă iu facia acelui colosă, ce se numia Russia, și înaintea căruia Europa întregă se înclina ! Și între acei ómeni atleți, Cămpinanulă era eroulă, uriașiulu, Romănulă. Ore ce amu putea face astă di, căndă inimicii noștrii fură toți pe rîndă învinși, căndă toți au în castele loră mai multe baionete înfipte, și săngele loră curge ne’ncelată, de la 48 și păn’acumu, că nuă întregă gintea latină ne cunosce și ne -a ’ntinsă de atătea ori, frățasca și nebiruita ieimănă, ce amu putea face care se nu fiă pui ^viu, cu totul puținu, pe lingă ce au întreprinsă a face cei d’acumă 20 de ani, loan Campinenu! Astfelu numai, puindu-ne în acea epocă, putemu înțelege ce a fostă Cămpinenii, ce datorimă lui Ion Cămpinanu. Astăfelă putemă înțelege că negreșita genială României se încuibase în Ion Cărpinenu, dacă elfi avu și ideia și eroismulu, d’a se rădica în piciiire în miijlocul acelei morți mai generale, a înfrunta dreptă în fadiă unu culosă, a rupe acea lege ce ne rădica autonomia, sufletulă, ș’a merge apoi, în Constantinopole, în Francia, în Eughitera, a spune, că este la Dunăre un trunchiă ală gintei latine, că este viă, căci acea gintă eroică, acei ii ai lupoicei, suntă nemuritori, ș’a cere a-î întinde o mână de ajutoriu, spre a rupe cu totulă giulgiulă morții, a se’ntruni tóte trunchiurile aceluiași trupă, a face deplina unire, și a reconstitui acelă puterică bulevardă ală civilisațiunii contra barbariei, ce se numia: — Dacia Traiană. Și numai repuindu-ne în acea epocă vomă înțelegeancă și pentru ce pan Campinenu a cadutu arătă de curîndă pe cămpulu celă gloriosă alăupteî. Campinonu nu este mortă, diferămă la începută, și repetimă că nu este mortu, căci elă ne a dată necontenită, și chiară dupe căderea lui, celă mai mare învățamîntă, în puterea sa, ne a arătată, cătă este de mare ș’a tată putinte, ună omă care a încuibată în inima lui credința unei națiuni. Și cănd căduelă stătu în midăloculă nostru în timpă de 18-19 ani, și trecea printre noi, ca cumă ar fi fostă, nu ună omă, ci o coldnă de pe mormîntulă unui erou cari ar fi lăsată cimitiriulu, ș’aru umbla prin midă loculă cetății ca se propage necontenită adeverulă, s’arato ce este viața și ce este mortea! Viața — neficea elă necontenită, prin presiuți sa,— este în comunicarea sociale, în colectivitate, în luarea și retransmiterea unei ideio, unei credințe, este, a sorbi necontenită din sorgintea generale lucală celă viă, cumă suge prunculă laptele din sînulă naicei sale, și laptele acela renouilă, înavuțită, a’lă reda apoi pe totă flipa, pe totă ora, generațiunii celei noui până ce oraulii acela trece întregă întrînsa și numai remăne de călă vesmînlură din afară, trupulă , cea a ce religiunea îlă delindză atătii de bine ,,țerînă a fostă ș țerînă redevine.1,4 Ș’astă-feliă a fost vidța lui Ion Cămpinianu, și d’aceai n’a murită. Și ce mai putea face Elu, dupe ci a fostă prinsă și închisă? Ce mai putea face Elă în acea temniță, căndi vedea pe socia lui, cu mă pruncă îi brație, ca printr’o minune, scăpată ci viață din grețuri și dintr’atătea normane de zepezii, — și grețuri și zepez și materiale și morale, — și totă d’o dată, tăvălinduse pe patură temniței, în durerile nascerii, încongiurată de caraule, de baionete; autiiudă în știr— șilu ăntiulă strigătă ală pruncului iei, redobăndindu îioui puteri, noui speranțe, luăndulă în brațe, uităndu-se în jură .... și ne redîndă de cală baionete, și totă baionete, nici o suflare de libertate, nici o adiere a dreptății, nici ună semnă de comunicare, de simpatia a colectivității; . . . nimicu .... nimicit de cătă tăcerea morții, nimicu de cătă glasulă lui Cesar poruncindă și miorlăitul sclavului supuinduse, nimicu... nici chiară unu suspină puberică ca semnă că mai este o schinteie de viéță în acelă mare cârpă lungită fără mișcare suptă apăsarea unui despotism, și încă a unui despotismă putredă de corupțiune ! Și praoameni cari credeau că sufletul Cămpinianului mai putea trăi ș produce în acea generale amorțire Voiau ca Cămpinianu să se producă căndinima colectivitâții era înțărcată de amore, conșciința iei înțărcată de justiție, cănd îi nu se mai vedea de cătă apostașii, nu se mai audea de cătă șiteratură lașității ! Nu! Acesta era peste putință căci legea nestrămutată a naturei cere imperiosă ca unde numai este comunicare .^i viață colectivă, se nu mai fiă nici producere, și unde nu mai este producere se fiă încetare de viață, deșiertură! Chiară de n’ar fi fostă astăfelă, chiaru dacă se făcia o minune, șî ’n contra legiloră nature! Cîmpind nu ar f trăită, ar fi produsă, fiă și singură, ’ar fi isbulîtă s’ajungă la ținta lui ce mă fi dobîndită era! Unirea? Dară nu seimă încă ce eă mare aduce unei națiuni, căndă »inele îi vine de la unu omă, eră nu le la dînsa ! Nu scimă ăncă că națiunea ,cea-a se gătesce astăferă pentru sclaviă ! j’apoi cumă se pute mănține unirea, c ăndă ănimele nóstre erau desinite, cândă sclavia era în noi! Și cine nu ede că ori cătă de tare ar fi fostă, dă, desinirea și sclavia ar fi venită in curîndă de afară, dacă libertatea, viața și gloria naționale nu este în nou Provedința n’a voită peirea nóstra și d’aceaa a lăsată pe Ion Cămpinanu se umble în miculoculă nostru în starea în care era, ca se ne arate necontenită că nu este ună omă, ci numai colectivitatea, care potă duce o națiune la libertate! Astădineamu luminată, și d’aceaa am disă și dică că Campino nu nu este mortă, căci mortea nu este încetarea d’a mai mișca, ci neajungerea la ținta la care mergea. Unirea este făcută de noi, și ce nu este făcută se va face și se va consolida de noi și prin noi, și ținta Cămpinanului acésta a fostă, pentru acésta ș’a respănditu sufletulă, ș’acelă sufletu a reintrată în națiune; ce mai pute dară se-i facă ceaa ce se numeșe mortea! Elă este în comunicare cu ibertatea, cu națiunea sa, ș’astăfelă este mai viă de cătă cei cari credă să trăiescă și nu suntă în comunicare națiunea. A servi Patria sa este a renașce. „Fericiți cei cari voră muri în Domnulă,44 ilice David. Adică: fericiți cei cari mură în sărutarea poporului lorii! Ș’acea sărutare eco! națiunea intregă i-o dă. Trupul ă lui numai intră în acestă grópa, sufletulă lui, este in acestă poporă, în acesta națiune, nu este mortă, căci cea a ce n’a făcută eră, vomă face-o noi toți. Naiueternității o afirmămu, o jurămă!... ----------------------- discursulu d-lui M. Paschly. „Omenii trecu, laptele re„mani, si pulberea, ce se as]vîrl pe unu mormîntu, s’au „Horea nemuririea Încununa o „cruce, amendoue le culege viitorimea, în faptele celui ce a „trăitul"! Superbă spectaclu, unde astăzi totă omulă*vede, cătă póte fi de mare și de glorificată, căndă este Omulă—Dumnedeă! Unde este bogatulă, ală căruia cortegiu de lacrime se plătesce cu aură?... Unde este polentiIu 1 u care merge la mormăită urmată de ună cortegiă comandată, și de lacrime răscumperate?... Vnă și vedă cătă de mare este oinulă numai prin inima !... Ună țipălî se aude . . . ună sufldlă se înalță spre ceră . . . uă stea trece în lumea nemuriri. ... și uă națiune întrăgă. ... ai lume întregă... suspină cu acestă suspină!.. și iotă ce este romănă se rădică electrisalu, și vine plină de respecți și de durere, se se închine cadaverul ce a purtată într’insulă schînteia divină... sufletulă lui loan Cămpinianu!. Pentru ce acéstă durere care apos aerulă întregă?.. pentru ce acestă țipetă și acestă suspină, care se rădic de nădată pe pămintul României, cruciulu plăngătoriu ală oceanului, timpulu unei teribile catastrofe?.... pentru ce acestă mulțime, abătută, cu o chiulă roșită de lacrime,... cu buza albită de durere ... cu peptula sfărâmată de suspine ... Cu mănele încleștate una într’alta-----încungiură unu sicriu?... suntu frați-----rude____amici... cari plăngă perderea unei ființe iubite?..., acestă pumnu de țerînă este unu omu ?... Nu!... astăzji se învelue în doliu sufletulă României întrege, căci a perdută pe acela care a fostă Prometeulă luminei, și luptătoriulu contra celoră ce o crucifica!... Nul... Nu este numai unu omă!.. acosta a se înșirate pe patru scîndure, este istoria martiriului Romăniei întregel... este loan Cămpinianu!... lumina... dreptatea .. și libertatea poporului romănă!... Țdra tóta se prosterne cu credința’naintea țerînei sale, téra tóta cată cu ochii plini de lacrime la umbra ta, ca se [vă mîntuel.... și posteritatea va spune lumii întrege, cătă de mare a fostă pentru români perderea lui loan Cămpinianu 1.. Natura își va face cursulu i ei... dilele se voră stinge în capsulă nopțiloru!.. totulă se va preface țerînă.. . . florile se voră spulbera de vuituri. . . . numai suvenirea faptelor tale, și lacrimele poporului romană.. . voră încununa cu florile nemuririi crucea mormăitului teu!... astăfelă, ca din cele patru puncte ale lumii întrege, viitorimea se citesca cu mîndrie: „Aci „stă închisă țerînă celui cea luminată, „și a aperată drepturile unui poporă „întregă !!...«<• Ună momentă încă, umbră sănțită!.. căci nu ne va mai semăne peste puțină decătă suvenirea perderii tale pentru disperarea nóstra, și umbra sufletului teă, care se ne console, și se ne lumine nóptea nóstra!... Dreptatea îți este datoria protecțiunea iei!... semințele susținerea lorü!... Libertatea aperarea iei! Sărăcimea însă îți este datoria, pe lîngă tóte acestea ceva mai multă, îți este datoria, începutura unui Teatru Romănă, unde săraculă venia se culega lumina, adeverulă----- simptimîntulă binelui........ și scânteia patriotismului!. . . Teatru Romanii acestu botezătoriu, unde popor ruiă venia, se se boteze în frățiă și în adeveră, ca se osS uă națiune mare și liberă!!... Romănia a perdută multă cu perderea ta!... Teatrulă Romănă însă a perdută pe Părintele lui___Și că, unulu dintre copii acestui teatru, moscă lacrimele mele, și ale frațilorîi mei, împreună cu durerea tutoră ro—măritoră !. .. nici cuvintele ,... nici suspinele, nu potă spune durerea nostră. .. Dumnedeu și umbra ta citescă în sufletul ii nostru !. .. și în nopțile nóstre de disperare, facă cerulă se tevedemă cu sufletulă nostru, pentru ca se putemă merge ’nainte pe calea ce ne-ai însemnată ! . . . facă cerulă ca din înălțimea gloriei tale, se plane sufle— lură leii asupra acestui sermană Teatru, apărarea vieței sale, și umbra sa sănțtă se—sii apere de cei ce voră se să sfărâme; și se-i lumine calea sa spinosă ca se potă ajunge a zi ce ai sperat« ua dată: Căminulu luminii, ală dreptății, și ală libertății poporului!... Gloria și mărirea națiunii Române!!... Astăfelă sufletul ă te va aprinde , i schinbia sania în peptură romăniloră și arlsliloră, ca se se facă demni de eritagială ce le-ai lăsată, și se póta Í scrie cu mîndriă pe frontispiciulă, unui adeveratu teatru: „Eternă recuno: „scriță la memoria lui loan Cămpinianu, „fondatoriulă Teatrului Romănă,44 și aicésta cunună, scăldată in lacrimele loră, o voră veni s’o depusă pe pétra mormintale a acelui care a trăită pentru ă ca se facă din romăni ua națiune lujminată și ună poporă mare!!... să ia —— nTM“1 -----—* n